Îndrumar pentru șeful de trupă

Cuvânt înainte

NU te lăsa speriat de lungimea acestei cărți.

Cercetășia nu este o știință obscură sau anevoioasă; este, mai degrabă, un joc plin de voie bună, dacă o privești în lumina potrivită. În același timp, ea educă și (asemenea Milei) are darul de a-i fi de folos atât celui care dă, cât și celui care primește.

Termenul „cercetășie” a ajuns să însemne un sistem de formare pentru cetățenie, prin jocuri, pentru băieți sau fete.

Fetele sunt cele care contează cu adevărat, pentru că atunci când mamele unei națiuni sunt bune cetățene și femei de caracter, ele vor avea grijă ca fiii lor să nu rămână în urmă la aceste capitole. Așa cum stau lucrurile, formarea aceasta este necesară pentru ambele sexe și se face prin Mișcarea Cercetașilor și prin cea a Ghidelor (în America, Girl Scouts). Principiile sunt aceleași pentru amândouă. Doar în amănunte se deosebesc.

A.S.M. Hutchinson, într-unul dintre romanele sale, sugerează că ceea ce îi lipsește Tinereții este un Fundal. Ei bine, noi avem un Fundal de oferit tinerilor prin cercetășie și ghidism, și este tocmai Fundalul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru fiecare dintre noi — aerul liber, fericirea și putința de a fi de folos.

Într-adevăr, șeful de trupă, aducându-l pe băiat în fața acestui Fundal, își câștigă pe nesimțite și el o parte din aceeași fericire și din același folos. Se trezește făcând un lucru mai mare decât a prevăzut, poate, atunci când a luat asupra lui această sarcină, fiindcă se trezește aducând o Slujire vrednică de o viață întreagă, în folosul Omului și al lui Dumnezeu.

Cartea aceasta te va dezamăgi dacă speri să găsești în ea un șir de trepte precise care să te ducă la cunoașterea deplină.

Îmi propun doar să înfățișez, cu titlu de sugestie, linia pe care am găsit-o a fi rodnică, împreună cu motivele ei.

Un om pune în practică sugestiile cu atât mai mult din toată inima cu cât le înțelege scopul.

Așa că cele mai multe dintre aceste pagini vor fi ocupate de rostul pașilor, mai degrabă decât de amănuntele pașilor înșiși. Pe acestea le poate completa cel care învață, după propria lui ingeniozitate și potrivit condițiilor locale în care lucrează.

Șeful de trupă

Ca un prim cuvânt de încurajare pentru cei care au de gând să devină șefi de trupă, aș vrea să contrazic părerea greșită, atât de răspândită, că, pentru a fi un șef de trupă de succes, un om trebuie să fie un Admirable Crichton — un atotștiutor. Nici vorbă.

El trebuie, pur și simplu, să fie un om-băiat, adică:

1. Trebuie să aibă în el spiritul băiatului și, ca un prim pas, să fie în stare să se așeze pe picior de egalitate cu băieții lui, acolo unde trebuie.
2. Trebuie să înțeleagă nevoile, felul de a vedea lucrurile și dorințele băieților la diferitele vârste.
3. Trebuie să se ocupe de fiecare băiat în parte, nu de masa lor.
4. Apoi are nevoie să cultive un spirit de echipă printre acești indivizi, ca să obțină cele mai bune rezultate.

Cât despre primul punct, șeful de trupă nu trebuie să fie nici profesor, nici comandant, nici păstor, nici instructor. Tot ce îi trebuie este capacitatea de a se bucura de aerul liber, de a intra în ambițiile băieților și de a găsi alți oameni care să le dea instruire în direcțiile dorite, fie că e vorba de semnalizare sau desen, de studiul naturii sau de pionierat.

Trebuie să se pună la nivelul fratelui mai mare, adică să vadă lucrurile din punctul de vedere al băiatului și să conducă, să îndrume și să dea entuziasm în direcția cea bună. Ca un adevărat frate mai mare, trebuie să cunoască tradițiile familiei și să aibă grijă ca ele să fie păstrate, chiar dacă pentru asta e nevoie de o fermitate considerabilă. Asta e tot. Mișcarea este o frăție veselă, cu atât mai veselă cu cât, în jocul cercetășiei, faci un lucru mare pentru alții: lupți împotriva înmulțirii egoismului.

Cât privește al doilea punct, diferitele manuale acoperă fazele succesive ale adolescenței.

În al treilea rând, treaba șefului de trupă — și e una foarte interesantă — este să-l scoată la lumină pe fiecare băiat și să descopere ce se află în el, apoi să se apuce de ce e bun și să-l dezvolte, până la excluderea a ce e rău. Există cinci la sută bun chiar și în cel mai rău caracter. Sportul este să-l găsești și apoi să-l dezvolți până la 80 sau 90 la sută. Aceasta este educație, nu instruire a minții tinere.

În al patrulea rând. În pregătirea cercetășească, sistemul patrulelor, sau al „găștilor”, dă expresia colectivă a pregătirii individuale, punând în practică tot ce a învățat băiatul.

Sistemul patrulelor are și o mare valoare de formare a caracterului, dacă este folosit cum trebuie. Îl face pe fiecare băiat să vadă că are o răspundere personală pentru binele patrulei lui. Face fiecare patrulă să vadă că are o răspundere precisă pentru binele trupei. Prin el, șeful de trupă poate transmite nu doar instruirea lui, ci și ideile lui despre ținuta morală a cercetașilor. Prin el, cercetașii înșiși învață treptat că au un cuvânt greu de spus în ceea ce face trupa lor. Sistemul patrulelor este cel care face din trupă — și, de altfel, din întreaga cercetășie — un adevărat efort de cooperare.

Datoria șefului de trupă

Succesul în pregătirea băiatului depinde în mare măsură de exemplul personal al șefului de trupă. E ușor să devii eroul băiatului, nu doar fratele lui mai mare. Pe măsură ce creștem, suntem înclinați să uităm ce rezervă de adorație pentru eroi se află într-un băiat.

Șeful de trupă care este un erou pentru băieții lui ține în mână o pârghie puternică pentru dezvoltarea lor, dar în același timp își ia pe umeri o mare răspundere. Ei sunt destul de iuți ca să observe cel mai mic amănunt din felul lui de a fi, fie el o virtute sau un viciu. Ticurile lui devin ale lor; cât de politicos este, iritările lui, voia lui bună și senină sau încruntarea lui nerăbdătoare, autodisciplina lui de bunăvoie sau scăpările lui morale ocazionale — toate sunt nu doar observate, ci și adoptate de cei care îl urmează.

De aceea, ca să-i facă să respecte Legea Cercetașului și tot ce stă la temelia ei, șeful de trupă însuși ar trebui să-i urmeze scrupulos preceptele în fiecare amănunt al vieții lui. Aproape fără un cuvânt de instruire, băieții lui îl vor urma.

Treaba șefului de trupă este ca golful, ca cositul sau ca pescuitul cu musca. Dacă „forțezi”, nu ajungi nicăieri — sau cel puțin nu nici pe departe cât ajungi cu o mișcare ușoară, fără efort, cu inima deschisă. Dar trebuie să faci mișcarea. N-are rost să stai pe loc. E ori una, ori alta: ori înaintezi, ori te lași. Hai să înaintăm — și cu zâmbetul pe buze.

Loialitatea față de Mișcare

Șeful de trupă să-și amintească faptul că, pe lângă datoria față de băieții lui, are o datorie și față de Mișcare ca întreg. Scopul nostru de a face din băieți buni cetățeni este, în parte, spre binele țării, ca ea să aibă un neam de cetățeni viguroși și de nădejde, a căror prietenie și al căror simț al „jocului cinstit” o vor ține unită pe dinăuntru și în pace cu vecinii din afară.

Însărcinați cu datoria de a preda lepădarea de sine și disciplina prin propria lor practică, șefii de trupă trebuie neapărat să fie mai presus de micile sentimente personale și trebuie să aibă destulă lărgime de vederi încât să-și supună părerile personale politicii mai înalte a întregului. Rolul lor este să-i învețe pe băieți să „joace cinstit”, fiecare la locul lui, ca niște cărămizi într-un zid, făcând ei înșiși la fel. Fiecare are sfera lui de lucru și, cu cât i se dedică mai bine, cu atât cercetașii lui vor răspunde mai bine la pregătirea lui. Și apoi, numai privind la țelurile mai înalte ale Mișcării, sau la efectele pe care le vor avea măsurile peste zece ani, poate cineva să vadă amănuntele de azi în proporția lor adevărată.

Acolo unde un om nu poate, cu conștiința împăcată, să urmeze linia cerută, singura cale bărbătească este să-i spună deschis Comisarului său sau Cartierului General, iar dacă nu-i putem împlini vederile, să lase lucrul. El intră de la bun început cu ochii deschiși și nu prea e cinstit ca mai târziu, fiindcă descoperă că amănuntele nu-i convin, să se plângă că e vina conducerii.

Din fericire, în Mișcarea noastră, prin descentralizare și prin mâna liberă dată autorităților locale, evităm mult din birocrația care a fost pricină de iritare și de plângeri în atâtea alte organizații. Avem, de asemenea, norocul de a avea un corp de șefi de trupă cu vederi largi și loiali Mișcării ca întreg.

Răsplata șefului de trupă

Un om a îndrăznit odată să-mi spună că este cel mai fericit om din lume! A trebuit să-i spun de unul și mai fericit — eu însumi.

Să nu-ți închipui că vreunul dintre noi doi, ca să ajungă la fericirea asta, n-a avut niciodată greutăți de înfruntat. Dimpotrivă.

Tocmai mulțumirea de a fi înfruntat cu succes greutățile și de a fi răbdat înțepăturile de ac este cea care dă plinătate plăcerii de a le fi învins.

Nu te aștepta ca viața ta să fie un pat de trandafiri; n-ar mai avea niciun haz dacă ar fi.

Așa că, lucrând cu cercetașii, vei da negreșit peste dezamăgiri și eșecuri. Fii răbdător: mai mulți oameni își ruinează munca sau cariera din lipsă de răbdare decât din băutură sau din alte vicii. Va trebui să rabzi, până la un punct, critici iritante și lanțurile birocrației, dar răsplata ta va veni.

Mulțumirea care vine din a fi încercat să-ți faci datoria cu prețul lepădării de sine și din a fi format în băieți caractere care le vor da o altă stare pentru toată viața aduce o răsplată care nu prea poate fi pusă în scris. Faptul de a fi muncit ca să împiedici reapariția acelor rele care, lăsate să-și urmeze cursul, ar putrezi curând tineretul nostru îi dă unui om mângâierea trainică de a fi făcut ceva, măcar, pentru țara lui, oricât de modestă i-ar fi poziția.

Acesta este spiritul în care șefii de trupă și comisarii, membrii comitetelor, instructorii, organizatorii și secretarii — cuvântul „lider” îi cuprinde pe toți — lucrează în Mișcarea Cercetașilor.

Meritul pentru organizarea și răspândirea Mișcării Cercetășești se datorează acestei armate de voluntari. Avem aici o dovadă remarcabilă, chiar dacă tăcută, a frumosului spirit patriotic care stă sub suprafața celor mai multe națiuni. Acești oameni își dau timpul și energia, și în multe cazuri și banii, pentru munca de organizare a pregătirii băieților, fără niciun gând de răsplată sau de laudă pentru ceea ce fac. O fac din dragoste pentru țara lor și pentru semenii lor.

Băiatul

Primul pas spre reușita în formarea băiatului tău este să știi câte ceva despre băieți în general, iar apoi despre acest băiat în particular.

Dr. Saleeby, într-o cuvântare ținută în fața Societății Etice din Londra, spunea: „Prima cerință pentru un profesor care vrea să reușească este cunoașterea firii băiatului. Băiatul sau fata nu este o ediție în miniatură a bărbatului sau a femeii, nici o foaie albă pe care profesorul ar trebui să scrie; fiecare copil are curiozitatea lui aparte, lipsa lui de experiență, o stare de spirit firească și misterioasă, care are nevoie să fie ajutată cu tact, încurajată și modelată, sau corectată, sau chiar înfrânată.”

E bine să-ți aduci aminte, pe cât se poate, ce idei aveai când erai tu însuți băiat; vei putea atunci să-i înțelegi mult mai bine sentimentele și dorințele.

Următoarele însușiri ale băiatului trebuie luate în seamă:

Umorul. — Nu trebuie uitat că băiatul e din fire plin de umor; poate fi un umor cam de suprafață, dar el știe întotdeauna să guste o glumă și să vadă partea hazlie a lucrurilor. Iar asta dă dintr-odată celui care lucrează cu băieții o latură plăcută și luminoasă a muncii lui și îi îngăduie să devină tovarășul voios, în loc de supraveghetorul aspru, dacă doar se prinde și el în joacă.

Curajul. — Băiatul obișnuit reușește, de regulă, să aibă și curaj. Nu e din fire un cârcotaș, deși mai târziu poate deveni unul, când respectul de sine s-a stins în el și când a stat prea mult în compania „bombănitorilor”.

Încrederea. — Băiatul are, de obicei, o încredere nemărginită în propriile puteri. De aceea nu-i place să fie tratat ca un copil și să i se spună ce să facă sau cum să facă. Preferă de departe să încerce singur, chiar dacă asta îl duce la greșeli; dar tocmai greșind câștigă băiatul experiență și își făurește caracterul.

Agerimea. — Băiatul are, de obicei, mintea ascuțită ca un ac. E ușor să-l formezi în tot ce ține de observație, de a băga de seamă lucrurile și de a le deduce înțelesul.

Setea de senzații tari. — Băiatul de la oraș e, în general, mai neastâmpărat decât frații lui de la țară, din cauza agitației orașului, fie că e vorba de „o mașină de pompieri în trecere sau de o bătaie zdravănă între doi vecini”. Nu poate rămâne la o slujbă mai mult de o lună sau două, pentru că vrea schimbare.

Receptivitatea. — Când băiatul găsește pe cineva care se interesează de el, răspunde și merge pe unde e condus; și aici intervine adorarea eroilor ca o mare forță în sprijinul șefului de trupă.

Loialitatea. — Aceasta e o trăsătură a caracterului băiatului care trebuie să ne inspire o speranță fără margini. Băieții sunt de obicei prieteni loiali unii cu alții, așa că prietenia îi vine băiatului aproape de la sine. E singura datorie pe care o înțelege. Poate părea egoist la suprafață, dar, ca regulă generală, în adâncul lui e foarte dispus să le fie de folos celorlalți — și acolo găsește formarea noastră cercetășească un pământ bun de lucrat.

Dacă cineva cântărește și studiază aceste felurite însușiri ale băiatului, se află într-o poziție mult mai bună pentru a potrivi formarea după înclinațiile lui diferite. Un asemenea studiu e primul pas spre reușita formării. Am avut plăcerea, într-o singură săptămână, să dau peste trei băieți, din centre diferite, care mi-au fost arătați ca fiind niște tineri derbedei și huligani de neîndreptat până să ajungă sub influența cercetășiei. Șefii lor de trupă descoperiseră, în fiecare caz, părțile bune care zăceau sub cele rele și, punând mâna pe ele, le dăduseră băieților treburi potrivite cu temperamentul lor aparte; iar acum iată-i pe cei trei, flăcăi zdraveni și de ispravă, fiecare făcând o treabă minunată, cu caracterul cu totul schimbat față de ce erau odinioară. A meritat osteneala de a fi organizat trupele doar pentru aceste reușite luate una câte una.

Domnul Casson, scriind în revista Teachers' World, descrie astfel acea complicată lucrare a Naturii care e băiatul:

„Judecând după propria mea experiență, aș spune că băieții au o lume a lor — o lume pe care și-o fac singuri; și nici profesorul, nici lecțiile nu sunt primite în această lume. Lumea băiatului are evenimentele ei, standardele ei, codul ei, bârfele ei și opinia ei publică.

În ciuda profesorilor și a părinților, băieții rămân loiali lumii lor. Ascultă de propriul lor cod, deși e un cod cu totul diferit de cel care li se predă acasă și în clasă. Suferă bucuroși martiriul din mâinile adulților neînțelegători, mai degrabă decât să-și trădeze codul.

Codul profesorului, de pildă, e de partea tăcerii, a siguranței și a bunei-cuviințe. Codul băieților e diametral opus. E de partea zgomotului, a riscului și a emoției.

Joacă, bătaie și mâncare! Acestea sunt cele trei elemente de care lumea băiatului nu se poate lipsi. Sunt lucrurile de temelie. Sunt lucrurile pe care băieții le iau în serios; și nu au nicio legătură nici cu profesorii, nici cu manualele.

După opinia publică din Țara Băieților, a sta patru ore pe zi la o bancă, în casă, e o jalnică risipă de timp și de lumină a zilei. A cunoscut cineva vreodată un băiat — un băiat normal, sănătos — care să-l fi rugat pe tatăl lui să-i cumpere un pupitru? Sau a cunoscut cineva vreodată un băiat care, în timp ce alerga pe afară, să se ducă să o implore pe mama lui să-l lase să stea jos în salon?

Cu siguranță nu. Băiatul nu e un animal de pupitru. Nu e un animal care stă pe scaun. Nu e nici pacifist, nici adept al lui «siguranța înainte de toate», nici șoarece de bibliotecă, nici filozof.

E un băiat — Dumnezeu să-l binecuvânteze — plin ochi de joacă, de bătaie, de foame, de pozne îndrăznețe, de zgomot, de spirit de observație și de neastâmpăr. Dacă nu e așa, nu e normal.

Lasă să continue bătălia dintre codul profesorilor și codul băieților. Băieții vor câștiga în viitor, așa cum au câștigat și în trecut. Câțiva se vor preda și vor lua bursele, dar marea majoritate vor stărui în răzvrătire și vor crește ca să devină cei mai capabili și mai nobili bărbați ai națiunii.

Nu e oare adevărat, ca fapt istoric, că Edison, inventatorul cu o mie de brevete, a fost trimis acasă de învățătorul lui cu un bilet în care scria că e «prea prost ca să poată fi învățat»?

Nu e adevărat că atât Newton, cât și Darwin, întemeietori ai metodei științifice, erau socotiți amândoi niște tolomaci de către profesorii lor?

Nu există oare sute de asemenea cazuri, în care nătângul clasei a devenit, mai târziu în viață, un om folositor și de seamă? Și nu dovedește asta că metodele noastre de azi dau greș în a dezvolta aptitudinile băieților?

Nu e oare cu putință să-i tratăm pe băieți ca pe băieți? Nu putem adapta gramatica, istoria, geografia și aritmetica la cerințele lumii băiatului? Nu putem tălmăci înțelepciunea noastră de adulți în limba copilăriei?

Nu are băiatul dreptate, la urma urmei, când își ține codul lui de dreptate, de izbândă și de aventură?

Nu pune el fapta înaintea învățăturii, așa cum și trebuie? Nu e el, de fapt, un mic lucrător uimitor, care face lucruri de capul lui, din lipsă de o conducere pricepută?

N-ar fi cu mult mai la obiect dacă profesorii ar deveni, pentru o vreme, elevi și ar studia minunata viață de băiat pe care acum încearcă zadarnic să o strunească și să o înăbușe?

De ce să împingem împotriva curentului, când curentul, la urma urmei, curge în direcția cea bună?

Nu e timpul să ne adaptăm metodele zadarnice și să le aducem în armonie cu faptele? De ce să stăruim a spune cu jale «băieții tot băieți rămân», în loc să ne bucurăm de energia, de curajul și de inițiativa minunate ale copilăriei? Și ce sarcină poate fi mai nobilă și mai pe placul unui adevărat profesor decât aceea de a călăuzi cu voioșie forțele sălbatice ale firii băiatului pe cărările slujirii semenilor?”

Ține minte că băiatul, când se înscrie, vrea să înceapă cercetășia de îndată; așa că nu-i toci entuziasmul cu prea multe explicații preliminare la început. Răspunde dorințelor lui cu jocuri și exerciții cercetășești, iar amănuntele elementare strecoară-le încetul cu încetul, pe parcurs.

Mediul și ispitele

Cum spuneam, primul pas spre reușită este să-ți cunoști băiatul; dar al doilea pas este să-i cunoști casa. Numai când știi care e mediul lui atunci când nu e la cercetași poți spune cu adevărat ce influențe trebuie să pui în joc asupra lui.

Acolo unde s-au câștigat simpatia și sprijinul părinților băiatului, unde părinții au fost aduși într-un parteneriat reciproc, cu un interes mai deplin față de mersul trupei și de scopul Mișcării, sarcina șefului de trupă devine pe măsură mai ușoară.

Uneori, în familie, pot exista influențe rele de învins. Pe lângă acestea, mai sunt și alte ispite spre rău cu care instructorul băiatului trebuie să fie gata să se lupte. Dar, dacă e prevenit, își poate probabil rândui metodele în așa fel încât ispitele să nu izbutească să exercite o influență rea asupra băieților lui; și în felul acesta caracterul lor se dezvoltă pe drumul cel mai bun.

Ce face șeful de trupă, vor face și băieții lui. Șeful de trupă se oglindește în cercetașii săi. De la spiritul de sacrificiu și patriotismul șefului lor de trupă, cercetașii moștenesc practica sacrificiului de sine de bunăvoie și a slujirii patriotice.

Una dintre ispitele puternice este cinematograful. Filmele au, fără îndoială, o atracție uriașă pentru băieți, și unii oameni își bat necontenit capul cum să o oprească. Dar e unul dintre acele lucruri pe care ar fi foarte greu să le oprești, chiar dacă ar fi cu totul de dorit. Întrebarea este, mai degrabă, cum să folosim filmele cât mai bine pentru scopurile noastre. După principiul de a întâmpina orice greutate luându-i partea și împingând-o încet în direcția ta, ar trebui să ne străduim să vedem ce e de valoare în filme și apoi să le folosim pentru formarea băiatului. Fără îndoială, filmul poate fi un instrument puternic pentru rău, prin sugestie, dacă nu e supravegheat cum trebuie; dar s-au luat măsuri, și se iau în continuare, pentru a asigura o cenzură potrivită. Însă, așa cum poate fi o putere pentru rău, tot așa poate fi făcut la fel de bine o putere pentru bine. Există acum filme excelente de istorie naturală și de studiu al naturii, care îi dau copilului o idee mult mai bună despre procesele naturii decât i-ar putea da propria observație, și cu siguranță mult mai bună decât oricâte lecții pe această temă. Istoria poate fi predată prin ochi. Există drame de felul celor înduioșătoare sau eroice, și altele de veselie, umor și râs curat. Multe dintre ele aduc răul în fața condamnării și a ridicolului. Nu încape îndoială că această învățare prin ochi poate fi adaptată în așa fel încât să aibă un efect minunat de bun, prin însăși înclinația și interesul copiilor pentru „palatul cinematografului”. Trebuie să ne amintim, de asemenea, că filmele au aceeași influență asupra școlilor, care acum le pun în slujba binelui. În cercetășie nu putem face asta în aceeași măsură, dar le putem folosi ca un imbold pentru strădaniile noastre. Trebuie să ne facem cercetășia destul de atrăgătoare ca să-l atragă pe băiat, oricâte alte atracții concurente ar exista.

Fumatul la vârstă fragedă și paguba lui pentru sănătate; jocurile de noroc și toată necinstea pe care o aduc după ele; relele băuturii; ale hoinărelii cu fetele; necurăția etc. — nu pot fi îndreptate decât de șeful de trupă care cunoaște mediul obișnuit al băieților lui.

Nu se poate face prin interdicție sau pedeapsă, ci înlocuind acel lucru cu ceva cel puțin la fel de atrăgător, dar bun în efectele lui.

Delincvența juvenilă nu se naște în mod firesc în băiat, ci se datorează în mare parte fie spiritului de aventură care e în el, fie prostiei lui, fie lipsei lui de disciplină, după firea fiecăruia.

Minciuna din fire e o altă meteahnă foarte răspândită printre băieți; și, din păcate, o boală care bântuie în toată lumea. O întâlnești mai ales printre triburile necivilizate, dar și în țările civilizate. Spunerea adevărului, și înălțarea pe care o aduce omului, făcând din el o autoritate de încredere, schimbă totul în caracterul lui și în caracterul națiunii. De aceea ne revine datoria de a face tot ce putem pentru a ridica nivelul onoarei și al spunerii adevărului printre băieți.

Sediul trupei și tabăra

Antidotul principal împotriva unui mediu rău este, firește, înlocuirea lui cu unul bun, iar asta se face cel mai bine prin sediul trupei și prin tabăra cercetășească. Prin sediu nu înțeleg o jumătate de oră de instrucție o dată pe săptămână, într-o sală mare de clasă împrumutată pentru ocazie — ceea ce atât de des a părut a fi țelul celor care se ocupă de băieți —, ci un loc adevărat, pe care băieții să-l simtă ca fiind al lor, chiar dacă e o pivniță sau un pod; un loc unde să poată veni în fiecare seară, dacă e nevoie, și să găsească muncă și distracție pe placul lor, activitate din belșug și variată și o atmosferă luminoasă și fericită. Dacă șeful de trupă reușește măcar să rânduiască asta, va fi făcut o treabă foarte bună, dând unora dintre băieții lui mediul potrivit, care va fi cel mai bun antidot pentru otrava ce altfel li s-ar strecura în minte și în caracter.

Apoi tabăra (și aceasta ar trebui să fie cât de deasă se poate organiza) e un antidot și mai puternic decât sediul. Atmosfera deschisă și plină de aer, și camaraderia conviețuirii neîntrerupte sub cort, pe câmp și în jurul focului de tabără, insuflă băieților spiritul cel mai bun cu putință și îi dau șefului de trupă un prilej cu mult mai bun decât oricare altul de a-și apropia băieții și de a-și întipări personalitatea asupra lor.

Cum ne prindem băieții

Îmi place să mă gândesc la omul care încearcă să-i aducă pe băieți sub o influență bună ca la un pescar dornic să prindă pește.

Dacă pescarul își pune în cârlig momeala din mâncarea care-i place lui, probabil că n-o să prindă mult — cu siguranță nu peștii sfioși și de soi. De aceea folosește ca momeală hrana care-i place peștelui.

La fel cu băieții: dacă încerci să le predici ceea ce consideri tu material înălțător, n-o să-i prinzi. Orice aer fățiș de „cumințenie” îi va speria pe cei mai inimoși dintre ei, și tocmai pe aceia vrei să-i câștigi. Singura cale e să le întinzi ceva care îi atrage și îi interesează cu adevărat. Și cred că vei descoperi că cercetășia face asta.

Mai apoi o poți drege cu ce vrei tu să primească.

Ca să-i câștigi pe băieți trebuie să le fii prieten; dar nu te grăbi prea tare la început să cucerești această poziție, până nu și-au învins sfiala față de tine. Domnul F. D. How, în cartea lui Book of the Child, rezumă calea cea bună în următoarea povestire:

„Un om al cărui drum zilnic îl purta printr-o anumită stradă murdară văzu un băiețel cu fața mânjită și membrele slab dezvoltate, jucându-se în rigolă cu o coajă de banană. Omul îi făcu un semn din cap — băiatul se trase înapoi îngrozit. A doua zi, omul îi făcu iar semn din cap. Băiatul hotărâse că n-are de ce să se teamă și scuipă spre el. A treia zi, micuțul doar se holbă la el. În ziua următoare strigă «Hei!» când omul trecu mai departe. Cu timpul, micuțul ajunse să zâmbească înapoi la salutul pe care începuse acum să-l aștepte. În sfârșit, triumful fu deplin când băiatul — un pici de-o șchioapă — îl aștepta la colț și apucă degetele omului în pumnul lui mic și murdar. Era o stradă mohorâtă, dar deveni unul dintre cele mai luminoase locuri din toată viața acelui om.”

Cercetășia

Cercetășia este un joc pentru băieți, sub conducerea băieților, în care frații mai mari le pot oferi fraților mai mici un mediu sănătos și îi pot încuraja spre activități sănătoase, de felul celor care îi ajută să-și dezvolte simțul cetățeniei.

Cea mai puternică atracție a ei vine prin studiul naturii și arta pădurii. Se ocupă de individ, nu de companie. Ridică nu doar calitățile pur fizice sau pur morale, ci și pe cele intelectuale.

La început, acestea erau țelurile spre care tindea — acum știm din experiență că, acolo unde este mânuită cum trebuie, le și atinge.

Poate că cel mai bun exponent al scopului și al metodelor cercetășiei a fost decanul James E. Russell, de la Teachers College, Columbia University, New York. Iată ce scrie el:

„Programul cercetașilor este treaba omului mare, croită pe măsura băiatului. Îl atrage pe băiat nu doar pentru că e băiat, ci pentru că e un bărbat în devenire… Programul cercetășesc nu îi cere băiatului nimic din ce nu face și omul mare; dar, pas cu pas, îl ia din locul unde se află și îl duce până acolo unde ar vrea să ajungă.

„Nu programa cercetășiei este trăsătura ei cea mai izbitoare, ci metoda. Ca schemă sistematică de a-i conduce pe băieți să facă ce e drept și de a le întipări deprinderi bune, este aproape ideală. În practică ies în evidență două lucruri: unul este că deprinderile se fixează; celălalt este că oferă prilej pentru inițiativă, stăpânire de sine, încredere în sine și autonomie.

„În dezvoltarea inițiativei, cercetășia nu se bazează doar pe programul ei de activități pentru băiat, ci, într-un mod minunat, își folosește și mecanismul de administrare. În schema administrativă se oferă un prilej splendid de a te desprinde de orice metodă încremenită. Lucrul acesta se petrece în patrulă și în trupă. Îi învață pe băieți să lucreze împreună, în echipe. Asigură efortul în cooperare pentru un țel comun; iar aceasta este, în sine, un lucru democratic…

„Încurajându-i pe cercetașii tăi, într-un spirit sănătos și voios — nu într-unul fariseic, care așteaptă răsplată — să facă fapte bune ca un prim pas și să slujească apoi comunitatea ca o dezvoltare a acestuia, poți face pentru ei mai mult chiar decât încurajându-le priceperea, disciplina sau cunoștințele, pentru că îi înveți nu atât cum să-și câștige existența, cât cum să trăiască.”

Cercetășia este simplă

Pentru cineva din afară, cercetășia trebuie să pară la prima vedere ceva foarte complicat, și mulți oameni sunt probabil descurajați să devină șefi de trupă din pricina numărului enorm și a varietății lucrurilor pe care cred că ar trebui să le știe ca să-și poată învăța băieții. Dar nu trebuie să fie așa, dacă omul își dă seama de următoarele:

1. Scopul cercetășiei este cât se poate de simplu.
2. Șeful de trupă îi dă băiatului ambiția și dorința de a învăța singur, sugerându-i activități care îl atrag și pe care le urmărește până când, prin experiență, ajunge să le facă bine. (Astfel de activități sunt sugerate în Scouting for Boys.)
3. Șeful de trupă lucrează prin șefii săi de patrulă.

Scopul cercetășiei

Scopul formării cercetășești este să ridice nivelul cetățeniei noastre de mâine, mai ales în privința caracterului și a sănătății; să înlocuiască eul cu slujirea; să-i facă pe băieți eficienți ca indivizi, moral și fizic, cu gândul de a folosi această eficiență în slujba semenilor lor.

Cetățenia a fost definită pe scurt drept „loialitate activă față de comunitate”. Într-o țară liberă e ușor, și deloc neobișnuit, să te socotești un bun cetățean fiindcă respecți legea, îți faci treaba și îți exprimi alegerea în politică, în sport sau în alte activități, lăsând pe seama altcuiva grija pentru binele națiunii. Aceasta este cetățenia pasivă. Dar cetățenia pasivă nu ajunge pentru a susține în lume virtuțile libertății, dreptății și onoarei. Numai cetățenia activă o poate face.

Cele patru ramuri ale formării cercetășești

Pentru a împlini scopul formării pentru o cetățenie activă, ne ocupăm de următoarele patru ramuri, esențiale în creșterea unor buni cetățeni, și le insuflăm dinăuntru, nu din afară:

Caracterul — pe care îl formăm prin: sistemul patrulelor, Legea Cercetașului, tradiția cercetășească, arta pădurii, responsabilitatea șefului de patrulă, jocurile de echipă și inventivitatea pe care o cere viața în tabără. Aici intră și descoperirea lui Dumnezeu Creatorul prin lucrările Sale; prețuirea frumuseții din natură; și dragostea pentru plantele și animalele cu care viața în aer liber te-a făcut familiar.

Sănătatea și forța — prin jocuri, exerciții și cunoștințe de igienă personală și alimentație.

Îndemânarea și meșteșugul — uneori prin activități în interior, dar mai cu seamă prin pionierat, construirea de poduri, improvizațiile de tabără, exprimarea de sine prin arte, care toate tind să facă lucrători pricepuți.

Slujirea celorlalți — ducerea practicii religiei în viața de zi cu zi prin „fapte bune”, de la faptele bune cât se poate de mici până la slujirea comunității, accidente, salvarea de vieți.

Detaliile acestor patru ramuri sunt arătate mai jos și descrise în Partea a II-a a acestei cărți.

Activitățile cercetășiei

Prin termenul „cercetășie” se înțelege munca și însușirile oamenilor pădurilor, ale exploratorilor, vânătorilor, marinarilor, aviatorilor, pionierilor și ale oamenilor de la frontieră. Dându-le băieților elementele acestora, le oferim un sistem de jocuri și practici care răspunde dorințelor și instinctelor lor — și care este, în același timp, educativ.

Din punctul de vedere al băieților, cercetășia îi așază în găști-frății, care sunt organizarea lor firească, fie pentru joacă, fie pentru năzbâtii, fie pentru pierdut vremea; le dă o ținută și un echipament arătoase; le vorbește imaginației și gustului pentru romantic; și îi prinde într-o viață activă, în aer liber.

Din punctul de vedere al părinților, le dă sănătate și dezvoltare fizică; îi învață energia, inventivitatea și meșteșugurile; pune în băiat disciplină, curaj, cavalerism și patriotism; într-un cuvânt, dezvoltă „caracterul”, care îi este unui băiat mai de trebuință decât orice altceva ca să-și croiască drum în viață.

Formarea cercetășească atrage băieți din toate clasele, de sus și de jos, bogați și săraci, și îi prinde chiar și pe cei cu infirmități fizice, pe surdomuți și pe orbi. Le insuflă dorința de a învăța. Principiul după care lucrează cercetășia este că ideile băiatului sunt studiate, iar el este încurajat să se educe singur, în loc să fie instruit.

Ea dă un bun început formării tehnice, prin insignele de specialitate pentru felurite pasiuni și meșteșuguri, pe lângă insignele propriu-zise de cercetaș de clasa întâi și de clasa a doua, care atestă capacitățile lor la înot, pionierat, gătit, arta pădurii și alte puncte de bărbăție și îndemânare. Rostul pentru care oferim atât de multe, la un nivel elementar, este să-i atragem pe băieții de orice fel să-și încerce mâna la felurite munci, iar șeful de trupă atent poate recunoaște foarte repede înclinația anume a fiecărui băiat și o poate încuraja pe măsură. Și acesta este cel mai bun drum spre lărgirea caracterului său individual și spre pornirea unui băiat pe calea unei cariere reușite.

Mai mult, încurajăm în băiat responsabilitatea personală pentru propria dezvoltare fizică și pentru propria sănătate; și ne încredem în onoarea lui, așteptând de la el să facă în fiecare zi o faptă bună cuiva.

Acolo unde șeful de trupă este el însuși un pic băiat și poate vedea totul din punctul de vedere al băiatului, el poate, dacă are imaginație, să născocească activități noi, cu variații dese, ca să răspundă setei băieților de noutate. Uită-te la teatre. Dacă văd că o piesă nu prinde la public, nu bat mai departe cu ea în speranța că până la urmă va prinde — o scot de pe afiș și pun în loc o atracție nouă.

Băieții pot vedea aventură și într-o băltoacă murdară cu rațe, iar dacă șeful de trupă este un bărbat cu suflet de băiat, o poate vedea și el. Nu e nevoie de cheltuieli mari sau de aparatură ca să născocești idei noi; de multe ori, băieții înșiși pot ajuta cu sugestii.

Un alt fel de a descoperi activități care să le placă băieților este ca șeful de trupă să-și cruțe creierul și să-și folosească urechile.

Când, în vreme de război, un soldat-cercetaș iese noaptea și vrea să afle mișcările inamicului, o face în mare parte ascultând. La fel, când un șef de trupă nu știe încotro înclină sau ce caracter au băieții lui, poate afla în mare măsură ascultând.

Ascultând, va dobândi o înțelegere adâncă a caracterului fiecărui băiat și va pricepe cum poate fi acesta cel mai bine interesat.

Tot așa și în dezbaterile Consiliului șefilor de patrulă și în discuțiile de la focul de tabără: dacă îți faci din ascultare și observație ocupația ta de căpătâi, vei afla de la băieții tăi mult mai multe decât poți să bagi în ei prin propria ta vorbire.

De asemenea, când faci vizite părinților, nu te duce atât cu gândul de a-i convinge de valoarea cercetășiei, cât ca să culegi de la ei ce idei au despre formarea băieților lor, ce așteaptă de la cercetășie sau unde o găsesc deficitară.

În general, când ești în pană de idei, nu le impune cercetașilor tăi activități despre care crezi tu că ar trebui să le placă; află de la ei, ascultând sau întrebând, ce activități îi atrag cel mai mult, și apoi vezi cât de departe le poți pune în mișcare — adică, dacă e probabil să le fie de folos băieților.

Acolo unde o trupă răsună de râs voios și se bucură de succes la concursuri și de emoțiile proaspete ale unor aventuri noi, nu se vor pierde membri din plictiseală.

Spiritul cercetășesc

Trăsătura de temelie este spiritul Mișcării, iar cheia care deschide acest spirit este romantismul artei pădurii și al cunoașterii naturii.

Unde e băiatul — sau, dacă tot vorbim, bărbatul în toată firea — pe care, chiar și în aceste vremuri materialiste, să nu-l atragă chemarea sălbăticiei și a drumului deschis?

Poate că e un instinct primitiv — oricum, e acolo. Cu această cheie se poate deschide o ușă mare, fie și numai pentru a lăsa aer proaspăt și soare în vieți care altfel ar fi fost cenușii.

Dar, de obicei, poate face mai mult decât atât.

Eroii sălbăticiei, oamenii de la frontieră și exploratorii, hoinarii mărilor, aviatorii norilor sunt, pentru băieți, ca flautistul din Hamelin.

Unde conduc ei, băieții vor urma, și vor dansa după cântecul lor atunci când acesta cântă bărbăția și curajul, aventura și năzuința înaltă, priceperea și îndemânarea, jertfa de sine voioasă pentru alții.

E hrană aici pentru băiat; e suflet în asta.

Uită-te la băiatul acela care merge pe stradă: ochii lui privesc departe. Îi zboară privirea peste prerie sau peste mările cu spinarea cenușie? Oricum, nu e aici. Cum să nu știu!

N-ai văzut niciodată bivolii hoinărind prin Kensington Gardens? Și nu vezi fumul ridicându-se din corturile sioux la umbra lui Albert Memorial? Eu îi văd acolo de ani de zile.

Prin cercetășie, băiatul are acum prilejul să se îmbrace în echipament de frontieră, ca unul din marea frăție a oamenilor pădurilor. Știe să ia urma și să citească semnele, știe să semnalizeze, știe să-și aprindă focul, să-și ridice coliba și să-și gătească mâncarea. Se pricepe la multe lucruri din arta pionieratului și a vieții în tabără.

Unitatea lui este gașca firească a băiatului, condusă de propriul ei conducător, un băiat.

Poate fi unul din turmă, dar își are propria identitate. Ajunge să cunoască bucuria vieții prin viața în aer liber.

Apoi există o latură spirituală.

Prin înghițiturile de cunoaștere a naturii sorbite în drumețiile prin păduri, sufletul firav crește și privește în jur. Aerul liber este prin excelență școala observației și a descoperirii minunilor unui univers minunat.

Deschide minții prețuirea frumosului care i se întinde dinainte zi de zi. Îi dezvăluie puștiului de la oraș că stelele sunt acolo, dincolo de hornurile orașului, și că norii asfințitului strălucesc în toată slava lor mult deasupra acoperișului cinematografului.

Studiul naturii aduce într-un întreg armonios chestiunea infinitului, a istoricului și a microscopicului, ca parte a lucrării Marelui Creator. Iar în acestea, sexul și reproducerea au un loc de cinste.

Meșteșugul cercetășesc este un mijloc prin care și cel mai înrăit huligan poate fi adus la gânduri mai înalte și la elementele credinței în Dumnezeu; și, împreună cu obligația cercetașului de a face în fiecare zi o faptă bună, el dă temelia datoriei față de Dumnezeu și față de aproapele, pe care părintele sau preotul poate zidi cu mai multă ușurință forma de credință dorită.

Poți să-l îmbraci pe-un flăcău în cowboy, în soldat ori marinar, Poți să-l instruiești până arată ca scos din cutie, Dar nu urmează neapărat, când ajungi să-l zgârii un pic, Că e cu adevărat erou ori sfânt.

Spiritul dinăuntru e cel care face treaba, nu poleiala din afară.

Iar spiritul acesta este în fiecare băiat când îl primești; trebuie doar descoperit și scos la lumină.

Promisiunea Cercetașului (sau jurământul) — de a-și ține cuvântul, pe onoarea lui, atât cât îi stă în putință — și Legea Cercetașului sunt forța noastră disciplinară care leagă, și la nouăzeci și nouă din o sută dă roade. Băiatul nu este cârmuit prin „NU FACE”, ci este condus prin „FĂ”. Legea Cercetașului e gândită ca o călăuză pentru faptele lui, nu ca o reprimare a greșelilor lui. Ea spune pur și simplu ce înseamnă purtarea bună și ce se așteaptă de la un cercetaș.

Sistemul patrulelor

Sistemul patrulelor este singura trăsătură esențială prin care formarea cercetășească se deosebește de a tuturor celorlalte organizații, iar acolo unde sistemul este aplicat cum trebuie, aduce negreșit succesul. Nu are cum altfel!

Așezarea băieților în patrule de șase până la opt și formarea lor ca unități separate, fiecare sub propriul ei conducător responsabil, este cheia unei trupe bune.

Patrula este unitatea cercetășiei, întotdeauna, fie că e vorba de muncă sau de joacă, de disciplină sau de datorie.

Un pas neprețuit în formarea caracterului este să pui responsabilitatea pe umerii individului. Acest lucru se obține de îndată prin numirea unui șef de patrulă la comanda responsabilă a patrulei sale. E treaba lui să ia în mână și să dezvolte calitățile fiecărui băiat din patrula lui. Sună ca o sarcină mare, dar în practică merge.

Apoi, prin emulație și întrecere între patrule, produci un spirit de patrulă care este cât se poate de mulțumitor, fiindcă ridică tonul printre băieți și dezvoltă un nivel mai înalt de eficiență în toate privințele. Fiecare băiat din patrulă își dă seama că este, el însuși, o unitate responsabilă și că onoarea grupului său depinde într-o anumită măsură de propria lui pricepere de a juca jocul.

Consiliul șefilor de patrulă — Curtea de Onoare

Consiliul șefilor de patrulă și Curtea de Onoare sunt o parte importantă a sistemului patrulelor. Este un comitet permanent care, sub îndrumarea șefului de trupă, hotărăște în treburile trupei, atât cele administrative, cât și cele disciplinare. Dezvoltă în membrii săi respectul de sine, idealuri de libertate împletite cu simțul responsabilității și respectul față de autoritate, și totodată le dă exercițiu în procedură, de un folos neprețuit băieților, individual și colectiv, ca viitori cetățeni.

Consiliul șefilor de patrulă se ocupă de chestiunile de rutină și de gospodărirea unor treburi precum serbările trupei, sporturile etc. În acest consiliu se dovedește adesea potrivit să fie primiți ca membri și secunzii (ajutoarele șefilor de patrulă), iar, pe lângă ajutorul pe care îl dau, aceasta le oferă, în treacăt, experiență și exercițiu în procedura de comitet. Curtea de Onoare, în schimb, este alcătuită numai din șefi de patrulă. Curtea de Onoare, așa cum îi spune și numele, are o misiune mai degrabă de excepție, cum ar fi cazurile de disciplină și chestiunile legate de distincții.

Valorile sistemului patrulelor

Este important ca șeful de trupă să recunoască valoarea extraordinară pe care o poate scoate din sistemul patrulelor. Este cea mai bună garanție pentru vitalitatea și succesul durabile ale trupei. Ia de pe umerii șefului de trupă o mare parte din munca măruntă de rutină.

Dar, înainte de toate: patrula este școala de caracter a individului. Șefului de patrulă îi dă exercițiu în responsabilitate și în calitățile de conducător. Cercetașilor le dă subordonarea eului față de interesele întregului, elementele de abnegație și stăpânire de sine pe care le presupune spiritul de echipă al cooperării și al bunei camaraderii.

Dar, ca să obții rezultate de prima clasă din acest sistem, trebuie să le dai conducătorilor-băieți responsabilitate reală, cu mână largă — dacă dai doar responsabilitate parțială, vei obține doar rezultate parțiale. Scopul principal nu este atât să-l scutești pe șeful de trupă de bătăi de cap, cât să-i dai băiatului responsabilitate, fiindcă acesta este cel mai bun dintre toate mijloacele de a dezvolta caracterul.

Șeful de trupă care speră la succes nu trebuie doar să studieze ce s-a scris despre sistemul patrulelor și metodele lui, ci trebuie să pună în practică sugestiile pe care le citește. Facerea lucrurilor este atât de importantă, și numai prin încercare neîncetată pot dobândi experiență șefii lui de patrulă și cercetașii lui. Cu cât le dă mai mult de făcut, cu atât vor răspunde mai mult, cu atât mai multă forță și mai mult caracter vor dobândi.

Uniforma de cercetaș

Am spus de multe ori: „Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă un cercetaș poartă sau nu uniformă, câtă vreme își pune inima în ce face și ține Legea Cercetașului.” Dar adevărul este că nu prea există cercetaș care să nu poarte uniformă, dacă își permite să și-o cumpere. Spiritul îl îndeamnă.

Aceeași regulă se aplică, firește, și celor care duc înainte Mișcarea Cercetășească, șefilor de trupă și comisarilor; nu au nicio obligație să poarte uniformă, dacă nu le place. În același timp, în pozițiile lor, ei trebuie să se gândească mai degrabă la ceilalți decât la ei înșiși.

Personal, îmbrac uniforma chiar și dacă am de inspectat doar o patrulă, fiindcă sunt sigur că ridică tonul moral al băieților. Le ridică prețuirea față de uniforma lor când văd că nu e sub demnitatea unui om mare s-o poarte; le ridică prețuirea față de ei înșiși când se văd luați în serios de bărbați care socotesc și ei că e important să fie în aceeași frăție cu ei.

Ținuta îngrijită a uniformei și corectitudinea în amănunte pot părea lucruri mici, dar își au valoarea lor în dezvoltarea respectului de sine și înseamnă enorm pentru reputația Mișcării printre cei din afară, care judecă după ce văd.

E în mare parte o chestiune de exemplu. Arată-mi o trupă îmbrăcată neglijent și pot deduce, ca Sherlock, un șef de trupă îmbrăcat neglijent. Gândește-te la asta când îți potrivești uniforma sau când îi dai pălăriei acea ultimă înclinare ștrengărească.

Tu ești modelul băieților tăi, iar ținuta ta îngrijită se va oglindi în ei.

Partea șefului de trupă

Principiile cercetășiei merg toate în direcția bună. Succesul aplicării lor depinde de șeful de trupă și de felul în care le aplică. Scopul meu de acum este să încerc să-l ajut pe șeful de trupă în această privință: întâi, arătându-i rostul formării cercetășești; în al doilea rând, sugerându-i metode prin care aceasta poate fi dusă la îndeplinire.

Mulți șefi de trupă și-ar dori, probabil, să le dau toate amănuntele, în detaliu. Dar aceasta ar fi, de fapt, cu neputință, fiindcă ce se potrivește unei anumite trupe sau unui anumit fel de băiat, într-un anumit fel de loc, nu se va potrivi alteia aflate la o milă distanță, cu atât mai puțin celor răspândite prin toată lumea și trăind în condiții cu totul diferite. Totuși, se pot da unele sugestii generale, iar șefii de trupă, aplicându-le, pot judeca ei înșiși cel mai bine care amănunte au cele mai multe șanse să aducă succes în trupele lor anume.

Dar, înainte de a intra în amănunte, dă-mi voie să repet încă o dată: nu te lăsa înspăimântat de vreo mărime închipuită a sarcinii. Ea va dispărea de îndată ce vei vedea scopul. Nu-ți mai rămâne apoi decât să-l ții mereu înaintea ochilor și să potrivești amănuntele după țel.

Cum spune Peveril of the Peak: „Nu contează prea mult dacă ne atingem cu adevărat idealurile cele mai înalte, câtă vreme ele sunt înalte.”

Din când în când, greutățile se pot ridica în fața ta până aproape să acopere posibilitățile strălucitoare. Dar e mângâietor să-ți amintești că, de obicei, ele sunt scoase din proporțiile lor firești și se domolesc pe măsură ce te apropii de ele. Ia-ți mângâiere din versurile bătrânului negru:

Te uiți departe, de-a lungul liniei de tren, Te scarpini în creștet și-ți frămânți mintea, „Ei, drăcie”, zici, „cum o să treacă trenul Pe-acolo unde cele două șine se-mpreună?”

Trenul zboară înainte — căci, pare-se, Asta nu-l tulbură deloc pe mecanic. Și-ai să te convingi, când privești de aproape, Că șinele nu se-mpreună și linia e-n regulă.

La fel și noi toți: în viitorul depărtat Vedem cum se-ngustează cărarea — cum o să trecem pe-acolo? Dar ne apropiem de locul acela, și el ni se pare mai larg, Și descoperim că e loc pentru un atelaj de zece catâri!

(Saturday Morning Post)

I. Caracterul

„O națiune își datorează succesul nu atât forței armelor sale, cât caracterului cetățenilor ei.”

„Pentru ca un om să reușească în viață, caracterul este mai de preț decât erudiția.”

Așadar, caracterul este de prima însemnătate, fie că vorbim de o națiune, fie de un om. Dar dacă vrem ca un om să-și facă drum în viață prin caracter, acesta trebuie dezvoltat în el înainte de a porni la drum — cât e încă băiat și receptiv. Caracterul nu poate fi băgat într-un băiat prin instrucție. Sămânța lui e deja acolo; trebuie doar scoasă la lumină și crescută. Cum?

Caracterul este, în foarte mare măsură, rodul mediului și al împrejurărilor. Ia, de pildă, doi băieți mici — gemeni, dacă vrei. Învață-i aceleași lecții la școală, dar dă-le, în afara școlii, un mediu, niște tovarăși și niște cămine cu totul diferite. Pune-l pe unul sub aripa unei mame blânde și încurajatoare, printre tovarăși de joacă curați și cinstiți, într-un loc unde i se dă încredere, pe onoarea lui, că va respecta niște reguli de viață și așa mai departe. Pe al doilea, în schimb, lasă-l să-și piardă vremea într-un cămin murdar, printre tovarăși cu gura spurcată, hoți și nemulțumiți. Crezi că e probabil să crească cu tot atâta caracter ca fratele lui geamăn?

Mii de băieți se irosesc zi de zi pentru că sunt lăsați să crească fără caracter și, prin urmare, să devină pierde-vară inutili — o nefericire pentru ei înșiși, o pată și o primejdie pentru națiune.

Ar putea fi salvați dacă li s-ar da mediul și împrejurările potrivite la vârsta receptivă a vieții lor. Și mai sunt alte multe mii care poate nu stau chiar atât de jos (căci pierde-vară există în toate păturile sociale), dar care ar fi oameni cu atât mai buni, mai de folos țării și mai împăcați cu ei înșiși dacă ar putea fi convinși, la vârsta potrivită, să-și dezvolte caracterul.

Aici stă, așadar, cel mai important obiectiv al formării cercetășești: să educăm; nu să instruim, ia aminte, ci să educăm — adică să-l facem pe băiat să învețe singur, din propria dorință, lucrurile care îi clădesc caracterul.

Un motiv pentru care o trupă n-ar trebui să depășească 32 de băieți

De preferat, numărul băieților dintr-o trupă nu ar trebui să treacă de treizeci și doi. Propun acest număr pentru că, formând eu însumi băieți, am constatat că șaisprezece era cam cât puteam duce — ca să ajung la fiecare și să scot la iveală caracterul individual al fiecăruia. Admit că alții pot fi de două ori mai capabili decât mine, de unde totalul de treizeci și doi.

Unii vorbesc de trupe frumoase de 60 sau chiar 100 de băieți, iar liderii lor îmi spun că băieții lor sunt la fel de bine formați ca în trupele mai mici. Îmi exprim admirația („admirație”, tradus literal, înseamnă „mirare”) și nu-i cred.

„De ce să ne batem capul cu formarea individuală?”, întreabă ei. Pentru că e singurul mod în care poți educa. Poți instrui oricâți băieți, chiar o mie deodată, dacă ai o voce puternică și metode atrăgătoare de a ține disciplina. Dar asta nu e formare — nu e educație.

Educația este cea care contează în clădirea caracterului și în facerea oamenilor.

Imboldul de a se perfecționa, odată sădit cum trebuie în fiecare în parte, îl face să depună un efort activ pe linia cea mai potrivită temperamentului și puterilor sale.

Nu folosește la nimic să predici Legea Cercetașului sau s-o dai ca pe un ordin unei gloate de băieți: fiecare minte are nevoie de explicația ei anume și de ambiția de a o pune în practică.

Aici intră în joc personalitatea și priceperea șefului de trupă.

Să ne oprim, așadar, asupra câtorva dintre calitățile — morale și intelectuale — care alcătuiesc caracterul, și apoi să vedem cum îl poate face șeful de trupă pe băiat să și le dezvolte singur, prin cercetășie.

Cavalerismul și jocul cinstit

Codul cavalerilor medievali a stat la temelia purtării gentlemanului încă de prin anul 500 d.Hr., când regele Arthur a stabilit regulile pentru Cavalerii Mesei Rotunde.

Romantismul cavalerilor îi atrage pe toți băieții și le vorbește simțului moral. Codul lor cavaleresc cuprindea onoarea, autodisciplina, curtoazia, curajul, simțul dezinteresat al datoriei și al slujirii, precum și călăuzirea religiei.

Regulile, așa cum au fost republicate pe vremea lui Henric al VII-lea, sunt următoarele:

1. Să nu-și scoată niciodată armura, decât pentru odihna de noapte.
2. Să caute aventuri prin care să dobândească „faimă și renume”.
3. Să-i apere pe cei săraci și slabi.
4. Să dea ajutor oricui îl cere într-o pricină dreaptă.
5. Să nu se jignească unul pe altul.
6. Să lupte pentru apărarea și bunăstarea țării lor.
7. Să lucreze pentru onoare, nu pentru câștig.
8. Să nu-și calce niciodată o promisiune, din niciun motiv.
9. Să se jertfească pentru onoarea țării lor.
10. „Să aleagă mai degrabă să moară cu cinste decât să fugă cu rușine.”

Idealurile cavalerilor și ideea de joc cinstit sunt, mai presus de toate, cele care pot fi sădite cel mai bine în băieți și care îi duc la acel simț puternic al dreptății ce ar trebui să facă parte din caracterul lor, dacă e să ajungă cetățeni cu adevărat buni.

Obiceiul de a privi lucrurile din punctul de vedere al celuilalt poate fi dezvoltat prin jocurile în aer liber în care jocul cinstit este esențial, fie că e vorba de „Furatul steagului” sau de „Curierul”. În timpul jocului se respectă reguli foarte stricte, ceea ce înseamnă stăpânire de sine și bună dispoziție din partea jucătorilor, iar la sfârșit se cuvine ca învingătorul să-l compătimească pe cel învins, iar adversarul să fie primul care îl aclamă și îl felicită pe câștigător. Lucrul acesta trebuie practicat până devine obicei.

Un alt ajutor prețios în formarea spiritului de dreptate este organizarea de dezbateri între băieți, pe subiecte care îi interesează și care se pretează la argumente de ambele părți. Scopul e să-i obișnuim să recunoască faptul că orice chestiune importantă are două fețe, că nu trebuie să se lase furați de elocvența unui orator înainte de a fi auzit ce are de spus apărătorul celeilalte părți și că trebuie apoi să cântărească singuri dovezile ambelor tabere înainte de a hotărî de partea cui se așază.

Un pas practic pentru a asigura acest lucru este să nu se voteze prin ridicarea mâinii, unde băiatul șovăielnic sau neatent votează după cum votează majoritatea. Fiecare ar trebui să-și scrie votul — „da” sau „nu” — pe o bucată de hârtie și s-o predea. Așa, e nevoit să hotărască singur, după ce a cântărit cum se cuvine ambele părți ale chestiunii.

În același fel, procesele simulate sau arbitrarea certurilor, dacă sunt făcute cu seriozitate și după tipicul unei instanțe de judecată, sunt de cea mai mare valoare pentru a le insufla băieților aceeași idee de dreptate și de joc cinstit, și le dau totodată o mică experiență a ceea ce ar putea fi, mai târziu, îndatoririle lor civice ca jurați sau martori. Curtea de Onoare din trupă este un alt pas în aceeași direcție, iar cum băieții au aici o răspundere reală, fiind membri ai Curții, seriozitatea părerilor lor li se întipărește cu atât mai bine și îi îndeamnă să chibzuiască atent linia dreaptă de urmat după ce au ascultat toate argumentele ambelor părți.

Astfel, un șef de trupă care își pune ingeniozitatea în slujba învățării jocului cinstit, a altruismului și a simțului datoriei față de ceilalți poate crea nenumărate prilejuri, în sală sau în aer liber, pentru formarea cercetașilor săi. Dintre toate subiectele de care ne ocupăm, cred că acesta este unul dintre cele mai importante pentru o cetățenie care se guvernează singură, deși mă tem că l-am atins doar în treacăt.

Disciplina

Ca să fie prosperă, o națiune trebuie să fie bine disciplinată, iar disciplina mulțimii nu se obține decât prin disciplina fiecăruia în parte. Prin disciplină înțeleg ascultarea față de autoritate și față de celelalte porunci ale datoriei.

Ea nu se obține prin măsuri represive, ci prin încurajare și prin educarea băiatului mai întâi în autodisciplină și în jertfirea de sine și a plăcerilor egoiste în folosul celorlalți. Această învățătură prinde în mare parte prin exemplu, prin a-i da răspundere și prin a aștepta de la el un înalt grad de încredere.

Răspunderea se dă în bună măsură prin sistemul patrulelor, ținându-l pe șeful de patrulă răspunzător pentru ce se petrece printre băieții lui.

Sir Henry Knyvett, în 1596, o avertiza pe regina Elisabeta că statul care neglijează să-și formeze și să-și disciplineze tineretul produce nu doar soldați sau marinari de nimic, ci răul cu mult mai mare al unor cetățeni la fel de stricați pentru viața civilă; sau, cum spune el, „Din lipsa adevăratei discipline, și onoarea, și averea, atât a Principelui, cât și a țării, sunt ruinate fără nădejde și fără noimă.”

Disciplina nu se câștigă pedepsind un copil pentru un obicei rău, ci înlocuindu-l cu o îndeletnicire mai bună, care să-i absoarbă atenția și să-l ducă treptat să-l uite și să-l părăsească pe cel vechi.

Șeful de trupă ar trebui să insiste pe disciplină și pe ascultarea strictă și promptă în lucrurile mărunte. Lasă-i pe băieți să se dezlănțuie numai când le dai tu voie — ceea ce e bine de făcut din când în când.

Simțul onoarei

Legea Cercetașului este temelia pe care se sprijină întreaga formare cercetășească.

Diferitele ei articole trebuie explicate pe deplin și lămurite băieților prin ilustrări practice și simple ale felului în care se aplică în viața lor de zi cu zi.

Nicio învățătură nu se compară cu exemplul. Dacă șeful de trupă însuși respectă vizibil Legea Cercetașului în tot ce face, băieții nu vor întârzia să-i urmeze pilda.

Exemplul acesta are și mai multă forță dacă șeful de trupă depune el însuși Promisiunea Cercetașului, la fel ca cercetașii lui.

Primul articol al Legii — „Onoarea cercetașului este demnă de încredere” (Cercetașul este demn de încredere) — este cel de care atârnă întreaga purtare și disciplină viitoare a cercetașului. De la cercetaș se așteaptă să fie drept. De aceea, ar trebui explicat cu mare grijă, ca prim pas, de către șeful de trupă băieților lui, înainte de depunerea Promisiunii Cercetașului.

Învestirea cercetașului e făcută dinadins ca o mică ceremonie, pentru că un asemenea ritual, dacă e dus la capăt cu solemnitate strictă, îl impresionează pe băiat; și, dată fiind importanța gravă a momentului, este cât se poate de potrivit ca el să fie impresionat cât mai mult. Apoi, este foarte important ca cercetașul să-și reîmprospăteze periodic cunoașterea Legii. Băieții sunt înclinați să uite, și nu ar trebui îngăduit niciodată ca un băiat care și-a dat promisiunea solemnă de a respecta Legea Cercetașului să nu fie în stare, în vreun moment, să spună care e Legea.

Odată ce cercetașul a înțeles ce este onoarea lui și a fost, prin învestire, pus pe onoarea lui, șeful de trupă trebuie să-i acorde încredere deplină că va face lucrurile. Trebuie să-i arăți prin faptele tale că îl consideri o ființă responsabilă. Dă-i în grijă ceva, temporar sau permanent, și așteaptă de la el să-și ducă sarcina la capăt cu credință. Nu tot trage cu ochiul să vezi cum o face. Lasă-l s-o facă în felul lui, lasă-l să o dea în bară, dacă e nevoie, dar în orice caz lasă-l în pace și ai încredere că-și va da toată silința. Încrederea ar trebui să fie temelia întregii noastre formări morale.

A da răspundere este cheia succesului cu băieții, mai ales cu cei mai zburdalnici și mai dificili.

Scopul sistemului patrulelor este în principal acela de a da răspundere reală cât mai multor băieți, în vederea dezvoltării caracterului lor. Dacă șeful de trupă îi dă șefului de patrulă putere reală, așteaptă mult de la el și îi lasă mână liberă în îndeplinirea muncii sale, va fi făcut pentru dezvoltarea caracterului acelui băiat mai mult decât ar putea face vreodată oricâtă instrucție școlară.

Încrederea în sine

Un băiat nu culege cu adevărat toate roadele formării cercetășești până nu ajunge cercetaș de clasa întâi. Probele pentru cercetașii de clasa întâi au fost stabilite cu ideea că un băiat care s-a dovedit pregătit până la acel nivel poate fi socotit, pe bună dreptate, ca înrădăcinat în calitățile care fac un cetățean bun și bărbat adevărat.

Pe măsură ce băiatul devine conștient că nu mai e un novice, ci un om responsabil, de încredere, cu puterea de a face lucruri, el capătă încredere în sine. Speranța și ambiția încep să-i răsară.

Nu poate să nu se simtă un om mai capabil decât înainte și, prin urmare, ar trebui să aibă acea încredere în el însuși care îi va da speranță și curaj în ceasurile grele ale luptei vieții și care îl va îndemna să țină piept până izbândește.

Primul ajutor sau stingerea incendiilor, căruciorul de expediție sau construirea de poduri sunt de folos pentru îndemânare și pentru folosirea minții, deoarece băiatul, deși lucrează în cooperare cu ceilalți, răspunde de partea lui separată din treabă.

Înotul își are valoarea lui educativă — mentală, morală și fizică — prin faptul că îți dă un sentiment de stăpânire asupra unui element și de putere de a salva vieți, și prin dezvoltarea suflului și a membrelor.

Când formam oamenii din South African Constabulary, obișnuiam să-i trimit în perechi în călătorii călare pe distanțe lungi, de două-trei sute de mile, ca să-i învăț să se descurce singuri și să-și folosească inteligența.

Dar când aveam un elev ceva mai greu de cap, îl trimiteam singur, fără un altul pe care să se sprijine, ca să-și găsească singur drumul, să-și facă singur rost de hrană pentru el și pentru cal și să întocmească fără ajutor raportul expediției sale. Aceasta era cea mai bună formare dintre toate în încredere în sine și inteligență, și e un principiu pe care îl pot recomanda cu toată încrederea șefilor de trupă în formarea cercetașilor lor.

Ajută-l pe băiat să devină încrezător în sine, descurcăreț, să „vâslească în propria canoe” — adică să privească înainte și să-și croiască singur drumul în viață.

Dintre toate școlile, tabăra este de departe cea mai bună pentru a-i învăța pe băieți trăsăturile de caracter dorite. Mediul este sănătos, băieții sunt entuziasmați și dornici, toate interesele vieții sunt în jurul lor, iar șeful de trupă îi are, pe durata ei, zi și noapte, sub mâna lui. În tabără șeful de trupă are cel mai mare prilej de a observa și de a ajunge să cunoască trăsăturile individuale ale fiecăruia dintre băieții lui, și apoi de a da dezvoltării lor îndrumarea necesară; în vreme ce băieții înșiși deprind calitățile formatoare de caracter ce țin de viața în tabără, unde disciplina, spiritul descurcăreț, ingeniozitatea, încrederea în sine, meșteșugul, arta pădurii, mânuirea bărcii, spiritul de echipă, cunoașterea naturii și așa mai departe pot fi toate sorbite sub îndrumarea voioasă și binevoitoare a unui șef de trupă înțelegător. O săptămână de astfel de viață face cât șase luni de învățătură teoretică în sala de întâlniri, oricât de valoroasă ar fi aceasta.

De aceea, este foarte recomandabil ca șefii de trupă care nu au prea multă experiență în această privință să studieze subiectul taberei sub toate aspectele lui.

Bucuria de a trăi

De ce este cunoașterea naturii socotită o activitate-cheie în cercetășie?

Este o întrebare de care atârnă diferența dintre munca cercetășească și cea a unui club obișnuit de băieți.

Răspunsul e ușor de dat într-o frază: „Vrem să-i învățăm pe băieții noștri nu doar cum să-și câștige existența, ci cum să trăiască” — adică, în sensul înalt, cum să se bucure de viață.

Cunoașterea naturii, cum am stăruit probabil de prea multe ori, oferă cel mai bun mijloc de a deschide mințile și gândurile băieților, și în același timp, dacă șeful lor de trupă nu pierde din vedere acest lucru, le dă puterea de a prețui frumusețea în natură și, prin urmare, în artă, ceea ce îi duce la o bucurie mai înaltă de a trăi.

Aceasta, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu Creatorul prin lucrarea Sa minunată, care, îmbinată cu împlinirea activă a voii Sale prin slujirea celorlalți, constituie temelia concretă a religiei.

Acum câțiva ani mă aflam în salonul unui prieten care tocmai murise, și pe masă, lângă pipa și punga de tutun lăsate în urmă, zăcea o carte de Richard Jefferies — Field and Hedgerow — cu o pagină îndoită la colț, pe care scria:

„Concepția binelui moral nu este pe deplin mulțumitoare. Cea mai înaltă formă pe care o cunoaștem deocamdată este altruismul pur, facerea binelui nu pentru vreo răsplată, acum sau în viața de apoi, nici pentru desăvârșirea vreunui plan închipuit. Este tot ce știm mai bun, dar cât de nesatisfăcător! E nevoie de o ieșire care să împlinească mai deplin dorința cea mai adâncă a inimii decât o poate face orice trudă de lepădare de sine. Trebuie să fie ceva în acord cu percepția frumuseții și a unui ideal. Virtutea personală nu e de ajuns. Deși nu pot numi binele ideal, mi se pare că el va fi, într-un fel sau altul, strâns legat de frumusețea ideală a Naturii.”

Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că fericirea este o chestiune de conștiință lăuntrică și de simțire exterioară lucrând împreună. Ea se găsește acolo unde atât conștiința, cât și simțurile sunt deopotrivă satisfăcute. Dacă definiția citată mai sus e adevărată, reversul e cel puțin la fel de sigur — și anume că prețuirea frumuseții nu poate aduce fericire dacă nu ți-e conștiința împăcată. Așa că, dacă vrem ca băieții noștri să dobândească fericirea în viață, trebuie să le sădim deprinderea de a face bine aproapelui lor și, pe deasupra, prețuirea frumosului din Natură.

Drumul cel mai scurt către aceasta din urmă trece prin cunoașterea naturii:

„…cărți în pâraiele ce curg, predici în pietre și bine în toate.”

Marea masă a băieților n-au avut niciodată ochii deschiși, iar șefului de trupă îi este dată bucuria de a înfăptui această operație atât de vrednică.

Odată ce sămânța artei pădurii a pătruns în mintea unui băiat, observația, memoria și deducția se dezvoltă de la sine și devin parte din caracterul lui. Ele rămân, oricare ar fi îndeletnicirile pe care și le ia mai târziu.

Pe măsură ce minunile naturii se desfășoară în fața minții tinere, tot așa pot fi arătate și frumusețile ei, care ajung treptat să fie recunoscute. Odată ce prețuirea frumuseții și-a făcut loc în minte, ea crește de la sine, la fel ca spiritul de observație, și aduce bucurie și în cele mai cenușii împrejurări.

Dacă un băiat nu face decât să se silească să poarte o față veselă pe stradă, și tot e ceva. Înseninează o mulțime de trecători. Să-l aduci pe băiat să facă asta, ca pas spre o fericire mai mare, este un lucru pentru care merită să te străduiești.

Dacă îmi este îngăduit să mă abat din nou, era o zi întunecată, umedă și cețoasă în gara mare și mohorâtă din Birmingham. Eram împinși de colo-colo într-o mulțime de muncitori înnegriți de funingine și de soldați noroiași, plini de praful drumului. Și totuși, în timp ce ne croiam drum prin mulțime, am tresărit și m-am uitat în jur, am mers mai departe, m-am uitat din nou și, în cele din urmă, m-am oprit să privesc pe săturate înainte de a-mi vedea de drum. Nu cred că însoțitorii mei își dăduseră seama, dar eu prinsesem o rază de soare în hruba aceea posomorâtă, o rază care a dat zilei o bucurie nouă. Era doar o infirmieră în uniformă cafenie, cu un păr superb, roșu-auriu, și cu un braț mare de crizanteme galbene și cafenii. Nimic extraordinar, vei spune. Nu, dar pentru cei care au ochi să vadă, razele acestea sunt acolo chiar și în cea mai neagră mohoreală.

E prea răspândită ideea că băieții nu sunt în stare să prețuiască frumusețea și poezia; dar îmi amintesc că odată li s-a arătat unor băieți tabloul unui peisaj furtunos, despre care Ruskin scrisese că există un singur semn de pace în toată scena aceea sfâșiată de vânt. Unul dintre băieți a arătat fără să șovăie un petic de cer albastru și liniștit care se zărea printr-o spărtură în puhoiul norilor goniți de vânt.

Poezia, la rândul ei, vorbește băieților într-un fel greu de explicat, iar când frumosul începe să prindă, mintea tânără pare să tânjească a se exprima prin altceva decât proza de fiecare zi.

O parte din cea mai bună poezie se găsește, desigur, în scrierile în proză, dar ea e asociată mai degrabă cu ritmul și rima. Rima, însă, tinde să devină marea strădanie a tânărului poet aspirant, și așa te trezești că ți se vâră sub nas cele mai groaznice versuri de duzină, în strădaniile tale de a încuraja poezia.

Abate-i de la versurile de duzină, dacă poți. Sunt mult prea răspândite.

Lărgirea orizontului: evlavia

Lărgirea orizontului începe în chip firesc cu respectul față de Dumnezeu, pe care cel mai bine l-am putea numi „evlavie”.

Evlavia față de Dumnezeu, evlavia față de aproapele și evlavia față de sine însuși ca slujitor al lui Dumnezeu stau la temelia oricărei forme de religie. Felul în care se exprimă evlavia față de Dumnezeu diferă de la o confesiune la alta. Confesiunea de care aparține un băiat depinde, de regulă, de dorința părinților. Ei sunt cei care hotărăsc. Treaba noastră este să le respectăm dorința și să le sprijinim strădania de a sădi evlavia, oricare ar fi forma de religie pe care o mărturisește băiatul.

Pot exista multe dificultăți în a defini formarea religioasă în Mișcarea noastră, unde există atâtea confesiuni diferite, și amănuntele exprimării datoriei față de Dumnezeu trebuie, prin urmare, lăsate în mare măsură în mâinile autorității locale. Dar nu e nicio dificultate în a sugera linia de urmat pe latura omenească, pentru că datoria directă față de aproapele este implicată în aproape orice formă de credință.

Iată care este atitudinea Mișcării cercetășești în privința religiei, aprobată de capii tuturor confesiunilor reprezentate în Consiliul nostru:

• a) „Se așteaptă ca fiecare cercetaș să aparțină unei confesiuni religioase și să ia parte la slujbele ei.
• b) „Acolo unde o trupă este alcătuită din membri ai unei singure confesiuni, se speră că șeful de trupă va organiza acele practici și învățături religioase confesionale pe care, în consultare cu capelanul trupei sau cu altă autoritate religioasă, le va socoti cele mai potrivite.
• c) „Acolo unde o trupă e alcătuită din cercetași de diferite religii, aceștia trebuie încurajați să ia parte la slujba propriei confesiuni, iar în tabără orice formă de rugăciune zilnică și de slujbă săptămânală trebuie să fie cât mai simplă, participarea fiind benevolă.”

Dacă șeful de trupă ia această declarație drept călăuză, nu poate greși prea mult.

Sunt pe deplin convins că există mai multe căi prin care poate fi sădită evlavia. Soluția depinde de caracterul și de împrejurările fiecărui băiat în parte — dacă e un „huligan” sau un „răsfățat al mamei”. Formarea care i se potrivește unuia poate să nu aibă mare efect asupra celuilalt. Rămâne în seama învățătorului, fie el șef de trupă sau capelan, să aleagă formarea potrivită.

Religia nu poate fi decât „prinsă”, nu „predată”. Nu e o haină pusă pe dinafară, îmbrăcată pentru duminică. E o parte adevărată a caracterului băiatului, o creștere a sufletului, nu un furnir care se poate coji. E o chestiune de personalitate, de convingere lăuntrică, nu de instrucție.

Vorbind dintr-o experiență personală destul de largă, după ce mi-au trecut prin mână câteva mii de tineri, am ajuns la concluzia că faptele unei foarte mari părți dintre oamenii noștri sunt, în momentul de față, prea puțin călăuzite de convingeri religioase.

Lucrul acesta se poate pune, în mare măsură, pe seama faptului că în formarea religioasă a băiatului s-a folosit adesea instrucția în locul educației.

Urmarea a fost că băieții cei mai buni de la clasa de studiu biblic sau de la școala duminicală au prins ideea, dar în multe cazuri, prin desăvârșirea în litera învățăturii, i-au ratat duhul și au devenit zeloți cu un orizont îngust, în vreme ce majoritatea n-au fost niciodată cu adevărat însuflețiți și, de îndată ce au părăsit clasa sau școala, au alunecat în nepăsare și necredință, fără să fie vreo mână care să-i țină în momentul critic al vieții lor, adică între șaisprezece și douăzeci și patru de ani.

Nu îi e dat oricui să fie un bun învățător al religiei, și adesea cei mai zeloși sunt cele mai mari eșecuri — fără să știe.

Avem, din fericire, printre șefii noștri de trupă, un număr de oameni excepțional de bine pregătiți în această privință, dar trebuie să fie și destui care au îndoieli asupra puterilor lor, iar acolo unde un om simte asta, face bine să-și ia un capelan sau alt învățător cu experiență pentru trupa lui.

Pe latura practică, însă, șeful de trupă poate face în orice caz enorm de mult ca să-l ajute pe învățătorul de religie, așa cum îl poate ajuta și pe profesorul de la școală, sădind în băieții lui, în tabără și la club, aplicarea practică a ceea ce au învățat în teorie la școală.

În trupele confesionale există, de regulă, un capelan al trupei, iar șeful de trupă ar trebui să se sfătuiască cu el în toate chestiunile de învățătură religioasă. Pentru formarea religioasă se poate ține o slujbă sau o oră numită „Scouts' Own” (slujba proprie a cercetașilor). Aceasta este o adunare a cercetașilor pentru închinarea la Dumnezeu și pentru o mai deplină înțelegere a Legii și a Promisiunii Cercetașului — dar ca o completare, nu ca un înlocuitor al practicilor religioase obișnuite.

Multe dintre trupele noastre, însă, sunt interconfesionale, având în rândurile lor băieți de credințe diferite. Aici băieții trebuie trimiși la propriii lor preoți și pastori pentru învățătura religioasă confesională.

Alte trupe, din mahalale și din zone cu mai puține șanse, au băieți practic fără nicio religie, iar părinții lor le sunt de puțin folos sau de niciunul. Firește, aceștia cer o abordare și metode de formare diferite de ale băieților în care religia a fost bine înrădăcinată.

Și aici cercetășia vine foarte practic în ajutorul învățătorului, și a dat deja rezultate extraordinar de bune. Cercetășia poate ajuta prin următoarele:

• a) exemplul personal al șefului de trupă;
• b) studiul naturii;
• c) faptele bune;
• d) păstrarea băiatului mai mare.

a) Exemplul personal. Nu încape nicio îndoială că, în ochii băieților, ceea ce contează este ce face un om, și nu atât ce spune.

Șeful de trupă poartă, prin urmare, pe umerii lui cea mai mare răspundere de a face lucrul drept din motive drepte și de a lăsa să se vadă că o face, dar fără să facă paradă. Aici atitudinea de frate mai mare, mai degrabă decât cea de învățător, are forța cea mai mare.

b) Studiul naturii. Sunt predici întregi în observarea naturii — să zicem, în viața păsărilor: alcătuirea fiecărei pene, identică cu a aceleiași specii de la 10 000 de mile depărtare, migrația, cuibăritul, culoarea oului, creșterea puilor, grija mamei, hrănirea, puterea zborului — toate făcute fără ajutorul omului, dar după legea Creatorului; acestea sunt cele mai bune predici pentru băieți.

Florile, în ordinele lor, și plantele de tot felul, mugurii și scoarța lor, animalele cu obiceiurile și speciile lor; apoi stelele de pe cer, cu locurile lor rânduite și mișcările lor ordonate în spațiu, îi dau oricui prima idee despre Infinit și despre planul vast al Creatorului său, în care omul contează atât de puțin. Toate acestea au o fascinație pentru băieți, care le vorbește în chip acaparator curiozității și puterilor lor de observație, și îi duc direct la recunoașterea mâinii lui Dumnezeu în această lume a minunilor — numai de i-ar introduce cineva în ea.

Minunea minunilor, pentru mine, este cum au putut unii învățători să neglijeze acest mijloc ușor și fără greș de educație și s-au chinuit să impună învățătura biblică drept prim pas pentru a-l face pe un băiat neastâmpărat și plin de viață să se gândească la lucruri mai înalte.

c) Faptele bune. Cu puțină încurajare din partea șefului de trupă, practicarea faptei bune zilnice devine curând un fel de modă printre băieți, și este cel mai bun pas spre a face un creștin în fapt, nu doar în teorie. Băiatul are un instinct firesc pentru bine, dacă vede doar o cale practică de a-l pune în lucrare, iar treaba asta cu fapta bună îi iese în întâmpinare și îl dezvoltă, iar dezvoltându-l scoate la iveală duhul milei creștine față de aproapele.

Această exprimare a voinței sale de bine este mai eficace, mai firească pentru băiat și mai în acord cu metoda cercetășească decât acceptarea pasivă a unor precepte instructive.

d) Păstrarea băiatului mai mare. De îndată ce băiatul obișnuit începe să capete la școală cunoștințe de citire, scriere și socotit, e trimis în lume, ca și cum ar fi apt și pregătit să-și facă o carieră de bun cetățean muncitor. După ce termină școala, băiatului îi stau de obicei deschise școli tehnice excelente, ca și cursuri de continuare, dacă vrea să meargă la ele sau dacă părinții insistă să le urmeze după ce și-a încheiat ziua de muncă. Băieții cei mai buni merg și capătă o bună șlefuire finală.

Dar ce se întâmplă cu cei mijlocii și cu cei răi? Sunt lăsați să alunece — tocmai în acea perioadă a vieții lor când au cel mai mult nevoie de continuarea și de desăvârșirea a ceea ce au învățat, tocmai în vremea schimbării lor fizice, mentale și morale în ceea ce vor fi pentru tot restul vieții.

Aici poate Mișcarea cercetășească să facă atât de mult pentru băiat, și tocmai pentru această muncă importantă facem tot ce putem ca să organizăm cercetașii seniori — ca să-l păstrăm pe băiat, să rămânem în legătură cu el și să-i insuflăm cele mai bune idealuri la această răscruce a lui, spre bine sau spre rău.

Respectul de sine

Vorbind de formele de evlavie pe care băiatul trebuie încurajat să le dezvolte, nu trebuie s-o omitem pe cea importantă a evlaviei față de sine însuși — adică respectul de sine în forma lui cea mai înaltă.

Și acesta poate fi sădit bine prin studiul naturii, ca pas pregătitor. Anatomia plantelor, a păsărilor sau a scoicilor poate fi studiată și arătată ca lucrare minunată a Creatorului. Apoi, propria anatomie a băiatului poate fi studiată în aceeași lumină: scheletul și carnea, mușchii, nervii și tendoanele clădite pe el, circulația sângelui și respirația, creierul și controlul mișcărilor, toate repetate, până în cele mai mici amănunte, la milioane de ființe omenești, și totuși niciuna nu seamănă întocmai cu alta la chip sau la amprente. Înalță-i băiatului ideea despre trupul minunat care i-a fost dat spre păstrare și dezvoltare, ca lucrare a mâinilor lui Dumnezeu și templu al Său; un trup în stare, fizic, de muncă bună și de fapte vitejești, dacă e călăuzit de simțul datoriei și de cavalerism — adică de o înaltă ținută morală.

Astfel se naște respectul de sine.

Acesta, firește, nu trebuie predicat unui băiat cu atâtea și atâtea vorbe și lăsat apoi să rodească de la sine, ci trebuie subînțeles și așteptat în tot ce ai de-a face cu el. Poate fi stimulat mai ales dându-i băiatului răspundere, având încredere în el, ca într-o ființă de onoare, că-și va face datoria cât poate de bine, și tratându-l cu respect și considerație, fără să-l răsfeți.

Loialitatea

Pe lângă evlavia față de Dumnezeu și față de aproapele, loialitatea față de țară este esențială.

Loialitatea față de țară are cea mai mare valoare pentru a ține vederile oamenilor echilibrate și în perspectiva cuvenită. Semnele exterioare — salutul drapelului, ridicarea în picioare la imnul național și așa mai departe — ajută la cultivarea ei, dar lucrul esențial este dezvoltarea adevăratului spirit care stă la baza unor asemenea manifestări.

Loialitatea băiatului față de sine însuși — adică față de conștiința lui cea bună — este marele pas spre împlinirea de sine. Loialitatea față de ceilalți se dovedește prin exprimare de sine și prin faptă, mai degrabă decât prin declarații. Slujirea celorlalți și jertfa de sine trebuie să cuprindă neapărat și disponibilitatea de a-și sluji țara dacă s-ar ivi nevoia de a o apăra împotriva unei agresiuni străine; aceasta este datoria oricărui cetățean. Dar asta nu înseamnă că el trebuie să-și dezvolte un spirit sângeros sau agresiv, nici că băiatul ar trebui format pentru îndatoriri militare și idei de luptă. Asta poate fi lăsată până când va fi la vârsta la care să judece singur.

II. Sănătate și forță

Valoarea unei sănătăți bune și a forței fizice, atât în clădirea unei cariere, cât și în bucuria de a trăi, este de necalculat. Asta e destul de evident. Ca materie de educație, poți s-o socotești mai de preț decât „învățătura din cărți” și aproape la fel de prețioasă ca „Caracterul”.

Noi, cei din Mișcarea cercetășească, putem face mult dându-le băieților o parte din acea formare în sănătate și igienă personală care le este atât de necesară ca să fie cetățeni eficienți.

Sarcina noastră ar trebui să fie să-i facem pe băieți să gândească sportiv, arătându-le în același timp că trebuie mai întâi să-și clădească sănătatea trupului înainte de a se putea apuca fără primejdie de exerciții fizice solicitante. Asta se face printr-o hrană simplă și potrivită și prin grija igienică de sine în ce privește curățenia, respiratul pe nas, odihna, îmbrăcămintea, obiceiurile regulate, înfrânarea și așa mai departe. Trebuie să evităm să-i facem introspectivi, să se gândească la ei înșiși ca la niște ființe pândite de boală și altele asemenea; să le punem în față, drept țel al educației pentru sănătate, forma fizică bună pentru sport.

Cu numai o jumătate de oră pe săptămână la întâlnirea obișnuită a trupei, nu ne este cu putință să facem o pregătire fizică formală; ceea ce putem face însă este să-l învățăm pe băiat să fie PERSONAL RĂSPUNZĂTOR, FAȚĂ DE EL ÎNSUȘI, PENTRU SĂNĂTATEA LUI — cum s-o dobândească și cum s-o păstreze; de asemenea, îl putem învăța câteva exerciții care îl vor ajuta să-și dezvolte forța, dacă le practică în timpul lui liber; și îi putem trezi interesul pentru activitățile și jocurile în aer liber, nu doar ca distracție, ci ca ceva de folos practic, care îl face zdravăn, puternic și sănătos pentru toată viața.

Sănătatea trupului cuprinde sănătatea nervilor și sănătatea minții. Aici educația caracterului se întâlnește cu cea fizică.

Fii în formă!

Studiile au arătat că printre cetățenii noștri există un procent uriaș de oameni nepregătiți fizic care, cu o grijă și o înțelegere rezonabile, ar fi putut fi ființe sănătoase și eficiente. Unele dintre rapoartele privind sănătatea elevilor arată că unul din cinci suferă de deficiențe care îl vor împiedica să fie eficient în viața de mai târziu — deficiențe, ia aminte, care ar fi putut fi prevenite.

Aceste cifre sunt nespus de grăitoare și arată dintr-odată și nevoia, și leacul: dacă l-am lua pe băiat la timp, zeci de mii ar putea fi salvați în fiecare an ca să devină cetățeni puternici și capabili, în loc să-și târâie o existență nenorocită, pe jumătate folositoare.

Este o chestiune de importanță națională, nu doar individuală.

Se vorbește mult despre dezvoltarea pregătirii fizice a generației care crește, pe o bază mult mai generală, și în această direcție se deschide un câmp enorm pentru munca noastră.

Dar vreau să-i pun în gardă pe șefii de trupă să nu se lase duși de această chemare pe un drum greșit.

Știi din schema noastră de la începutul cărții cum și de ce Caracterul și Sănătatea fizică sunt două dintre țelurile noastre principale în cercetășie, și care sunt pașii prin care ne străduim să le atingem.

Dar ține minte: sănătatea fizică nu este neapărat rezultatul instrucției fizice.

Pregătirea fizică din armată a fost gândită cu grijă și este excelentă pentru scopul ei. Ea se potrivește sistemului muscular mai format al bărbatului, iar soldații progresează enorm sub această formă intensivă de antrenament.

Dar ea este adesea artificială, menită să compenseze ceea ce nu a fost dobândit pe cale naturală.

Dumnezeu n-a inventat „gimnastica de dimineață”. Războinicul zulu, splendid exemplar cum este, n-a trecut niciodată prin gimnastica suedeză. Chiar și băiatul obișnuit, care a jucat fotbal și s-a menținut în formă cu exerciții de antrenament între meciuri, rareori mai are nevoie pe urmă de instrucție fizică ca să se dezvolte.

Jocurile bune în aer liber, drumețiile și taberele, hrana sănătoasă împreună cu odihna îndestulătoare — acestea îi aduc băiatului sănătate și forță pe o cale naturală, nu artificială.

Nimeni nu va contrazice asta. În teorie e cât se poate de simplu, dar în practică dăm de câteva greutăți de învins.

Băiatul tău de la oraș sau muncitorul din fabrică, ocupat toată ziua, nu poate ieși să joace jocuri în aer liber. Cel care muncește afară și băiatul de la țară ar trebui, pe drept, să aibă o șansă mai bună, de vreme ce trăiesc mai mult sub cerul liber, dar rareori chiar și un băiat de la țară știe să joace un joc — sau măcar să alerge!

E de-a dreptul uimitor să vezi cât de puțini băieți sunt în stare să alerge.

Pasul natural, ușor și sprinten vine numai cu practica alergatului. Fără ea, bietul băiat capătă fie târșâitul greoi și lent al țărănoiului, fie bălăbănitul târâit al orășeanului (și cât caracter se vede în mersul unui om!).

Jocuri organizate

Unul dintre scopurile cercetășiei este să ofere jocuri de echipă și activități care pot întări sănătatea și forța băiatului și îl pot ajuta să-și dezvolte caracterul. Aceste jocuri trebuie făcute atrăgătoare și competitive, și prin ele putem sădi elementele curajului, ale supunerii față de reguli, ale disciplinei, stăpânirii de sine, înflăcărării, tăriei, conducerii și jocului de echipă lipsit de egoism.

Exemple de asemenea jocuri și exerciții sunt cățăratul de toate felurile — pe scări, pe frânghii, în copaci, pe stânci etc.; concursurile de mers pe pietre și pe scândură; alergarea cu garduri peste toiege sprijinite pe crengi bifurcate; „Fața pătată” pentru întărirea vederii; aruncatul și prinsul mingii; boxul, trânta, înotul, drumeția, săritul corzii, luptele într-un picior, ștafeta, „lupta cocoșilor”, dansurile populare, cântecele cu mișcări și cântecele marinărești etc. Acestea, și multe alte activități, deschid un program larg și variat de întrecere, patrulă contra patrulă, pe care un șef de trupă cu imaginație îl poate folosi, pe rând, ca să dezvolte calitățile fizice de care este nevoie.

Asemenea jocuri cercetășești viguroase sunt, după părerea mea, cea mai bună formă de educație fizică, pentru că cele mai multe dintre ele aduc cu ele și educație morală, și cele mai multe sunt ieftine și nu cer terenuri bine întreținute, aparate și altele.

Este important ca toate jocurile și concursurile să fie organizate, pe cât posibil, astfel încât toți cercetașii să ia parte, pentru că nu vrem să avem doar unul sau doi performeri străluciți și restul buni de nimic. Toți trebuie să exerseze și toți trebuie să ajungă destul de buni. Jocurile ar trebui organizate mai ales ca meciuri pe echipe, în care patrula formează echipa. La concursurile unde sunt destui participanți ca să se facă serii, departajările ar trebui jucate între cei care pierd, în locul sistemului obișnuit între câștigători, iar scopul jocului ar trebui să fie să se afle care sunt cei mai slabi, nu care sunt cei mai buni. Oamenii de nădejde se vor strădui la fel de tare să nu fie ultimii pe cât s-ar strădui să câștige un premiu, iar această formă de întrecere îi dă cel mai mult exercițiu celui rămas în urmă.

Noi, cercetașii, îi putem arăta fiecărui băiat, de la oraș sau de la țară, cum să fie un jucător de jocuri, și astfel cum să se bucure de viață și în același timp să-și întărească fibra fizică și pe cea morală.

Exerciții fizice

Exercițiile fizice sunt o formă intensivă de dezvoltare, acolo unde nu poți avea ocazii bune sau dese pentru jocuri, și pot fi folosite foarte bine pe lângă jocuri, cu condiția ca:

1. Să nu fie transformate cu totul într-o instrucție, ci să fie ceva ce fiecare băiat poate înțelege cu adevărat și dorește să practice de unul singur, pentru binele pe care știe că i-l fac.
2. Instructorul să aibă oarecare cunoștințe de anatomie și să știe ce rău pot face multe dintre mișcările de instrucție fizică asupra trupului tânăr, încă neformat. Cele șase exerciții pentru corp date în Scouting for Boys pot fi predate fără nicio primejdie pentru băiat de către șefi de trupă care nu sunt experți în anatomie și altele. (Aceste exerciții trebuie făcute de cercetaș de unul singur — odată ce a învățat mișcările corecte și respirația — în timpul lui, acasă, și nu trebuie să devină o parte de rutină a întâlnirii trupei.)

Fă-l pe fiecare băiat să simtă că este o ființă răspunzătoare, și deci răspunzătoare de grija pentru trupul și sănătatea lui; că face parte din datoria lui față de Dumnezeu să-și dezvolte trupul cât mai bine cu putință.

Ar trebui să facem tot ce putem ca băiatul să prindă gust pentru a-și exersa cu stăruință trupul și membrele și pentru a încerca isprăvi grele, cu curaj și răbdare, până le stăpânește!

E un plan bun, de pildă, ca fiecare trupă să adopte anumite baremuri pentru exerciții simple precum „săritura în înălțime de pe loc”, „triplusaltul”, „aruncarea sacului” și așa mai departe, astfel încât fiecare cercetaș în parte să încerce să-și sporească propria capacitate și să atingă un barem mai înalt.

Apoi, un fel de echipament de echipă îi atrage pe băieți, întărește spiritul de corp în munca lor sportivă și, pe deasupra, presupune schimbatul hainelor înainte și după joc, încurajează o frecție cu prosopul — o spălare — curățenia.

„Cum să te menții în formă” devine curând un subiect de care băiatul sportiv se interesează personal și îndeaproape, și poate deveni temelia unei instruiri prețioase despre grija de sine, valoarea alimentelor, igienă, înfrânare, cumpătare etc. etc. Toate acestea înseamnă educație fizică.

Instrucția

Auzi o mulțime de oameni susținând instrucția ca fiind calea spre o mai bună dezvoltare fizică a băieților. Am avut destul de-a face cu instrucția la vremea mea și, dacă oamenii cred că vor dezvolta forța fizică și ținuta unui băiat punându-l la instrucție o oră pe săptămână, vor da peste rezultate dezamăgitoare.

Instrucția, așa cum li se face soldaților, zi de zi, lună după lună, aduce fără îndoială o mare dezvoltare fizică. Dar instructorii — care sunt experți bine pregătiți — își au elevii neîncetat în grija lor și sub o disciplină strictă, și chiar și ei fac uneori greșeli, iar suprasolicitarea inimii și alte necazuri apar nu rareori chiar și la bărbatul adult, pe deplin format.

Mai mult, instrucția este în întregime o chestiune de instruire, de bătut lucrurile în capul băieților, și nu este în niciun fel o educație, în care ei să învețe singuri.

Cât despre instrucția pentru cercetași, a trebuit deseori să le amintesc șefilor de trupă că trebuie evitată — adică excesul de instrucție. Lăsând la o parte obiecțiile de ordin militarist ale unor părinți, ea displace pentru că un șef de trupă de mâna a doua nu vede țelul mai înalt al cercetășiei (anume, scoaterea la lumină a individului) și, neavând originalitatea de a-l preda chiar dacă l-ar vedea, se întoarce la instrucție ca la un mijloc comod de a-și aduce băieții într-un fel de formă pentru a face impresie la paradă.

În același timp, unii șefi de trupă merg uneori prea departe în cealaltă direcție și își lasă băieții să se bălăbănească care încotro, fără nicio disciplină sau ținută vizibilă. Asta e și mai rău. Ai nevoie de o cale de mijloc — atâta instruire cât să le arate ce se așteaptă de la ei în privința ținutei și a purtării, și o rezervă de spirit de echipă, de felul celui care îi face să se adune și să se poarte ca niște bărbați, pentru onoarea trupei lor.

Din când în când, instrucția e necesară ca să mențină asta, dar nu trebuie să ne lăsăm pradă ei în dauna formării cercetășești, care este mult mai de preț.

Toată instrucția de care avem nevoie în cercetășie ca să le dăm băieților ținută și să-i facem să se miște ca niște oameni, nu ca niște oi, este câteva minute de instrucție în tăcere la începutul unei întâlniri sau, din când în când, un joc de „O'Grady zice”. Deși nu vrem să neglijăm instrucția cu totul, mult mai de preferat este instrucția la pompieri, la căruciorul de trek, la lansarea bărcii de salvare, la construirea de poduri și alte seturi de exerciții. Acestea cer la fel de multă ținută, vioiciune și disciplină, dar ideea este că fiecare băiat își folosește capul în îndeplinirea părții lui de muncă pentru reușita întregii echipe. Mai mult, întrecerile de acest fel sunt de cel mai mare interes atât pentru băieți, cât și pentru privitori. Un câștig în plus este că pot cultiva moralul și fair play-ul.

Ar trebui să fie „de la sine înțeles” pentru băieți să nu poarte niciodată pică și să nu vorbească despre nedreptatea arbitrajului sau a tacticii adversarilor atunci când echipa lor este învinsă; oricare ar fi dezamăgirea pe care o simt, nu trebuie să arate decât laudă cordială pentru cealaltă parte. Asta înseamnă adevărată autodisciplină și lipsă de egoism, și cultivă acea bună dispoziție generală de care e atâta nevoie pentru dărâmarea prejudecăților.

Cunosc un regiment foarte bine ținut în care recruții primeau foarte puțină instrucție; odată ce li se arătase cum să se țină, li se spunea că, de îndată ce vor reuși s-o facă din obișnuință, li se va îngădui să iasă și să-și ia plăcerile și îndatoririle ca soldații obișnuiți. „Depindea de ei” să-și îndrepte ținuta, în loc să li se bată purtarea în cap luni de zile prin instrucție. S-au instruit singuri și unul pe altul, și au trecut de etapa de recrut în mai puțin de jumătate din timpul obișnuit.

Încă o dată, educație în loc de instruire! Rezultatul a fost obținut punând ambiția și răspunderea pe umerii oamenilor înșiși. Și aceasta este exact calea pe care, cred eu, poți obține cel mai bine dezvoltarea fizică a băieților.

Dar, până la urmă, jocurile naturale, mult aer curat, hrana sănătoasă și odihna îndestulătoare fac cu mult mai mult pentru a crește băieți sănătoși și bine dezvoltați decât oricâtă instrucție fizică sau militară.

Viața în aer liber

Oxigen, pentru puterea unui bou. — Am văzut odată o instrucție fizică foarte reușită făcută de o trupă de cercetași în sediul ei. Era foarte proaspătă și bună, dar, pe peruca mea, aerul nu era! Era, ca să spun cel puțin, „greu de respirat”. Nu exista ventilație. Băieții munceau ca niște motoare, dar de fapt își desfăceau singuri munca, trăgând în piept otravă în loc să-și întărească sângele.

Aerul curat este jumătate din bătălia pentru rezultate în exercițiile fizice și, când se poate, e cu folos să fie luat și prin piele, nu doar prin nas.

Da — aerul liber este secretul succesului. Pentru asta există cercetășia: ca să dezvolte cât mai mult cu putință obiceiul vieții în aer liber.

L-am întrebat odată pe un șef de trupă dintr-un mare oraș cum își organizează drumețiile de sâmbătă — în parc sau la țară?

Nu le făcea deloc. De ce nu? Pentru că băieților lui nu le păsa de ele. Preferau să vină în sala de întâlniri sâmbăta după-amiaza!

Sigur că preferau, sărmanii; erau obișnuiți să stea în casă. Dar tocmai asta vrem să împiedicăm în cercetășie: țelul nostru este să-i dezvățăm de interior și să le facem aerul liber atrăgător.

Alexandre Dumas fiul scria: „Dacă aș fi regele Franței, n-aș îngădui niciunui copil sub doisprezece ani să intre într-un oraș. Până atunci, copiii ar trebui să trăiască sub cerul liber — în soare, pe câmp, în păduri, în tovărășia câinilor și a cailor, față în față cu natura, care întărește trupurile, dă agerime înțelegerii, dă poezie sufletului și trezește în ei o curiozitate mai de preț pentru educație decât toate cărțile de gramatică din lume.

„Ar înțelege zgomotele, ca și tăcerile nopții; ar avea cea mai bună dintre religii — aceea pe care Dumnezeu însuși o dezvăluie în priveliștea glorioasă a minunilor Sale de fiecare zi.

„Iar la doisprezece ani, puternici, cu suflet ales și plini de înțelegere, ar fi în stare să primească instruirea metodică pe care ar fi atunci potrivit să le-o dăm și care s-ar putea sădi cu ușurință în patru sau cinci ani.

„Din nefericire pentru copii, deși din fericire pentru Franța, nu se întâmplă să fiu rege.

„Tot ce pot face este să dau sfatul și să arăt calea. Iar calea este: fă din educația fizică a copilului primul pas al vieții lui.”

În cercetășie mai cu seamă, dacă ne ținem de meseria noastră adevărată, ar trebui să facem un pas mare în această direcție.

Aerul liber este adevăratul obiectiv al cercetășiei și cheia succesului ei. Dar, cu prea multă viață de oraș, suntem înclinați să ne pierdem din vedere țelul și să ne întoarcem la vechile tipare.

Nu suntem un club — nici o școală de duminică — ci o școală a pădurilor. Trebuie să ieșim mai mult sub cerul liber, pentru sănătatea, fie a trupului, fie a sufletului, și a cercetașului, și a șefului de trupă.

Tabăra este lucrul pe care băiatul îl așteaptă cu nerăbdare în cercetășie și este marea ocazie a șefului de trupă.

Tabăra nu poate să nu-l cucerească pe fiecare băiat, cu viața ei în aer liber și gustul de sălbăticie, cu improvizațiile la gătit, cu jocurile peste păduri sau mlaștini, cu urmăritul de urme, cu orientarea, cu pionieratul, cu micile greutăți și cu veselele cântece de la focul de tabără.

Avem nevoie de spațiu în aer liber, de terenuri ale noastre, de preferință terenuri de tabără permanente, ușor de ajuns la ele, pentru folosul cercetașilor. Pe măsură ce Mișcarea crește, acestea ar trebui să devină instituții obișnuite în toate centrele cercetășiei.

Pe lângă acest mare rost, asemenea tabere ar avea o valoare dublă. Ar putea forma centre de instruire pentru lideri, unde aceștia să primească pregătire în arta taberei și în cunoașterea naturii și, mai presus de toate, să se pătrundă de spiritul vieții în aer liber — Frăția Pădurilor.

În anii din urmă au fost dobândite multe asemenea terenuri, ca terenuri de formare pentru lideri și terenuri de tabără pentru cercetași. Aceste terenuri permanente și-au dovedit din plin valoarea pentru viața de tabără, dar vrem mai multe, și curând, înainte ca tot pământul din jurul orașelor noastre să fie cumpărat pentru construcții.

Am folosit expresia „viață de tabără”. Ține minte că „viața de tabără” e altceva decât „a locui sub pânză de cort”.

Mi s-a arătat nu demult o tabără-model pentru elevi, unde erau rânduri de corturi ridicate cu grijă și aliniate perfect, cu un cort-sală de mese mare și frumos și cu o bucătărie bine dotată. Erau alei de cărămidă, cabine de baie din lemn și latrine. Totul era extrem de bine plănuit, și ridicat de antreprenor. Ofițerul care organizase totul nu avusese decât să plătească o anumită sumă, și treaba era gata. Era cât se poate de simplu și de eficient.

Singura mea plângere era că nu era tabără. A locui sub pânză de cort e cu totul altceva decât a face tabără. Orice măgar, ca să zic așa, poate locui sub pânză de cort, când e unul dintr-o turmă și i se face totul; dar la fel de bine ar putea sta acasă, pentru cât bine îi face asta.

În cercetășie știm că ceea ce îi atrage pe băieți și este în același timp o educație pentru ei este tabăra adevărată — adică aceea în care își pregătesc singuri așezarea, mergând până la a-și face dinainte propriile corturi și a învăța să-și gătească singuri mâncarea.

Tabăra este esențială pentru formarea reușită a unei trupe. Dar tabăra trebuie să fie una activă, nu o școală a trândăviei fără țintă.

Apoi, ridicarea corturilor în locuri separate și în colțișoare alese, pe patrule, organizarea aprovizionării cu apă și cu lemne de foc, pregătirea locurilor de scăldat, a bucătăriilor de câmp, a latrinelor, a gropilor pentru grăsime și gunoi etc., folosirea improvizațiilor de tabără și confecționarea ustensilelor și a mobilierului de tabără — toate acestea vor da un interes viu și o formare neprețuită.

Acolo unde ai un număr mare de băieți într-un oraș de pânză, ești silit să recurgi la instrucție și la instruire specială ca mijloc de a ocupa masa; pe când, cu câteva patrule, pe lângă munca de tabără, care umple o mulțime de timp, există ocazia neîntreruptă de educație în cunoașterea naturii și de dezvoltare a sănătății trupului și a minții prin alergări pe teren variat și drumeții, și prin viața în aer liber a pădurilor.

Tabăra mea ideală este aceea în care toată lumea e veselă și ocupată, în care patrulele sunt păstrate intacte în orice împrejurare și în care fiecare șef de patrulă și fiecare cercetaș este cu adevărat mândru de tabăra lui și de instalațiile lui.

Într-o tabără mică se pot face foarte multe prin exemplul șefului de trupă. Trăiești printre băieții tăi, ești urmărit de fiecare dintre ei și imitat de ei fără să-și dea seama — și probabil fără ca tu să bagi de seamă.

Dacă ești leneș, vor fi leneși; dacă îți faci din curățenie o pasiune, va deveni și a lor; dacă ești priceput la născocit accesorii de tabără, vor deveni inventatori rivali, și așa mai departe.

Dar nu face prea mult din ceea ce ar trebui să facă băieții înșiși; ai grijă ca ei s-o facă — „când vrei ca un lucru să fie făcut, nu-l face tu” este deviza potrivită.

Vrem nu doar tabere cu adevărat sănătoase și curate, ținute potrivit instrucțiunilor locale, ci tabere în care băieții să poată trăi cât mai aproape de viața și aventura omului pădurilor.

Înot, bărci, semnalizare

Înotul. — Avantajele înotului, între multe alte forme de pregătire fizică, sunt acestea:

• Băiatul se bucură de el și este dornic să-l învețe.
• Ajunge să-i placă curățenia.
• Învață curajul, dobândind această artă.
• Capătă încredere în sine stăpânind-o.
• Își dezvoltă pieptul și organele respiratorii.
• Își dezvoltă mușchii.
• Capătă puterea de a salva vieți și caută prilejuri de a o face.

Vâslitul este și el un excelent dezvoltator al mușchilor și îl atrage foarte mult pe cercetaș. Este îngăduit numai după ce băiatul a trecut proba de înot, așa că îi face pe mulți băieți să se antreneze în această direcție.

Semnalizarea. — Exercițiul de semnalizare, în timp ce educă inteligența băiatului, îi dă în același timp un exercițiu fizic prețios, ceas după ceas, prin răsuciri ale trupului și mișcări ale brațelor, și prin antrenarea ochiului; dar este un exercițiu care ar trebui făcut în aer liber, ca să nu degenereze într-un simplu exercițiu de interior, lipsit de folos, de rost sau de romantism.

Igiena personală

Curățenia

Curățenia, pe dinăuntru ca și pe dinafară, este de primă importanță pentru sănătate. Acea frecție cu un prosop aspru și umed, acolo unde baia nu e cu putință, este foarte important să fie sădită ca obicei în băieții tăi. De asemenea, obiceiul de a te spăla pe mâini înainte de masă și după nevoia zilnică. Nevoia de curățenie scrupuloasă poate fi sădită foarte bine prin practica „Omoară musca aceea”, nu doar ca un serviciu public folositor pe care cercetașii îl pot face, ci și ca mijloc de a-i introduce în lumea microbilor de boală, atât de mici încât sunt purtați pe picioarele muștelor, și totuși cu atâta efect încât otrăvesc oamenii.

Hrana

Hrana este o chestiune de cea mai mare importanță pentru băiatul în creștere, și totuși există o neștiință enormă în această privință din partea părinților și, prin urmare, din partea băieților. Pentru energia și sănătatea băieților lui — mai ales în tabără — e de folos ca șeful de trupă să știe câte ceva despre această chestiune.

În privința cantității, un băiat între treisprezece și cincisprezece ani are nevoie de cam 80 la sută din porția unui bărbat. Ar înghiți bucuros 150 la sută, dacă i s-ar da voie.

Cumpătarea

Cumpătarea la mâncare este aproape la fel de necesară la băiat ca și cumpătarea la băutură la bărbat. Este o bună lecție de stăpânire de sine pentru el să-și înfrâneze pofta, atât în privința cantității, cât și a felului de hrană — puțini au pătruns cât de mare e capacitatea unui băiat când e vorba de a îndesa în el mâncare de orice fel. Țelul care trebuie să i se pună în față este forma fizică pentru sport.

Cumpătarea devine astfel un amănunt moral, nu doar fizic, al formării.

Înfrânarea

Dintre toate punctele educației unui băiat, cel mai greu și unul dintre cele mai importante este cel al igienei sexuale. Trupul, mintea și sufletul, sănătatea, moralitatea și caracterul — toate sunt implicate în această chestiune. Este o problemă care trebuie abordată cu tact de către șeful de trupă, potrivit cu caracterul individual al fiecărui caz. Nu este încă tratată cum se cuvine de autoritățile din educație. Dar este una care nu poate fi ignorată în educația unui băiat, cu atât mai puțin în cea a unei fete.

Fă-i pe băieții tăi să înțeleagă că e bărbătesc să fii curat. Ține-i ocupați cu activități sănătoase — acesta e cel mai bun mijloc al tău de a-i ajuta să alunge gândurile murdare și obiceiurile necurate.

Mai există încă o mare barieră de prejudecăți și de falsă pudoare din partea părinților și a publicului, care trebuie depășită, și asta trebuie recunoscută și tratată cu tact. Este, desigur, în primul rând datoria părinților să aibă grijă ca ai lor copii să primească o instruire potrivită, dar un număr foarte mare dintre ei se eschivează de la această datorie și apoi își clădesc scuze pentru asta. O asemenea neglijență e aproape o crimă.

Cum scrie dr. Allen Warner:

„S-a exprimat deseori în trecut teama că o asemenea învățătură va duce la obiceiuri vicioase, dar nu există nicio dovadă că ar fi adevărat, în timp ce experiența dovedește că neștiința în această privință a dus la naufragiul moral și fizic al multor vieți.”

Asta e, din păcate, cât se poate de adevărat, și pot depune mărturie dintr-o experiență destul de largă printre soldați și alții. Cantitatea de imoralitate ascunsă care domnește acum este cu adevărat foarte gravă.

Însuși faptul că subiectul este tabu între băiat și adulți este provocator, iar rezultatul obișnuit este că băiatul își capătă cunoștințele, în forma cea mai pervertită, de la un alt băiat.

În What a Boy Should Know, doctorii Schofield și Jackson scriu: „Dezvoltarea sexuală a băieților este treptată, și este un fapt nefericit că obiceiurile de abuz încep și sunt practicate neîncetat de la o vârstă mult mai fragedă. Dacă siguranța stă în zicala «cine e prevenit e înarmat», atunci băieților trebuie să li se spună ce îi așteaptă, pentru că perioada critică a pubertății e înaintea lor și niciun băiat nu ar trebui lăsat să ajungă la ea în neștiință.”

Șeful de trupă are aici un câmp enorm pentru a face bine. Trebuie, mai întâi, să afle dacă tatăl băiatului are vreo obiecție ca el să-i vorbească despre acest subiect. Va face bine și să se sfătuiască cu cei care îl cunosc pe băiat — preotul, doctorul, învățătorul — și să înțeleagă că el însuși trebuie să aibă destulă experiență, cunoaștere și caracter ca să fie în stare să-i fie băiatului de un ajutor adevărat.

Apoi, cel mai bine va aborda chestiunea firesc, ca de la sine înțeles, printre alte subiecte în care îl sfătuiește, așezându-se, când o face, pe poziția unui frate mai mare. Unor șefi de trupă care n-au făcut-o niciodată, chestiunea li se pare foarte greu de abordat. În realitate e la fel de ușoară ca a curăța mazăre. Iar valoarea ei nu poate fi exagerată.

Personal, pe lângă a explica, ca introducere, cum se înmulțesc plantele, peștii și animalele, am găsit că îi mișcă pe băieți — cum m-a mișcat și pe mine când am auzit-o prima oară — să le spun cum în fiecare băiat crește sămânța unui alt copil care va veni din el. Că acea sămânță i-a fost dată din tată în fiu, din generații în urmă. O are în păstrare de la Dumnezeu; e datoria lui s-o păzească până se căsătorește și o dă soției lui pentru a da naștere unei noi vieți. Nu poate, cu onoare, să-și uite misiunea și s-o arunce între timp. Ispita de a o face va veni la el în multe forme, dar el trebuie să fie tare și s-o apere.

Fiecare băiat, la fiecare vârstă, poate avea nevoie de un alt fel de abordare în această privință. Lucrul principal este ca șeful de trupă să aibă, ca prim pas, deplina încredere a băiatului și să-i fie ca un frate mai mare — o relație în care amândoi pot vorbi cu totul deschis.

În același timp, trebuie să adaug un cuvânt de avertisment pentru liderii tineri și fără experiență. Faptul că sunt mai apropiați de băiat ca vârstă nu este neapărat un avantaj. Deseori este un handicap și uneori o primejdie adevărată. Din ce am scris în trecut pe acest subiect s-a răspândit impresia că eu consider că este datoria fiecărui șef de trupă să-l lămurească pe fiecare dintre cercetașii lui în această privință. Asta n-a fost niciodată intenția mea. Ar răsturna întreaga țesătură a sistemului familial. Ceea ce doresc eu este să îndrept atenția șefilor de trupă spre această chestiune și să le cer să încerce să aibă grijă ca cercetașii lor să primească lămuririle de la persoana potrivită, la momentul potrivit. De cele mai multe ori, persoana potrivită este părintele, preotul, doctorul sau altcineva — NU șeful de trupă.

Fără fumat

Cineva a scris odată o ediție „îmbunătățită” a cărții Scouting for Boys, și în ea a poruncit că „cercetașii nu au voie sub nicio formă să fumeze”. În general e un lucru riscant să le poruncești băieților să nu facă un lucru; le deschide pe loc aventura de a-l face împotriva ordinului.

Sfătuiește-i împotriva unui lucru, sau vorbește despre el ca despre ceva demn de dispreț sau prostesc, și îl vor evita. Sunt sigur că așa stau lucrurile mai ales în privința vorbelor murdare, a jocurilor de noroc, a fumatului și a altor cusururi ale tinereții.

E bine să statornicești un ton bun și o opinie publică printre băieții tăi, pe un plan care pune aceste lucruri în rândul celor pe care „le fac puștii, ca să pară grozavi în fața altora”.

Mersul pe sârmă

Unora dintre cititori li se poate părea un mijloc ciudat de a preda autodisciplina sau sănătatea. Dar experiența a arătat că așa este.

Îl poți vedea practicat în sălile de gimnastică ale armatei, sub forma unor oameni care merg pe o scândură fixată pe muchie, la o înălțime de câteva picioare deasupra podelei. S-a constatat că, făcându-i să-și concentreze toată atenția asupra acestei probe delicate, ei capătă o stăpânire strânsă asupra lor înșiși și asupra nervilor lor. Experimentul a fost dus mai departe, până la a se constata că, dacă un soldat trage prost în poligon, câteva exerciții de „mers pe scândură” îi aduc ușor înapoi stăpânirea de sine și puterea de concentrare de care are nevoie.

Este un exercițiu care îi atrage pe băieți. Pot lega laolaltă mai multe toiege de cercetaș ca prăjină de echilibru, care le va da putere de echilibru în plus la primele încercări.

Cum am arătat deja, și caracterul este implicat în asemenea exerciții, și acesta este unul dintre motivele pentru care deplâng tendința modernă de a pune „siguranța înainte de toate”, mai presus de orice altceva. O anumită doză de risc este necesară vieții; o anumită doză de exercițiu în asumarea riscurilor este necesară prelungirii vieții. Cercetașii trebuie să fie pregătiți să dea piept cu greutăți și primejdii în viață. Prin urmare, nu vrem să le facem formarea prea moale.

Cercetașii cu dizabilități

Prin cercetășie, mulți băieți infirmi, surdomuți și orbi dobândesc acum mai multă sănătate, fericire și speranță decât au avut vreodată. Cei mai mulți dintre acești băieți nu pot trece toate probele cercetășești obișnuite și li se dau probe speciale sau alternative.

Mulți dintre acești băieți nu sunt deloc ușor de îndrumat și cer mult mai multă răbdare și atenție individuală decât băieții obișnuiți. Dar rezultatul merită cu prisosință. Mărturia doctorilor, a infirmierelor-șefe, a asistentelor și a profesorilor — care, în cele mai multe cazuri, nu sunt ei înșiși cercetași — despre binele pe care cercetășia îl face băieților, și prin băieți instituțiilor, este copleșitoare.

Lucrul minunat la asemenea băieți este voioșia lor și dorința lor arzătoare de a face în cercetășie cât mai mult cu putință. Nu vor mai multe probe speciale și mai mult tratament aparte decât este absolut necesar. Cercetășia îi ajută alăturându-i unei frății din toată lumea, dându-le ceva de făcut și ceva de așteptat cu nerăbdare, dându-le prilejul să-și dovedească lor înșiși și celorlalți că pot face lucruri — și lucruri grele — de unii singuri.

Băiatul cu inițiativă este băiatul care va fi ales pentru treabă.

III. Îndemânare și meșteșug

Există astăzi, așa cum a existat dintotdeauna, o risipă înspăimântătoare de material uman. Ea se datorează, în principal, unei formări ineficiente. Masa largă a băieților nu este învățată să-i placă munca. Chiar și atunci când sunt învățați un meșteșug sau deprinderi de afaceri, rareori li se arată cum să le folosească pentru a-și clădi o carieră și nici nu li se aprinde flacăra ambiției. Prea des, cepul pătrat ajunge în gaura rotundă. Unde anume stă vina nu se poate spune, dar faptul rămâne fapt.

Prin urmare, băieții care nu au aceste daruri de la natură sunt lăsați să plutească în derivă și să ajungă niște pierde-vară. Sunt o nefericire pentru ei înșiși, o povară și, în unele cazuri, chiar un pericol pentru stat. Iar o mare parte dintre cei care ajung totuși la un oarecare succes ar reuși, fără îndoială, mai bine dacă ar fi fost formați într-un mod mai practic.

În cercetășie putem face ceva pentru a îndrepta aceste rele. Putem face câțiva pași ca să-i dăm chiar și celui mai sărac băiat un început și o șansă în viață, înarmat, cel puțin, cu speranță și cu un meșteșug.

Cum? Gândul fuge, firesc, la insignele de meșteșug. Deși le numim „meșteșuguri”, ele sunt, la nivelul probelor noastre, puțin mai mult decât niște „pasiuni”. Dar aceasta face parte din politica noastră de a-i conduce pe băieți pornind de la începuturi mici și ușoare; iar aceste pasiuni devin tot mai specializate, ca pregătire profesională, pentru cercetașii mai mari. Între timp, pasiunile au valoarea lor: prin ele băiatul învață să-și folosească degetele și mintea și să găsească plăcere în muncă. Pentru un băiat ele pot rămâne pasiuni ani de zile; pentru altul pot duce la o măiestrie care îi va da o carieră. În oricare dintre cazuri, băiatul are mai puține șanse să ajungă mai târziu un pierde-vară. Pasiunile sunt un antidot la micile jocuri ale Satanei.

Dar pasiunile sau meșteșugurile nu prea pot să-i facă unui băiat o carieră fără ajutorul anumitor calități morale. Astfel, meșterul trebuie să aibă autodisciplină. Trebuie să se adapteze cerințelor patronului și ale tovarășilor de muncă, trebuie să rămână cumpătat, eficient și binevoitor.

Trebuie să aibă energie, iar aceasta depinde de câtă ambiție, câtă îndemânare, câtă inventivitate și câtă sănătate are.

Acum, cum aplicăm toate acestea în formarea cercetașului?

Pionieratul, ca prim pas

Primul pas pentru a-l face pe un cercetaș să se apuce de lucrul cu mâinile se face cel mai ușor în tabără, prin practica construirii de adăposturi, a doborârii copacilor, a construirii de poduri, a improvizării ustensilelor de tabără, cum ar fi cârligele pentru oale și suporturile pentru farfurii etc., a confecționării corturilor, a țesutului de rogojini la războiul de tabără și așa mai departe. Băieții descoperă că aceste sarcini sunt practice și folositoare pentru confortul lor în sezonul de tabără.

După ce au făcut un început cu acestea, vor fi cu atât mai dornici să se apuce, în serile de iarnă, de acele pasiuni care le aduc insigne în schimbul priceperii și bani în schimbul lucrului bine făcut. În felul acesta, ei cresc curând în muncitori înflăcărați și energici.

Insignele de specialitate

Insignele de specialitate au fost instituite cu scopul de a dezvolta în fiecare băiat gustul pentru pasiuni sau meșteșuguri, dintre care unul ar putea, până la urmă, să-i dea o carieră și să nu-l lase fără speranță și fără sprijin când iese în lume.

Insignele sunt menite doar să-l încurajeze pe băiat să se apuce de o pasiune sau de o ocupație și să facă un oarecare progres în ea; sunt un semn, pentru cineva din afară, că el a făcut acest lucru; nu sunt menite să arate că băiatul este un maestru în meșteșugul la care a fost examinat. Dacă transformăm vreodată cercetășia într-o schemă formală de instruire serioasă în vederea eficienței, ratăm tot rostul și toată valoarea formării cercetășești și ne băgăm peste treaba școlilor, fără să avem experții pregătiți pentru a o duce la capăt.

Vrem să-i aducem înainte pe TOȚI băieții noștri printr-o dezvoltare de sine voioasă, dinăuntru, nu prin impunerea unei instruiri formale din afară.

Dar scopul sistemului de insigne din cercetășie este și acela de a-i da șefului de trupă un instrument cu care să stârnească în fiecare băiat, oricare ar fi el, dorința de a se apuca de pasiuni care îl pot ajuta să-și formeze caracterul sau să-și dezvolte îndemânarea.

Este un instrument care — dacă e folosit cu înțelegere și cu suflet — este menit să dea speranță și ambiție chiar și celui mai greoi și mai rămas în urmă, care altfel ar fi repede lăsat în urmă și, astfel, ar rămâne fără nicio nădejde în cursa vieții. Din acest motiv standardul de pricepere este lăsat, în mod intenționat, nedefinit. Standardul nostru pentru câștigarea unei insigne nu este atingerea unui anumit nivel de calitate a cunoștințelor sau a îndemânării, ci CANTITATEA DE EFORT PE CARE BĂIATUL A DEPUS-O PENTRU A DOBÂNDI ACELE CUNOȘTINȚE SAU ACEA ÎNDEMÂNARE. Aceasta îl aduce pe cel mai lipsit de speranță pe picior de egalitate, ca posibilități, cu fratele lui mai strălucit sau mai înstărit.

Un șef de trupă înțelegător, care a studiat psihologia băieților săi, îi poate da astfel băiatului un handicap încurajator, care să-i ofere celui greoi un start corect alături de fratele lui mai deștept. Iar băiatului rămas în urmă, în care complexul de inferioritate s-a născut din multe eșecuri, i se pot înlesni primele una-două victorii, astfel încât să fie îndemnat să-și sporească eforturile. Dacă se străduiește, oricât de stângaci ar fi, examinatorul îi poate acorda insigna, iar acest lucru îl inspiră de obicei pe băiat să încerce mai departe, până câștigă și alte insigne și ajunge la o pricepere normală.

Examinarea pentru insigne nu este o competiție, ci doar o probă pentru fiecare în parte. Șeful de trupă și examinatorul trebuie, așadar, să lucreze în strânsă armonie, judecând fiecare caz după meritele lui și cântărind unde să fie generoși și unde să strângă șurubul.

Unii sunt înclinați să insiste ca cercetașii lor să fie de prima mână înainte de a putea primi o insignă. Este foarte corect, în teorie; în felul acesta obții câțiva băieți destul de pricepuți — dar scopul nostru este să-i facem pe toți băieții să prindă gustul. Șeful de trupă care își pune băieții, la început, în fața unui gard ușor de sărit îi va vedea sărind cu încredere și cu avânt, pe când dacă le pune de la bun început în față un zid de piatră, îi face să se sfiască să mai sară deloc.

În același timp, nu recomandăm nici cealaltă extremă, și anume aceea de a da insignele aproape pe gratis, pentru cunoștințe foarte subțiri. Este o chestiune în care examinatorii trebuie să-și folosească bunul-simț și discernământul, ținând mereu în vedere scopul principal.

Există întotdeauna pericolul ca vânătoarea de insigne să ia locul câștigării lor. Scopul nostru este să facem din băieți cetățeni surâzători, cu judecată, modești și muncitori, nu niște băieți fuduli și răsfățați. Șeful de trupă trebuie să fie cu ochii în patru ca să stăvilească vânătoarea de insigne și să-și dea seama care este vânătorul de insigne și care este cel care muncește cu pasiune și seriozitate.

Astfel, succesul sistemului de insigne depinde în foarte mare măsură de șeful de trupă însuși și de felul în care îl mânuiește el.

Inteligența

Observația și deducția sunt temelia oricărei cunoașteri. Importanța puterii de observație și de deducție pentru tânărul cetățean nu poate fi, prin urmare, supraestimată. Copiii sunt, proverbial, iuți la observație, dar aceasta se stinge pe măsură ce cresc, în mare parte pentru că primele experiențe le captează atenția, lucru pe care nu-l mai fac la repetare.

Observația este, de fapt, o deprindere la care băiatul trebuie antrenat. Urmărirea urmelor este un pas interesant spre dobândirea ei. Deducția este arta de a raționa apoi și de a extrage înțelesul din amănuntele observate.

Odată ce observația și deducția i-au devenit băiatului obișnuință, s-a câștigat un mare pas în dezvoltarea caracterului.

Valoarea urmăririi urmelor și a jocurilor de urmărire se vede astfel cu ușurință. Urmărirea urmelor în aer liber și lecțiile despre urme și urmărirea lor în sala de ședințe ar trebui încurajate în toate trupele de cercetași.

Inteligența generală și agerimea minții băieților pot fi educate considerabil prin găsirea drumului cu harta, prin observarea reperelor, prin estimarea înălțimilor și a distanțelor, prin observarea și raportarea detaliilor despre oameni, vehicule, vite, prin punerea în scenă a povestirilor cu Sherlock Holmes și prin numeroase alte practici cercetășești. Semnalizarea le ascute mintea, le dezvoltă vederea și îi îndeamnă să studieze și să-și concentreze atenția. Instruirea în primul ajutor are și ea o valoare educativă asemănătoare.

Serile de iarnă și zilele ploioase pot fi folosite cu folos de șeful de trupă citind principalele știri din ziarul zilei și ilustrându-le cu harta etc. Pregătirea de piese de teatru și de spectacole istorice legate de istoria locului este, de asemenea, un mijloc excelent de a-i face pe băieți să studieze și să se exprime fără stânjeneală.

Exprimarea de sine

Insigna noastră de artă este concepută pentru a-i conduce pe băieți să-și exprime ideile grafic, din propria observație sau imaginație, fără a încerca prin aceasta să fie sau să imite artiști. Încurajând desenul, oricât de grosolan, din partea tânărului, el poate fi condus să recunoască frumusețea în culoare sau în formă, să-și dea seama că și într-un mediu sordid pot exista totuși lumină și umbră, culoare și frumusețe.

Cântatul și teatrul sunt excelente pentru formarea exprimării de sine. Totodată, ele înseamnă bună muncă de echipă: fiecare își învață rolul și îl face bine, nu pentru aplauzele lui, ci pentru reușita întregului spectacol.

O etapă următoare în educația lui poate fi adusă punându-l să practice fotografia mentală, adică să observe detaliile unei scene, ale unei întâmplări sau ale unei persoane, să le fixeze în minte și apoi să se ducă să le reproducă pe hârtie.

Aceasta învață observația în cel mai înalt grad. Personal, am descoperit prin exercițiu că omul își poate dezvolta o putere sigură și considerabilă în această direcție.

Ritmul este o formă de artă care vine în mod firesc chiar și minții neșcolite, fie că este folosit în poezie, în muzică sau în exercițiile trupului. El dă un echilibru și o ordine care au o atracție naturală chiar și, mai ales, printre cei mai apropiați de natură — sălbaticii. În forma muzicii este, desigur, cel mai evident și mai universal. Cântecul de război al zulușilor, cântat de patru sau cinci mii de războinici, este un exemplu de ritm în muzică, poezie și mișcare a trupului, toate laolaltă.

Bucuria de a face muzică este comună întregii familii omenești. Cântecul, ca veșmânt al cuvintelor, îngăduie sufletului să se exprime, ceea ce, atunci când este făcut cum se cuvine, aduce plăcere atât celui care cântă, cât și celui care ascultă.

Prin dragostea lui firească pentru muzică, băiatul poate fi legat de poezie și de simțire, ca printr-o trecere naturală și ușoară. Aceasta îi deschide șefului de trupă un mijloc la îndemână de a-i învăța pe băieții lui fericirea și, în același timp, de a le ridica nivelul gândurilor.

Și teatrul ar trebui să facă parte din educația fiecărui băiat pentru exprimarea de sine.

La școală am fost încurajat să joc mult teatru și de atunci mulțumesc cerului că am făcut-o. Mai întâi, m-a învățat să rețin pe de rost pagini întregi; apoi m-a obișnuit să vorbesc limpede și fără emoții în fața multor oameni; și mi-a dat bucuria nouă de a fi, pentru o vreme, altcineva.

Te făcea să cunoști frumusețile lui Shakespeare și ale altor autori, să simți, exprimându-le, emoțiile bucuriei și ale tristeții, ale iubirii și ale compasiunii.

Mai presus de toate, îți dădea plăcerea și fericirea de a aduce bucurie altor oameni în momentele în care aveau nevoie de ea.

Multe trupe dau spectacole în lunile de iarnă și astfel nu numai că își câștigă adaosuri mulțumitoare la fonduri, ci le oferă băieților o bună formare și altora o bucurie.

De la pasiune la carieră

Pasiunile, meșteșugul, inteligența și sănătatea sunt pași pregătitori pentru dezvoltarea dragostei de muncă și a capacității de a duce lucrurile la capăt, care sunt esențiale pentru o muncă reușită. A doua etapă este potrivirea tânărului muncitor cu felul de muncă potrivit.

Cei mai buni muncitori, ca și oamenii care trăiesc cel mai fericit, își privesc munca drept un fel de joc: cu cât joacă mai tare, cu atât devine mai plăcută. H. G. Wells a spus: „Am băgat de seamă că așa-numiții oameni mari sunt de fapt băieți în adâncul inimii, adică sunt băieți în înflăcărarea cu care se bucură de treaba lor. Ei muncesc pentru că le place să muncească și astfel munca lor este, de fapt, joacă pentru ei. Băiatul nu este doar tatăl bărbatului, ci este el însuși bărbatul și nu dispare deloc.”

Ralph Parlette spune pe bună dreptate: „JOACA înseamnă a iubi să faci lucruri, iar MUNCA înseamnă a trebui să faci lucruri.”

În cercetășie încercăm să-i ajutăm pe băieți să dobândească această atitudine, făcându-i să se entuziasmeze personal de subiecte care îi atrag pe fiecare în parte și care le vor fi de folos mai târziu.

Facem aceasta mai întâi și mai ales prin distracția și voioșia cercetășiei. Băieții pot fi apoi conduși, în etape progresive, în mod firesc și fără să-și dea seama, să se dezvolte pentru viitorul lor.

Partea șefului de trupă

Atât despre liniile pe care un băiat poate fi pregătit în mod practic, prin cercetășie, pentru a-și face o carieră.

Dar aceasta doar îl pregătește. Stă în continuare în puterea șefului său de trupă să-i dea un ajutor în plus pentru a face din acea carieră una reușită.

În primul rând, arătându-i băiatului căi prin care poate desăvârși instruirea superficială primită ca cercetaș; prin care, de pildă, își poate dezvolta pasiunile în meșteșuguri. Șeful de trupă îi poate arăta unde să obțină o educație tehnică superioară, cum să obțină burse sau ucenicii, cum să se pregătească pentru anumite profesii, cum să-și investească economiile, cum să-și caute un loc de muncă și așa mai departe.

În al doilea rând, cunoscând el însuși diferitele tipuri de agenții de plasare și cum pot fi folosite, condițiile de lucru din diferite profesii, șeful de trupă îi poate da băiatului un ajutor neprețuit, sfătuindu-l, pe baza a ceea ce știe despre calitățile lui, cu privire la drumul în viață pentru care este cel mai potrivit.

Cercetășia este o frăție — o schemă care, în practică, trece peste deosebirile de clasă, de credință, de țară și de culoare, prin spiritul de nedefinit care o străbate: spiritul gentlemanului lui Dumnezeu.

Toate acestea înseamnă că șeful de trupă trebuie să se uite el însuși în jur și să se informeze temeinic asupra acestor puncte și a altora asemenea. Dându-și puțină osteneală, el poate face vieți reușite pentru mulți dintre băieții lui.

Este încurajator pentru un băiat, chiar dacă este doar un băiat de prăvălie care duce comisioane, să știe că, dacă își face comisioanele atât de bine încât patronul simte că n-ar putea găsi un băiat mai bun, el este pornit sigur pe drumul spre avansare. Dar trebuie să țină de treabă și să nu se lase abătut de toane de lehamite sau de supărare; dacă le cedează, nu va reuși niciodată. Răbdarea și stăruința câștigă ziua.

„Încet, încet, se prinde maimuța.” („Softly, softly, catchee monkey.”)

Meseria

Șeful de trupă, urmărind și studiind caracterul și aptitudinile fiecărui băiat în parte, poate recunoaște, într-o oarecare măsură, drumul în viață pentru care acesta este cel mai potrivit. Dar trebuie să-și dea seama că problema meseriei este una pe care o hotărăsc părinții și băiatul însuși.

Este, așadar, o chestiune de sfătuire cu părinții, și de a-i preveni să nu-și bage fiul, cep pătrat, într-o gaură rotundă de loc de muncă, de dragul câștigului bănesc imediat. Fă-i pe ei și pe băiatul însuși să privească bine înainte și să vadă posibilitățile de mai departe care îi stau deschise, cu condiția ca startul lui să fie luat pe drumul cel bun.

Aici este important să deosebim între acele meserii care îi oferă băiatului un viitor și cele care nu duc nicăieri — așa-numitele slujbe „fără ieșire”. Acestea din urmă aduc adesea bani buni pe moment, sporind venitul săptămânal al familiei, și de aceea sunt alese pentru băiat de către părinți, fără să țină seama de faptul că nu-i deschid nicio ușă spre o carieră de bărbat mai târziu.

Cele care promit un viitor au nevoie de o alegere atentă, ținând cont de capacitățile băiatului, și pot fi pregătite cât timp el este încă cercetaș. O meserie calificată este, în esență, mai bună decât una necalificată pentru reușita viitoare a băiatului în viață. Dar trebuie avut grijă ca analizarea acestei chestiuni să nu fie lăsată până când a trecut vremea în care băiatul se mai poate conforma standardelor și regulilor de intrare în cariera dorită.

Cercetașul este activ în a face binele, nu pasiv în a fi bun.

IV. Slujirea celorlalți

Însușirile pe care le-am studiat până acum, menite să facă din băieții noștri cetățeni bărbați, sănătoși, fericiți și muncitori, sunt, în mare măsură, însușiri egoiste, gândite spre binele individului. Ajungem acum la a patra ramură a formării cercetășești, prin care băiatul, lărgindu-și orizontul, dăruiește bine celorlalți.

Egoismul

Dacă m-ar întreba cineva care este viciul dominant al lumii, aș răspunde: egoismul. Poate că la prima vedere nu ești de acord, dar cercetează lucrurile mai îndeaproape și cred că vei ajunge la aceeași concluzie. Cele mai multe infracțiuni, așa cum le recunoaște legea, se nasc din îngăduința față de egoism, din dorința de a acapara, de a învinge sau de a se răzbuna. Omul obișnuit dă bucuros o contribuție pentru hrana săracilor și se simte mulțumit că și-a făcut astfel datoria, dar nu are de gând să-și taie din mâncarea și vinul lui bun ca să facă o economie în acest scop.

Egoismul se arată în o mie de chipuri. Ia, de pildă, politica de partid. Oamenii ajung aici să vadă o chestiune care are, evident, două fețe, exact ca și cum n-ar exista decât una singură posibilă, și anume a lor, și ajung apoi să-l urască pe celălalt, care o privește de pe partea cealaltă. Rezultatul îi poate împinge pe oameni la cele mai mari crime, sub nume răsunătoare. În același fel, războaiele dintre națiuni s-au iscat din faptul că niciuna dintre părți n-a fost în stare să vadă punctul de vedere al celeilalte, fiind cu totul obsedată de propriile interese. Și grevele, și închiderile de fabrici sunt adesea rodul unui egoism bine dezvoltat. În multe cazuri, patronii n-au reușit să vadă că un om muncitor ar trebui, în dreptate, să primească o parte din bunurile lumii în schimbul efortului său, și nu să fie condamnat la o robie veșnică doar ca să se asigure o anumită marjă de profit pentru acționari. Pe de altă parte, muncitorul trebuie să recunoască faptul că fără capital n-ar exista muncă la scară mare și că nu poate exista capital fără o oarecare răsplată pentru cei care îl pun la bătaie, în schimbul riscurilor pe care și le asumă.

În ziarul de fiecare zi vezi exemple de egoism când citești scrisorile acelor oameni cu mintea îngustă care, la orice nemulțumire măruntă, se reped să „scrie la ziar”.

Și tot așa merge, până la copiii care se joacă pe stradă: în clipa în care unul e nemulțumit că nu-i vine și lui partea de câștig, părăsește brusc scena spunând: „Nu mă mai joc!” Faptul că strică distracția celorlalți nu-l atinge deloc — decât dacă îi hrănește ciuda.

Cum dezrădăcinăm egoismul — deprinderea faptei bune

Practicile cercetășești îl educă pe băiat, pe o cale practică, să iasă din făgașul egoismului. Odată ce devine mărinimos, e deja pe drumul cel bun ca să învingă sau să smulgă din rădăcină primejdia acestei deprinderi.

Promisiunea pe care o face cercetașul la intrarea în Mișcare are ca prim punct: „Să-mi fac datoria față de Dumnezeu.” Observă că nu spune „Să-i fiu credincios lui Dumnezeu”, fiindcă aceasta n-ar fi decât o stare sufletească, ci să facă ceva, ceea ce este atitudinea pozitivă, activă.

Metoda principală a Mișcării cercetașilor este să ofere o formă de formare pozitivă, în loc să inculce doar precepte negative, fiindcă băiatul este întotdeauna mai gata să facă decât să rumege.

De aceea, așezăm în activitățile lui practica faptelor bune din viața de zi cu zi, ca temelie a bunăvoinței și a spiritului de întrajutorare de mai târziu. Fundamentul religios al acestui lucru este comun tuturor confesiunilor, așa că noi nu ne amestecăm în forma niciuneia.

Băiatul poate înțelege atunci mai bine că o parte din „datoria lui față de Dumnezeu” este să îngrijească și să dezvolte, ca pe o comoară sfântă încredințată lui, talanții cu care l-a înzestrat Dumnezeu pentru trecerea lui prin viața aceasta: trupul, cu sănătatea, forța și puterea lui de a da viață, de folosit în slujba lui Dumnezeu; mintea, cu minunata ei judecată, memorie și putere de a prețui, care îl așază deasupra lumii animalelor; și sufletul, acea fărâmă de Dumnezeu care este în el — și anume iubirea, care poate fi dezvoltată și întărită prin exprimare și practică neîncetată. Astfel îl învățăm că a-și face datoria față de Dumnezeu nu înseamnă doar a se sprijini pe bunătatea Lui, ci a face voia Lui, practicând iubirea față de aproapele.

Lucrul curios este că tocmai această datorie a slujirii celorlalți prin fapte bune este cea la care cercetașii se ridică cu cea mai mare tragere de inimă. Pe această temelie în aparență măruntă (renunțarea la mici comodități sau plăceri personale pentru a face un serviciu) se clădește caracterul jertfei de sine pentru ceilalți.

Faptele bune mărunte, care fac parte din crezul cercetașului, sunt ele însele primul pas. Studiul naturii și împrietenirea cu animalele îi sporesc simțământul de bunătate și înving înclinația spre cruzime despre care se spune că ar fi înnăscută în orice băiat (deși, personal, nu sunt sigur că e atât de răspândită pe cât se crede). De la aceste fapte bune mărunte, trece la învățarea primului ajutor și a îngrijirii răniților, iar în continuarea firească a învățării felului în care se salvează o viață în caz de accident, își dezvoltă simțul datoriei față de ceilalți și disponibilitatea de a se jertfi în fața primejdiei. Aceasta, la rândul ei, duce la ideea de jertfă pentru ceilalți, pentru casa lui și pentru țara lui, ducând astfel la un patriotism și la o loialitate de un soi mai înalt decât simpla fluturare extatică a steagului.

Slujirea comunității

Învățarea slujirii nu este doar o chestiune de învățătură teoretică, ci dezvoltarea a două faze distincte: insuflarea spiritului de bunăvoință și crearea prilejului de a-l exprima în practică.

Învățătura vine mai ales prin exemplu, iar șeful de trupă dă exact îndrumarea potrivită prin dăruirea lui patriotică în slujba băiatului, doar pentru bucuria de a o face și fără gândul vreunei răsplăți materiale.

Prilejul de a practica îl dă șeful de trupă propunându-le băieților lui proiecte speciale de slujire.

Serviciile publice oferă cea mai bună deschidere pentru formarea practică a simțului datoriei față de comunitate, a patriotismului și a jertfei de sine prin exprimare.

Munca cercetașilor pe timp de pace și pe timp de război, care și-au asumat de bunăvoie îndatoriri grele în slujba țării lor, este în sine o dovadă a râvnei flăcăilor de a face treabă bună și a disponibilității lor de a deveni pricepuți acolo unde văd un scop bun. În această direcție se află un mijloc puternic de a dezvolta, pe linii practice, idealul cetățeniei.

Ca exemplu concret de serviciu public s-ar putea aminti Serviciul cercetașilor pentru accidente și incendii (Serviciul de urgență) pentru orașe și sate. Un asemenea serviciu se potrivește îndeosebi cercetașilor mai mari și lucrează ca o forță de atracție asupra băiatului mai în vârstă, oferindu-i totodată servicii publice pentru care să se pregătească și pe care să le aducă.

Trupa este organizată, echipată și instruită în primul rând pentru stingerea incendiilor, dar și cu capacitatea de a face față tuturor felurilor de accidente posibile în împrejurimi, cum ar fi, de pildă: accidente de stradă; explozii de gaze, chimice sau de alt fel; inundații sau revărsări; accidente electrice; accidente feroviare; copaci sau clădiri prăbușite; accidente pe gheață; accidente la scăldat sau cu barca; prăbușiri de avioane etc.

Aceasta ar cere, pe lângă instrucția, salvarea și primul ajutor necesare la incendii, cunoștințe și practică în metodele de degajare și salvare și în acordarea primului ajutor potrivit pentru fiecare categorie de intervenție, precum: cunoașterea gazelor și a substanțelor chimice; mânuirea bărcilor, improvizarea plutelor, folosirea frânghiei de salvare; folosirea colacilor de salvare, salvarea de la înec, respirația artificială; cum te porți cu animalele înspăimântate; cum te descurci cu firele electrice sub tensiune, cu lichidele în flăcări etc.

În unele cazuri, poate fi cel mai bine ca fiecare patrulă să se specializeze într-un anumit fel de accident, dar, în general, dacă patrulele le exersează pe toate, pe rând, întreaga trupă ajunge la o pricepere deplină.

Organizarea pentru un accident ar da totuși sarcini precise fiecărei patrule, de pildă: o patrulă de salvatori, una de prim ajutor, una care ține mulțimea la distanță, una de curieri etc.

Varietatea muncii de făcut oferă o serie întreagă de activități dintre cele care îi atrag pe băieți.

Mobilizările frecvente pentru exerciții pe accidente improvizate sunt esențiale pentru a ajunge la pricepere și râvnă.

Pe măsură ce priceperea devine vizibilă, se va trezi și interesul public, probabil într-o măsură folositoare. Planul va fi recunoscut atunci ca având o valoare dublă: o educație pentru băieți și o binecuvântare pentru comunitate.

Efectul de mai târziu

Înfrânarea eului și dezvoltarea acelei iubiri și slujiri a celorlalți, care înseamnă Dumnezeu înlăuntru, aduc o schimbare totală a inimii individului și, odată cu ea, strălucirea adevăratului Rai. Fac din el o ființă diferită. Întrebarea devine pentru el nu „Ce pot să primesc?”, ci „Ce pot să dau în viață?”

Oricare ar fi forma de religie la care va ajunge în cele din urmă, flăcăul își va fi însușit singur temeliile ei, iar cunoscându-le prin practicarea lor, devine un cetățean cu un orizont lărgit de bunătate și înțelegere față de semenii săi.

Cu caracter și cu un zâmbet, băiatul va birui relele din calea lui.

Pe scurt

Întregul scop al cercetășiei noastre este să prindem caracterul băiatului în stadiul lui incandescent de entuziasm, să-l sudăm în forma potrivită și să-i încurajăm și să-i dezvoltăm trăsăturile proprii, astfel încât băiatul să se educe singur pentru a deveni un om bun și un cetățean de preț pentru țara lui.

Făcând astfel, putem spera să luăm parte, cu folos, la întărirea națiunii, atât moral, cât și fizic.

Dar în dezvoltarea aspirațiilor naționale există mereu primejdia de a deveni înguști și invidioși pe alte națiuni. Dacă nu ne ferim de ea, aducem tocmai răul de care suntem atât de dornici să scăpăm.

Din fericire, în Mișcarea cercetașilor avem frați cercetași organizați în aproape fiecare țară civilizată din lume și am format deja nucleul palpabil al unei Frății Mondiale. Iar potențialul acesteia este întregit de dezvoltarea tot mai largă a mișcării-soră care colaborează cu noi, ghidele (Girl Scouts).

În fiecare țară, scopul formării cercetașilor este același, și anume priceperea pusă în slujba celorlalți; și cu un asemenea țel comun putem, ca Frăție Internațională în Slujire, să mergem înainte și să facem o muncă cu bătaie lungă.

În formarea băiatului dezvoltăm individul, atât în spirit, cât și în pricepere, pentru a fi un jucător de nădejde în echipa națională a cetățeniei. Lucrând după același principiu în cazul unei națiuni, ar trebui să ne străduim să dezvoltăm spiritul potrivit și priceperea care s-o ajute pe acea națiune să lucreze bine în echipa națiunilor.

Dacă fiecare, atunci, joacă la locul lui și „joacă cinstit”, va fi mai multă prosperitate și fericire în toată lumea și se va ajunge, în sfârșit, la acea stare atât de mult așteptată: Pace și Bunăvoință între oameni.