Ghidismul

Cuvânt înainte

De la prima ediție a cărții Girl Guiding, multă apă a curs pe Tamisa pe sub poduri.

Mai întâi de toate, a fost Marele Război.

În treacăt fie spus, Războiul, cu toate relele lui, a făcut și un mare bine. Le-a dat femeilor prilejul să-și arate curajul și inteligența, precum și priceperea de a prelua sarcini socotite până atunci peste puterile lor. Ele s-au ridicat la înălțimea situației și și-au slujit cu vrednicie țara la ceas de nevoie.

Astfel s-au așezat într-o lumină nouă, pe o treaptă nouă a ordinii sociale — lucru cu atât mai însemnat cu cât, în Marea Britanie, ele îi întrec numeric pe bărbați cu două milioane și alcătuiesc totodată majoritatea alegătorilor pentru Parlament, constituind așadar o putere nouă și foarte considerabilă în țară.

De ele depinde — și acum au prilejul — să ducă serviciul pe care l-au adus țării în vreme de război în câmpul mai larg care li s-a deschis: acela de a clădi pacea și prosperitatea prin dezvoltarea caracterului și a unui patriotism lipsit de egoism.

Sună ușor, dar în zilele noastre, când presa, radioul și filmele de cinematograf sunt toate în prim-plan cu sugestia lor în masă, iar înlesnirile pentru plăceri nefolositoare se înmulțesc întruna, nu e chiar atât de ușor pe cât sună.

S-a spus că patruzeci la sută dintre femei acționează mai degrabă din impuls decât din chibzuință, iar impulsul nu te duce întotdeauna în direcția cea bună.

Pare să existe astăzi un impuls destul de puternic al femeilor de a căuta celebritatea, fie ca stele ale tenisului sau ale cinematografului, atlete, aviatoare, jucătoare de golf, înotătoare peste Canalul Mânecii sau jucătoare de polo — toate foarte îndrăznețe și curajoase, dar vădind o energie splendidă, prost îndreptată și irosită.

Pe când, cu o adevărată formare a caracterului personal, care să înfrâneze impulsul de turmă și să le facă să recunoască prilejurile de a-și sluji țara, aceleași fete pot alcătui o armată de femei patrioate cum nu s-a mai văzut vreodată, una care poate ajuta la scoaterea bătrânei noastre țări — și, de fapt, a întregului nostru Commonwealth — din noroi și ruină, pe drumul drept către prosperitate și fericire.

Mai e un lucru. Nu pot sublinia îndeajuns importanța cunoașterii naturii și locul ei esențial în programul nostru. Poate exista o tendință, mai ales la oraș și în lungile luni de iarnă, de a pune în locul ei un preț prea mare pe semnalizare, pe instrucție și altele asemenea.

Dar țelul nostru este

DEZVOLTAREA CARACTERULUI SPRE O CETĂȚENIE FERICITĂ

prin mijloace naturale, iar nu artificiale.

Asta trebuie să ne stea mereu înaintea ochilor.

Impunerea din afară a exercițiilor formale și a disciplinei este exact opusul principiului nostru de a încuraja energia și autodisciplina dinăuntru.

Iar dragostea de natură, trezită cum se cuvine și îndreptată cum se cuvine, poate — cu predicile ei din pietre și poveștile din pâraiele curgătoare — să ne arate „binele din toate lucrurile”.

Prin mișcarea ghidelor suntem în stare să oferim o asemenea formare — și, mai mult decât atât, frăția noastră de surori a crescut, de la Război încoace, și în alte țări de peste hotare și e pe cale să devină o mare frăție internațională a femeilor din toate națiunile, sub idealul comun al bunăvoinței și înțelegerii reciproce. Aceasta, împreună cu frăția cercetașilor, nu poate să nu aibă o influență însemnată asupra păcii viitoare a lumii.

Fondatorul, 1931

Ce este ghidismul

Girl Guiding — ghidismul — are un dublu înțeles. Pentru unii înseamnă bucuria de a juca jocurile ghidelor; pentru alții, bucuria de a „intra în joc” călăuzind fetele (căci, în engleză, guiding înseamnă și „călăuzire”). Dorința noastră, propunând acest program al ghidelor, este să le oferim un ajutor părinților, profesorilor și patrioților care ar vrea să se folosească de el atunci când vine vorba de datoria de a forma fetele.

Scopul formării ghidelor este să le ofere fetelor noastre, oricare le-ar fi împrejurările, o serie de activități sănătoase și vesele care, pe lângă că le încântă, le vor da o educație în afara școlii pe patru direcții anume, acolo unde nevoia este cea mai mare:

1. CARACTER ȘI INTELIGENȚĂ, prin jocuri, exerciții și activități, precum și prin distincții și probe pentru avansare.
2. ÎNDEMÂNARE ȘI LUCRU MANUAL, încurajate prin insignele de specialitate.
3. SĂNĂTATE FIZICĂ și IGIENĂ, prin dezvoltarea până la nivelul cerut, cu jocuri și exerciții anume concepute în acest scop.
4. SLUJIREA CELORLALȚI și CAMARADERIE, prin fapta bună de fiecare zi, prin serviciu public organizat etc.

Mi-am îngăduit să numesc cele de mai sus un curs de educație, iar nu un curs de instruire, fiindcă fetele sunt conduse să învețe din propria lor dorință — ceea ce este educație — în loc să li se întipărească cunoștințele din afară — ceea ce este instruire.

Ghidele sunt împărțite în patru trepte, fiecăreia corespunzându-i o parte a acestei cărți:

• PARTEA I. Brownies, sub 11 ani.
• PARTEA a II-a. Ghide, de la 11 la 16 ani.
• PARTEA a III-a. Rangers, peste 16 ani.
• PARTEA a IV-a. Conducătoare, de la 18 la 81 de ani.

Acestea din urmă sunt cele care altminteri s-ar numi ofițeri, dar poziția lor este mai degrabă aceea a unor surori mai mari, care își retrăiesc tinerețea jucându-se printre fete și conducându-le, decât aceea a unor ofițeri care le comandă de colo-colo sau le țin din scurt.

La fiecare treaptă, formarea merge pe aceleași patru direcții arătate în paragraful de mai sus, dar la niveluri tot mai înalte cu fiecare etapă, potrivit psihologiei fetei de vârsta respectivă.

Experiența a arătat că programul se poate aplica ușor, chiar și de către conducătoare fără pregătire, la toate felurile de fete, fie la oraș, fie la țară, acasă sau peste mări; și că este în stare să aducă rezultate dintre cele mai mulțumitoare.

Această carte oferă doar o schiță a principiilor, împreună cu câteva mostre de amănunte, ca o indicație pentru conducătoare asupra direcțiilor în care pot desfășura formarea. Restul amănuntelor rămân în bună măsură pe seama ingeniozității lor, potrivit stării și firii fetelor și împrejurărilor în care trăiesc.

În orice caz, programul de formare ar trebui ținut cât mai departe cu putință de o programă școlară, ca să-și păstreze noutatea și prospețimea.

Cartea este scrisă în așa fel încât să poată fi studiată de fetele însele, la diferitele trepte. Paragrafele în italice se adresează mai cu seamă conducătoarelor. Împreună cu această carte ar trebui citită și Book of Rules a Asociației, iar acolo unde ar fi vreo deosebire de amănunt între cele două, Book of Rules să fie luată drept călăuză, fiind revizuită mai des și, prin urmare, la zi; de asemenea și revista lunară The Guider.

Pentru alte sugestii despre munca conducătoarelor, despre țelurile și metodele lor, vezi Partea a IV-a. Poate că cea mai importantă sugestie pe care le-o pot oferi aici conducătoarelor se rezumă în deviza:

„Râzi în timp ce muncești.”

Fondatorul
Ianuarie 1918
Cartierul General Imperial al Ghidelor, 76 Victoria Street, Londra, S.W.1.

Capitolul I — Povestea Brownies-ilor

(Adaptare după The Brownies, de doamna Ewing.)

Uuut-tuut-tu-huuu! — O bătrână bufniță brună, tare dragă, stătea pe o creangă, în lumina blândă a lunii, și-și îngâna încet strigătul acesta, numai pentru ea.

Era o făptură bătrână, caldă și moale, cu niște ochi mari și adânci, care vedeau chiar și prin întuneric, și, deși multă lume se cam temea de ea, era de fapt cu totul inofensivă, plină de bunătate și plină de haz.

Știa să guste o glumă, iar „Uut-tuut-tu-huuu”-ul ei se topea adesea într-un râs gâlgâit.

În apropiere, într-o căsuță, trăiau un om sărac cu nevasta lui și cu cei doi copii ai lor, Tommy și Betty; și, deși mama îi iubea pe amândoi, era nevoită mereu să le găsească vreo vină, pentru că erau leneși, uituci și dezordonați.

Alergau de colo-colo prin casă, țipând și jucându-se, răsturnau mobila, spărgeau vasele, își stricau hainele și, în general, nu făceau decât necazuri.

Câtă vreme se distrau, nu se gândeau niciodată câtă bătaie de cap le dădeau celorlalți.

Și iată că, într-o zi, mama le-a povestit cât de altfel fusese în casă, cu ani în urmă, pe vremea când locuiseră acolo Brownies.

„Ce este un Brownie?” au întrebat ei.

„Brownie”, le-a răspuns mama, „era un spiriduș mic de tot, băiat sau fată, care venea în casă înainte să se scoale cineva, mătura vatra și aprindea focul, aducea apa și pregătea micul dejun. Făcea ordine în camere, plivea grădina, curăța ghetele și punea la loc hainele copiilor. Făcea tot felul de treburi folositoare, dar nimeni nu-l vedea vreodată. Se strecura întotdeauna afară înainte ca oamenii casei să se trezească, dar era cea mai mare binecuvântare pentru toți. Toată lumea era fericită, iar casa era luminoasă și curată.”

Așa că Tommy și Betty au vrut să afle cum ar putea face rost de un Brownie care să vină să ajute în casa lor, ca să scape ei de atâtea treburi mărunte pe care tata și mama le tot cereau.

Au rugat-o pe mama să le spună cum pot găsi un Brownie, iar ea le-a spus că cel mai bine ar fi să se ducă să o caute pe bătrâna bufniță înțeleaptă și să o întrebe pe ea, fiindcă știa totul despre spiriduși și le putea spune unde să caute un Brownie.

Și astfel, după lăsarea întunericului, cei doi copii au pornit în pădure să o caute pe bufnița brună. Tommy a mers în frunte, foarte curajos la început, dar, pe măsură ce poteca se întuneca tot mai mult prin pădurea tăcută, a început să rămână în urmă și să-i pară rău că se apucase de aventura asta.

Betty însă ardea de nerăbdare să afle despre Brownie și, deși avea emoții, nu și-a îngăduit să se întoarcă din drum, ci a mers mai departe, trăgându-și fratele după ea.

Curând au auzit printre copaci hu-huitul straniu al bufniței. Suna atât de ciudat, încât o clipă au încremenit și le-a venit să se întoarcă și să fugă acasă.

Dar Betty s-a gândit din nou la șansa lor de a afla despre Brownies, așa că nu s-a clintit, și, auzind iarăși glasul bufniței, care părea tot mai prietenos pe măsură ce se obișnuiau cu el, a pornit din nou înainte și a ajuns curând la copacul în ale cărui crengi stătea bufnița.

„Doamnă Bufniță, doamnă Bufniță, am venit să te vedem”, a șoptit ea.

„U-huu-huu, mă bucur să aud asta. Urcați-vă în copacul acesta, dragii mei, și veniți să stați lângă mine pe creanga asta.”

Așa au făcut, s-au cuibărit strâns în penele moi și calde ale păsării și apoi i-au spus necazul lor: cum erau mereu bătuți la cap să muncească atunci când ei voiau să se joace, și cum auziseră despre Brownies și voiau să facă rost de unul care să vină să locuiască în casă și să facă treburile mărunte în locul lor.

„U-huu-huu, huu-huu-huu-huu!” a chicotit bufnița. „Vedeți iazul acela de acolo, jos. Duceți-vă pe malul lui dinspre miazănoapte când luna strălucește, apoi învârtiți-vă de trei ori și spuneți:

Sucește-mă, învârte-mă, spiridușul mi-l arată.
M-am uitat în apă și acolo am văzut…

Ca să aflați cuvântul care încheie poezia, uitați-vă în jos, în apă, și acolo o veți vedea pe Brownie, iar numele ei va întregi versul pe care îl căutați.”

Așa că, atunci când luna s-a ridicat, Betty s-a dus la iaz, s-a învârtit de trei ori și a strigat:

„Sucește-mă, învârte-mă, spiridușul mi-l arată.
M-am uitat în apă și acolo am văzut…”

Dar când s-a uitat în iaz, n-a văzut nimic altceva decât propria ei oglindire. Așa că s-a întors la bufniță și i-a spus cum nu văzuse pe nimeni acolo, în afară de chipul ei oglindit în apă, când ea sperase să găsească un Brownie care să vină în casă și să facă toată treaba.

Atunci bufnița a spus: „N-ai văzut pe nimeni al cărui nume să întregească versul pe care ți l-am dat?”

Betty a spus: „Pe nimeni.”

Doamna Bufniță a întrebat: „Pe cine ai văzut în apă?”

Betty a răspuns: „Pe nimeni, numai pe mine însămi.”

Atunci doamna Bufniță a spus: „Și cuvântul «pe mine însămi» n-ar întregi versul?”

Și Betty s-a gândit la poezie:

„Sucește-mă, învârte-mă, spiridușul mi-l arată.
M-am uitat în apă și-acolo m-am văzut pe mine însămi.”

„Dar eu nu sunt un Brownie.”

Doamna Bufniță i-a răspuns: „Nu, dar poți fi, dacă încerci. Ești o fetiță puternică și vioaie. Ai putea să mături podeaua, ești destul de pricepută ca să așezi lemnele în vatră și să aprinzi focul; ai putea să umpli ceainicul și să-l pui la fiert; ai putea să faci ordine în cameră și să pui masa pentru micul dejun; ai putea să-ți faci patul, să-ți cureți ghetele și să-ți împăturești hainele. Ai putea face toate astea înainte să se scoale oricine altcineva, așa încât, atunci când tata și mama ar coborî, să creadă că spiridușii au fost la lucru în casă.”

Așadar, Brownies sunt oamenii cei mici care locuiesc în casă și fac bine acolo.

Adesea există într-o casă oameni mici care nu fac decât necazuri, iar aceștia se numesc Boggarts. Sunt niște drăcușori. Când oamenii vor liniște, ca să scrie sau să citească, ori când se simt bolnavi sau obosiți, Boggarts încep să urle, să țipe și să alerge de colo-colo prin casă.

Când casa este curată și în ordine, ei vin și răstoarnă totul, lasă mizerie cu ghetele lor murdare, strică mobila și vasele și lasă totul în dezordine, ca să strângă alții după ei. Ei înșiși sunt leneși și nu fac nimic ca să-și ajute părinții. Boggarts sunt niște făpturi îngrozitoare, cu totul altfel decât Brownies.

Dar Brownies nu sunt, de fapt, spiriduși. Sunt băieți și fete obișnuiți, care locuiesc în casă și care se fac Brownies sculându-se la timp ca să facă fapte bune, în loc să stea degeaba și să facă pozne, ca Boggarts.

Brownies și ghidele își fac treaba în liniște, fără să vrea să li se mulțumească sau să fie răsplătite pentru ea. O fac pentru că este datoria lor față de tatăl și de mama lor.

Uneori poate fi o corvoadă pentru ele, dacă se simt obosite sau dacă ar vrea să se joace afară, dar trebuie să-și amintească faptul că este DATORIA lor, iar datoria vine înaintea oricărui alt lucru.

Așa că, în povestea noastră, Tommy și Betty, după ce bătrâna doamnă Bufniță le-a spus toate acestea, s-au strecurat din pat dis-de-dimineață, a doua zi, înainte să se scoale cineva.

Au făcut curat în casă și au aprins focul, au pregătit totul pentru micul dejun și s-au furișat încetișor înapoi în camerele lor; așa încât, atunci când tata și mama au coborât, așteptându-se să fie nevoiți să facă singuri toată treaba, au rămas uimiți să găsească totul gata făcut și s-au gândit că trebuie să fi fost spiridușii pe acolo.

Zi după zi a mers așa, iar copiii au aflat mai multă bucurie și mai multă fericire făcându-și datoria ca niște Brownies decât găsiseră vreodată în jocurile lor zgomotoase sau în trândăvia de Boggarts.

Abia după multă vreme au descoperit părinții că tocmai copiii lor erau Brownies care îi ajutaseră.

Capitolul II — Recruta Brownie

Brownies sunt niște spiriduși mici care le fac bine oamenilor mari. Când umblă mai multe laolaltă, li se spune „stol”. Bufnița Brună cea Înțeleaptă (conducătoarea lor) le îndrumă în privința a ceea ce au de făcut ca să fie de folos.

Sunt multe feluri de Brownies: Sprites, elfi, gnomi, zâne, pixies și leprechauni. Aceștia din urmă — sper că le-am scris numele corect — sunt zâne irlandeze și nu se găsesc în Anglia.

Boggarts sunt spiriduși care nu fac nimic bun — sunt urâți, gălăgioși, murdari și egoiști — așa că n-avem ce face cu Boggarts printre Brownies.

Ai văzut vreodată un Cerc al Zânelor? Eu am unul în grădină și știu multe prin păduri — nu-i decât un cerc larg pe pământ, cu iarba ceva mai închisă la culoare decât restul pajiștii din jur. Se spune că e o urmă lăsată de Brownies, care se adună și dansează pe iarbă în lumina lunii, în jurul unei ciuperci din mijloc.

Așa că și Brownies ale noastre au o ciupercă și își fac cercul în jurul ei. Ca niște zâne adevărate, își pot face cercul oriunde: nu doar în pădure sau pe iarbă, ci chiar și în oraș sau într-o cameră. Când se adună, își așază ciuperca în centru, iar Bufnița Brună își ia locul lângă ciupercă. Brownies formează apoi un cerc în jurul ei: elfii la un loc (nu ar trebui să fie mai mult de șase), pixies la un loc, zânele la un loc și așa mai departe.

Pentru Cercul de Sfat (sau Cercul Vorbirii — Pow-wow Ring), ele stau în picioare sau așezate strâns una lângă alta, cot la cot. I se spune Cercul de Sfat, sau Cercul Vorbirii, pentru că acolo pot auzi glasul și vorbele înțelepte ale Bufniței Brune.

Uniforma

Acum sunt mii de fete care au devenit Brownies în tot Regatul Unit și chiar în ținuturile britanice de departe, de peste mări — în Canada, Noua Zeelandă, Africa, India și Australia; și toate poartă aceeași uniformă, ca să fie toate la fel, într-o singură Frăție de surori. Iată cum arată:

• o tunică maro cu curea (sau pulover și fustă) ori, pentru vară, o rochie de bumbac maro cu mâneci scurte;
• ciorapi (sau șosete) maro și pantofi (se pot purta și șosete albe);
• panglică maro în păr și cravată maro sau aurie;
• bonetă maro tricotată sau pălărie.

Șestinele și emblemele lor

Brownies sunt împărțite în grupe de câte șase; fiecare „șestină” este condusă de o șefă, numită „șefa de șestină”, și se numește fie Elfii, fie Zânele, fie Gnomii, fie Sprites, fie Pixies, fie după oricare dintre zânele din țara ei.

Fiecare „șestină” are insigna ei, purtată pe partea dreaptă a pieptului, și are versurile ei, pe care fiecare membră trebuie să le știe pe de rost și după care trebuie să se poarte pe cât posibil.

Iată emblemele și versurile diferitelor șestine:

În Irlanda sunt și alte zâne, în afara celor din Anglia, și tot așa în Scoția și în Țara Galilor. Nu le știu pe toate, dar știu că printre cele galeze sunt Tylwyth Teg, Bwbachod, care fac fapte bune prin gospodăriile țărănești, Coblynau, Bendith y Mamau (Binecuvântarea Mamei) și Gwyllion, zânele de munte.

Două sau mai multe șestine formează împreună un stol, iar fiecare stol se află în grija unei conducătoare adulte — Bufnița Brună — ajutată de o Bufniță Cafenie și de o șefă de stol (care ar trebui să fie o ghidă).

Recruta

Când intri prima dată printre Brownies ești doar o recrută, ca o pasăre tânără care încă nu are pene.

În unele stoluri recrutelor li se spune Fledglings (puișori abia ieșiți din cuib), în altele Tweenies sau Brownikins, și multe alte nume, iar în multe stoluri pur și simplu recrute. Fiecare stol își poate născoci propriul nume.

Înainte să te poți socoti o Brownie adevărată, trebuie să faci o mulțime de lucruri și să știi o mulțime de lucruri. Iată lista:

1. Promisiunea Brownie.
2. Legea.
3. Deviza.
4. Salutul.
5. Zâmbetul.
6. Fapta bună.
7. Cercul Zânelor.

Și să fie în stare:

8. Să-și împăturească și să-și înnoade singură cravata și să-și facă singură cărare în păr.
9. Să știe să împletească.
10. Să spele vasele de la ceai.

Promisiunea

Iată promisiunea:

„Promit să fac tot ce pot:

1. Să-mi fac datoria față de Dumnezeu și de Rege.
2. Să-i ajut pe ceilalți în fiecare zi, mai ales pe cei de acasă.”

I — Loialitatea

Când cineva promite să facă un lucru, înțelege prin asta că ar fi o rușine cumplită pentru el dacă pe urmă ar neglija sau ar uita să-l ducă la îndeplinire; cu alte cuvinte, când o Brownie promite să facă un lucru, poți fi absolut sigură că îl va face.

Ca Brownie, promiți să faci tot ce poți ca să-ți faci datoria față de Dumnezeu și de Rege. Asta înseamnă că le vei fi loială.

1. Față de Dumnezeu. — A-i fi loială lui Dumnezeu înseamnă să nu-L uiți niciodată, ci să-ți amintești de El în tot ce faci. Dacă nu-L uiți niciodată, nu vei face niciodată nimic rău. Dacă, în timp ce faci ceva rău, îți amintești de Dumnezeu, te vei opri.

Ai fost învățată să spui rugăciunea înainte de masă și să-I mulțumești lui Dumnezeu după aceea. Ca Brownie, ar trebui să faci la fel după orice lucru de care te-ai bucurat, fie că e vorba de masa de prânz, de un joc bun sau de o zi veselă. Dumnezeu ți-a dăruit bucuria aceea, așa că se cuvine să-I mulțumești, întocmai cum i-ai mulțumi oricui ți-ar da ceva care îți place. Dumnezeu a fost bun cu tine; e treaba ta să faci ceva pentru Dumnezeu în schimb — aceasta e datoria ta față de Dumnezeu.

2. Față de Rege. — În stolul de Brownies, fiecare Brownie ascultă de dorințele conducătoarei. Așa este și în națiunea noastră. Poporul britanic este un stol foarte mare, dar are un singur șef: Maiestatea Sa Regele. Câtă vreme oamenii privesc spre el cu respect și îl ascultă, munca lor va avea izbândă, ca a unei echipe într-un meci de fotbal, în care toți ascultă de căpitanul lor. Dacă fiecare ar începe să joace cum îl taie capul, n-ar mai exista reguli și n-ar mai putea fi vorba de izbândă. Dar dacă „jucăm cinstit” și ne dăm silința așa cum ne îndrumă Regele, țara noastră va avea întotdeauna izbândă.

Și tot așa, ca Brownie, trebuie să asculți de conducătoarea stolului sau a șestinei tale.

II — Fapta bună

Dar acum, despre a doua promisiune, și anume să faci în fiecare zi o faptă bună pentru cineva.

Brownies și ghidele au o metodă brevetată de a fi fericite. Cum crezi că o fac?

Alergând și jucându-se de-a cercetașii? Plecând în tabără? Aprinzând focuri și gătindu-și singure mâncarea? Luând urma animalelor și ajungând să le cunoască toate obiceiurile?

Da, fac toate aceste lucruri și sunt fericite; dar au o cale și mai bună decât atât. E foarte simplă. O fac făcându-i fericiți pe alții.

Adică în fiecare zi fac o bunătate cuiva. Nu contează cine e persoana aceea (atâta vreme cât nu sunt ele însele!) — prieten sau străin, bărbat, femeie sau copil.

Iar bunătatea, sau „fapta bună”, nu trebuie să fie ceva mare.

De obicei găsești prilejul de a face o mică bunătate chiar la tine acasă, cum ar fi s-o ajuți pe mama la o treabă măruntă prin casă; sau, dacă ești plecată de acasă, poți ajuta o bătrânică să-și ducă pachetul, poți trece un copil mic în siguranță peste stradă sau poți face ceva de felul acesta.

Dar orice ai face, nu trebuie să primești nicio răsplată pentru asta. Dacă iei bani, nu mai e o faptă bună, ci doar o muncă plătită.

Legea

Legea stolului de Brownies este:

1. O Brownie cedează în fața celor mai mari.
2. O Brownie nu cedează în fața ei însăși.

Cântecul Brownies-ilor și Cercul Zânelor

Întregul stol formează Cercul Zânelor, cu mâinile prinse, și toate pășesc spre stânga și dansează de jur împrejur, cântând:

„Noi suntem Brownies, uite ce vrem:
să dăm o mână de ajutor și cinstit să jucăm.”
(We're the Brownies, here's our aim,
Lend a hand and play the game.)

(Cântecul se cântă în tonalitatea Fa major.)

Apoi fiecare șestină își cântă, pe rând, propriile versuri, în ordinea alfabetică a numelor lor englezești: întâi Elves (elfii), apoi Fairies (zânele), apoi Gnomes (gnomii) și așa mai departe.

Când au terminat toate, întregul stol se oprește și strigă de trei ori „LAH, LAH, LAH”, dând salutul întreg cu mâna dreaptă și lăsând-o încet jos, pe lângă corp, la ultimul „LAH”. Apoi toate rămân nemișcate, gata pentru ce urmează.

Dar ce vrem să spunem când cântăm „LAH, LAH, LAH”? Pare o aiureală, dar nu e, pentru că deviza Brownies-ilor este „Lend a Hand” — „Dă o mână de ajutor” — iar LAH sunt inițialele acestei devize:

Lend
A
Hand

Semnele sau saluturile

I — Salutul Brownie

Când o Brownie dă mâna cu o altă Brownie, cu o ghidă sau cu un cercetaș, o face cu mâna stângă. Acesta e semnul secret al frăției dintre ei toți.

Apoi, ca Brownie, trebuie să înțelegi și să știi să faci salutul, care se face ridicând mâna cu două degete întinse.

Cele două degete ridicate îți amintesc de cele două promisiuni ale tale. Salutul este un alt semn că ești o Brownie, chiar dacă nu ești îmbrăcată în uniformă, și că o recunoști și pe persoana pe care o saluți tot ca Brownie.

Dacă e o Brownie obișnuită ca și tine, ridici mâna doar până la înălțimea umărului; acesta se numește salutul pe jumătate. Dacă e o șefă de șestină sau de stol ori o conducătoare, îi dai salutul întreg, adică duci mâna la pălărie.

II — Salutul stolului

Un stol își poate născoci propriul salut pentru ocazii deosebite. Poate fi încet la început și să crească treptat până la un strigăt, sau zgomotos la început și liniștit la sfârșit, sau încet ori tare de la un capăt la altul, cum vă place. Tot stolul trebuie să-l știe și e util de folosit la începutul sau la sfârșitul unei ceremonii în care cineva primește o stea, o insignă, tresele de șefă de șestină etc., sau cu orice alt prilej în care vreți să-l folosiți.

III — Marele Urlet, sau salutul cel mare

Acesta este cel mai măreț salut pe care îl poate da un stol și e numai pentru ocazii cu totul deosebite.

Formați Cercul Zânelor, lăsați-vă pe vine, cu brațele între genunchi și cu două degete de la fiecare mână atingând pământul în față.

Toate spun foarte încet: „Tu-whit, tu-whit, Tu-whoo-oo”, ridicându-se puțin și lăsându-se ușor înapoi pe vine. Apoi toate spun a doua oară: „Tu-whit, tu-whit, Tu-whoo-oo”, ceva mai tare, ridicându-se puțin mai mult și lăsându-se iar înapoi.

A treia oară, „Tu-whit, tu-whit, Tu-whoo-oo” se face tot mai tare și mai tare, și toate se ridică în picioare și sar în sus, bătând din palme deasupra capului, în timp ce ultimul „Tu-whoo-oo” se termină într-un țipăt. Urmează apoi o tăcere desăvârșită, în timp ce Brownies, toate stând drepte, în alertă, ridică mâna dreaptă în semn de salut.

Zâmbetul Brownies-ilor

Brownies zâmbesc întotdeauna, iar dacă dau de greu, dacă le doare ceva, dacă au necazuri sau sunt în primejdie, nu plâng, ci pur și simplu…

Rânjesc și rabdă

Nu demult, un băiețel, Francis Palmer, din Lupișorii Trupei 18 Bristol, a fost lovit de un automobil: piciorul stâng i-a fost rupt în două locuri, iar o parte a feței i-a fost tăiată rău.

Băiatul avea, firește, dureri mari; dar, spre uimirea doctorilor și a infirmierelor, nu a plâns și nu s-a plâns deloc. Unul dintre doctori l-a întrebat de ce e atât de curajos, iar răspunsul lui a fost:

„Sunt Lupișor, așa că nu trebuie să plâng.”

O Brownie poate fi la fel de curajoasă ca un Lupișor; așa că, ori de câte ori îți rupi piciorul, zâmbește, dacă poți. Dacă nu poți — ei bine — atunci rânjește!

Înrolarea unei Brownie

Când o fată și-a trecut proba de recrută, este primită în șestina ei ca Brownie și poate merge mai departe, să-și treacă proba de Brownie de clasa a doua.

Stolul se așază în Cercul Zânelor, iar recrutele stau în Cercul de Sfat, cu Bufnița Brună în mijloc.

Bufnița Brună o întreabă pe recrută: „Care este Legea Brownie?”

„1. O Brownie cedează în fața celor mai mari.
2. O Brownie nu cedează în fața ei însăși.”

Bufnița Brună: „Știi că, dacă faci acum Promisiunea, trebuie să te ții de ea întotdeauna și să faci tot ce poți ca s-o împlinești? Așadar, mai vrei s-o faci?” Dacă recruta vrea, Bufnița Brună spune: „Vino la ciupercă și fă-ți promisiunea ca Brownie.”

Recruta, stând lângă ciupercă, cu mâna dreaptă în salutul pe jumătate, rostește apoi Promisiunea Brownie.

Bufnița Brună îi prinde apoi insigna de recrută pe cravată și, pe partea dreaptă a pieptului, insigna șestinei ei, și spune: „Acum ești o Brownie din stolul ______. Am încredere că vei face tot ce poți pentru stol.”

Bufnița Brună dă apoi mâna cu Brownie, cu stânga, și se salută una pe alta. Brownie se întoarce apoi cu fața spre stol, salută stolul și aleargă să se alăture șestinei ei. Toată șestina dă mâna cu ea, cu stânga, ca s-o primească în șestină.

Când toate recrutele au fost înrolate, se întorc în mijlocul cercului, iar restul stolului le dă Marele Urlet.

Aceasta și toate celelalte insigne Brownie se pot obține prin secretara de district.

Capitolul III — Brownie de clasa a doua

Ca să devii Brownie de clasa a doua trebuie să treci următoarele probe:

I. Istețime

1. Să cunoști alcătuirea steagului Union Jack și felul corect de a-l arbora.
2. Să legi nodurile următoare și să știi la ce folosesc: nodul plat; nodul de scotă; volta cu două jumătăți de ochi.
3. Să cunoști, practic, regulile de circulație. Înainte de a-și câștiga clasa a doua, fiecare Brownie trebuie s-o ia pe Bufnița Brună sau pe Bufnița Cafenie la o plimbare „Oprește-te, privește, ascultă”.
4. Să observi și să descrii ceva din lumea de afară, ales de tine: cerul, marea, o pasăre, un copac, o floare, un animal etc.

II. Îndemânare

1. Să faci un obiect folositor, care să aibă un tiv întors, cusut cu un punct de însăilare decorativ; sau să țeși un obiect rupt ori să arăți punctul de țesut.
2. Să arăți două feluri de a coase nasturi și să coși un nasture pe o haină adevărată.

III. Sănătate

1. Să știi cum și de ce trebuie să-ți ții unghiile tăiate și curate și dinții curați, și de ce trebuie să respiri pe nas.
2. Să rostogolești un cerc sau să sari într-un picior pe un traseu în formă de opt.
3. Să sari coarda de douăzeci de ori fără oprire, învârtind coarda înapoi.
4. Să arunci o minge într-un perete de la zece picioare (circa 3 metri) depărtare și s-o prinzi de patru ori din șase.

IV. A fi de folos

1. Să pui masa de prânz pentru două persoane.

Primul test: Union Jack și felul corect de a-l arbora

Union Jack, steagul nostru național, cam încurcă privirea până nu știi din ce este alcătuit. Știi că Anglia, Scoția și Irlanda au fiecare sfântul ei ocrotitor — Sfântul Gheorghe, Sfântul Andrei și Sfântul Patrick —, iar steagul este făcut din crucile diferite care îi reprezintă pe acești sfinți. Toate trei au fost puse laolaltă într-un singur steag, numit Union Jack. Cuvântul „Jack” vine de la numele vechi al cămășii pe care soldații o purtau peste armură: în armură semănau toți între ei și era greu de văzut, în luptă, de ce parte se află fiecare; de aceea purtau pe cămașă crucea sfântului ocrotitor al țării lor.

Astfel, un soldat în cămașă albă cu o cruce roșie pe ea era recunoscut drept englez, luptând sub „jacque-ul” — sau, cum îi spunem astăzi, jacheta — Sfântului Gheorghe.

La fel, pe corăbiile noastre aceleași culori erau ridicate sub forma unui steag, numit și el „Jacque”, până în ziua de azi.

Union Jack

Toată lumea — nu numai ghidele, ci și Brownies — ar trebui să știe cum se arborează steagul Union Jack.

Brațele roșii în diagonală ale steagului au o dungă albă îngustă pe o parte și una lată pe cealaltă. Dunga lată trebuie să fie în sus pe partea dinspre catarg — adică la „hoist”, partea de ridicare a steagului —, și în jos la capătul liber, numit „fly” (fluturătoare). Desenul de sus arată felul corect, iar cel de jos felul greșit de a arbora steagul.

Legarea nodurilor

Un lucru trebuie băgat de seamă: cât de prețios este să știi să legi noduri, așa cum știu toate ghidele. Oamenii se întreabă adesea: „La ce bun să înveți un lucru așa de simplu?” Ei bine, se întâmplă adesea accidente în care această cunoștință poate salva vieți.

De pildă, când se coboară frânghii de pe un pod pentru o salvare, ele ar trebui să aibă un ochi sau două legate în ele, ca oamenii salvați să și le petreacă în jurul trupului ori să-și treacă prin ele brațele sau picioarele. Am văzut asemenea frânghii fără niciun ochi, iar oamenii, neștiind să lege un nod de salvare (bowline) sau un ochi simplu, nu s-au putut salva.

Iată cele trei noduri, cele mai folositoare, pe care orice Brownie trebuie să știe să le lege:

• Nodul de scotă — pentru a prinde o frânghie de un ochi sau pentru a înnădi două frânghii de grosimi diferite.
• Nodul plat — pentru a înnădi două frânghii de aceeași grosime și pentru a lega bandaje.
• Volta cu două jumătăți de ochi — un fel de a prinde capătul unei frânghii de un stâlp sau de un inel. Este un nod culisant, așa că poate fi folosit și la legatul unui pachet.

Orice Brownie trebuie să știe să lege nodurile cum se cuvine.

Ce neîndemânatice sunt fetele obișnuite la legat noduri! Fac un fel de încâlceală de sfoară sau frânghie, pe care probabil n-o mai pot desface niciodată — dar în clipa în care este pusă la încercare, alunecă nu știu cum și se desface singură, tocmai când vrei să țină!

Nodurile se învață destul de ușor și, de îndată ce le știi, le poți arăta și altora cum se fac.

Când le-ai învățat și te crezi mare maestră la legatul lor, încearcă să le faci pe întuneric sau legată la ochi! Vei descoperi atunci, probabil, că nu ești chiar atât de pricepută pe cât credeai.

Simțul circulației

Cei care folosesc drumul cu bună-cuviință pot face mult pentru a micșora primejdiile pricinuite de nechibzuință. Fiecare Brownie ar trebui să-și dorească să fie o persoană cu adevărat simț al circulației, mândră că știe regulile drumului și că se străduiește să le respecte.

Puteți învăța toate felul corect de a:

• (a) merge pe trotuar, pe potecă sau pe drum;
• (b) traversa o stradă sau un drum;
• (c) urca într-un vehicul sau coborî din el.

Dacă mergi pe bicicletă, trebuie să cunoști și regulile pentru bicicliști. La oraș, trebuie să știi care sunt cele mai bune locuri de joacă.

Pentru probă o vei lua pe Bufnița Brună sau pe Bufnița Cafenie la o plimbare „Oprește-te, privește, ascultă”, în care vei putea arăta că înțelegi semnele și semafoarele și că știi să alegi momentul și locul cel mai bun pentru a traversa. Antrenează-te nu doar pentru probă, ci ca să respecți mereu regulile drumului, așa încât să contribui la siguranța ta și a celorlalți.

Însăilarea decorativă

Sunt multe lucruri simple, dar folositoare, care se pot face pentru această parte a probei, și te vei distra alegând culorile și născocind modele. Întoarce tivul pe față, ca să facă parte din podoabă, și însăilează-l cu puncte destul de mari.

Țesutul ciorapilor

Poți face multe fapte bune țesând ciorapi.

Ai grijă să iei lână sau ață de aceeași culoare și, dacă se poate, de aceeași grosime ca firele ciorapului pe care îl țeși.

Bagă acul cam la un inch (2,5 cm) de gaura propriu-zisă și treci-l în sus și în jos, în linii drepte, luând un fir și sărind unul.

Apoi repetă același lucru în cruciș, lăsând bucle slobode de lână acolo unde întorci, ca lâna cea nouă să poată intra la apă fără să rupă ciorapul la spălat.

Cusutul nasturilor

Iată un prilej să fii cu adevărat îndemânatică — dar cusutul unui nasture cere exercițiu.

Dacă e de cusut un nasture mic, folosește ață de bumbac tare și încearcă să potrivești culoarea, dacă poți. Pune ața în ac, fă un nod la capăt, apoi trece acul prin material pe dos și înapoi. Pune nasturele pe ac și coase de la o gaură la cea de vizavi cam de patru ori în fiecare direcție. Ultima dată scoate acul între nasture și material și înfășoară ața de câteva ori, foarte strâns, pe sub nasture. Apoi trece acul pe dos și încheie bine.

La un nasture de palton îți trebuie ață sau fir mai gros, va trebui să coși de la o gaură la cealaltă de mai multe ori și să înfășori firul de mult mai multe ori în jurul nasturelui. Așa se face ceea ce se numește „picioruș”, care lasă loc butonierei să stea sub nasture.

Dă-i drumul și încearcă. Trebuie să fie strașnic de bine prins când e gata.

Punerea mesei

Întinde fața de masă neted și drept.

Pune cuțitele, lingurile, furculițele și celelalte lucruri tot foarte îngrijit — dar, înainte de a le pune, vezi să nu aibă nici un fir de murdărie, nici urme de degete, nici praf.

Deși există un fel obișnuit de a pune masa, și toate mesele seamănă între ele odată puse, e o mare deosebire între o masă pusă de o ghidă și una pusă de oricare altă fată. Care e deosebirea? „Oricare altă fată” pune cuțitele, furculițele și lingurile la locul lor, așa cum a fost învățată. Ghida se gândește singură la ce lucruri vor fi de trebuință la masa aceea, câte feluri vor fi, și deci câte cuțite, furculițe și linguri, dacă va fi nevoie de piper ori de zahăr — și le așază pe masă după cum se cuvine. Își folosește mintea, nu numai mâinile.

Regulile sănătății

Bantams

Fă-te puternică, pentru ca să le poți fi de ajutor altora.

În armata noastră avem un batalion de oameni foarte mici de statură — care nu erau destul de înalți pentru regimentele obișnuite. Li se spune „Bantams” (după găinile pitice). La început lumea era înclinată să râdă de ei că sunt așa de mici, dar foarte curând ei au arătat că la luptă sunt la fel de buni ca oricine. Un om mic poate avea o inimă mare și curaj din belșug.

Gurkhașii noștri — micii războinici din armata Indiei — au dovedit-o. Sunt niște flăcăi strașnici și se îmbracă foarte asemănător cu cercetașii, așa că, atunci când întâlnești unul, ai putea crede la început că e un cercetaș care s-a „prăjit” cam prea tare la soare.

Apoi sunt prietenii noștri japonezii. Sunt foarte mici, dar foarte curajoși și puternici. Ca și gurkhașii, sunt soldați minunați.

Așa că, deși o Brownie e mică, poate și ea să fie la fel de curajoasă și de puternică precum o fată mai mare, dacă vrea să se facă astfel.

Japonezii sunt foarte atenți la ce mănâncă, se țin foarte curați, spălându-se mult, și fac în fiecare zi exerciții pentru trup, care îi fac grozav de puternici. Și rămân zâmbitori și bine dispuși, ceea ce îi ajută, de asemenea, să se păstreze sănătoși.

Cum să crești mare

Sunt sigur că orice Brownie ar vrea să se facă puternică și sănătoasă. Dar ea poate chiar mai mult decât poate un gurkha, fiindcă se poate ajuta nu numai să devină puternică, ci și să crească mare, dacă se străduiește.

Am să-ți spun câteva dintre lucrurile pe care le poți face ca să te faci mare, puternică și sănătoasă.

Sânge bun și din belșug

Lucrul de căpetenie este să-ți păstrezi sângele dinăuntru puternic și din belșug. Sângele este pentru trupul tău ce este aburul pentru locomotivă: o face să meargă bine sau prost, după puterea aburului. Dar sângele este și hrană pentru trup, cum e apa pentru o plantă: îl face să crească. Dacă trupul nu primește destul, rămâne mic și slab și adesea se ofilește și moare.

Mă vei întreba: cum pot să am sânge bun și din belșug, când el se face singur, înăuntrul meu?

Hrană sănătoasă

Ei bine, se face din hrana pe care o iei pe gură, și ca să ai mult trebuie să iei hrană bună pentru facerea sângelui — nu bomboane acrișoare și dulciuri; acestea nu-s de nici un folos, oricât de bine ar avea gust. Carnea bună și sănătoasă, legumele și pâinea sunt cele care fac sânge bun și sănătos.

Golirea de fiecare zi

După ce ai luat hrana, ai mestecat-o bine și ai înghițit-o, ea coboară în stomac, și acolo părțile bune din ea trec în sânge, iar partea nefolositoare iese din tine pe la celălalt capăt. Dacă lași partea asta nefolositoare să stea în tine prea mult — adică mai mult de o zi —, începe să-ți otrăvească sângele și să strice tot binele făcut de hrana cea bună.

Așa că trebuie să ai mare grijă să scapi de partea otrăvitoare a hranei cel puțin o dată pe zi, cu regularitate. Acesta este secretul sănătății.

Aer curat și respirație adâncă

Apoi îți poți întări sângele punând în el aer curat. Sângele are nevoie de aer și trece întruna prin plămâni, în mijlocul trupului, încercând să ia ceva din aerul pe care îl tragi pe nas. Așa că ajută-ți sângele cât poți, trăgând în piept respirații adânci de aer curat. Nu-i da aer vechi și înăbușit, închis într-o cameră care miroase, ci mult aer rece și curat, cu adevărat de afară.

Pentru asta, dă afară toată suflarea din tine și apoi trage pe nas atât aer cât îți încape în piept, până când pieptul și coastele ți se umflă de tot. Fă asta din când în când peste zi — când ești la aer curat — și numai asta te va ajuta să crești și să fii puternică.

Dar nu trebuie să uiți și celelalte trei lucruri care te ajută: să mănânci destulă hrană bună și sănătoasă (dar fără să mănânci prea mult, fiindcă asta ajută la otrăvirea sângelui); să ai „golirea” zilnică regulată, ca să dai afară ce e otrăvitor dinăuntrul tău; să respiri mult aer curat, prin respirație adâncă și ținând fereastra deschisă, ca aerul curat să poată intra în camera în care trăiești sau dormi.

Pe acestea trebuie să le faci tu, pentru tine; nu le pot face alții în locul tău. Așa că de tine depinde dacă te faci mare, puternică și sănătoasă sau te lași să fii o biată făptură slabă și pirpirie.

Ei, îți poți aduce aminte cele patru lucruri pe care trebuie să le faci? Care sunt? Cântă-le pe melodia ta de Brownie.

Regulile zilnice ale sănătății

Doar hrană bună-n farfurie;
Aer curat pe nas să-ți vie;
Curată-n tine și pe-afară;
Te-ndoaie, te sucește, zburdă iară.

Respirația pe nas

Vei fi băgat de seamă că, vorbind despre respirație, am spus că trebuie să tragi aerul pe nas.

De ce nu pe gură?

Iată de ce. Gâtul tău, în fundul gurii, este foarte gingaș și gata să răcească, să se umfle ori să se îmbolnăvească; dacă respiri pe gură, aerul rece îl lovește dintr-odată și poate să-l răcească. Dar dacă tragi aerul pe nas, el se încălzește trecând prin nas și ajunge în gât ca printr-o ușă din dos — dar frumos încălzit.

Mai este însă un motiv pentru care trebuie să respiri pe nas.

În aer plutesc niște jivine mărunte numite microbi. Sunt atât de mici încât nu-i poți vedea cu ochiul liber, dar cu o lupă foarte puternică pot fi priviți. Sunt niște pușlamale mici și zvârcolite, foarte primejdioase, pentru că, dacă ajung înăuntrul tău, adesea îți aduc o boală sau alta.

Dacă respiri cu gura deschisă, e foarte probabil să-ți ajungă câțiva pe gât și în stomac, unde pot face mult rău. Dar dacă respiri pe nas, ei rămân prinși în umezeala lipicioasă dinăuntrul nărilor și scapi de ei când îți sufli nasul.

Unghiile

În armata japoneză, unde, cum ți-am spus, soldații se țin foarte curați, există ordinul ca înainte de masă să se spele întotdeauna pe mâini și să nu-și lase niciodată unghiile murdare. Se crede că această regulă a împiedicat multă boală printre soldați.

Motivul este că acești microbi mici și otrăvitori, care plutesc în aer, trăiesc din murdărie și ajung lesne pe mâini și se ascund sub unghii; de aceea trebuie să ai mereu grijă să le ții curate, mai ales înainte de a pune mâna pe mâncare. Unghiile, și de la mâini, și de la picioare, trebuie ținute tăiate cum se cuvine, cu foarfeca.

Soldații, ca și alți oameni, suferă foarte des de șchiopătat și de dureri mari din pricina unghiei de la degetul mare al piciorului, care crește în carne, într-o parte.

Asta se întâmplă adesea când unghia e lăsată să crească prea lungă, până când, apăsată de bocanc, e silită să crească pieziș, în deget.

Așa că trebuie să-ți tai des unghiile de la picioare, la fiecare săptămână sau zece zile, drept, nu rotunjit, și cu o foarfecă ascuțită.

Unghiile de la mâini trebuie tăiate și ele cam o dată pe săptămână, ca să fie în bună rânduială. Pot fi rotunjite după forma degetului, ca să nu se agațe colțurile și să se rupă.

Rosul unghiilor le face foarte rău.

Dinții

Un om s-a înfățișat la un ofițer ca să fie înrolat în armată, iar ofițerul l-a cercetat la putere, la înălțime, la vedere, apoi s-a uitat la dinți — după care i-a spus: „Ești un om mare și zdravăn, dar nu te pot lua în armată, fiindcă ai dinții stricați.”

Omul a plecat cam uimit și le-a spus prietenilor că în ziua de azi vor soldați nu doar ca să-l omoare pe dușman, ci și ca să-l mănânce. Adevărul era că un om nu e bun de soldat dacă nu poate mușca din biscuit tare și carne ațoasă.

Dacă o fată nu-și poate mesteca bine hrana, binele din ea nu iese în stomac, ca să meargă la facerea sângelui — care, cum ți-am spus, e atât de trebuincios sănătății.

Așa că, orice ai face, caută să-ți păstrezi dinții sănătoși și tari.

Nu există parte a ta pe care microbii otrăvitori s-o atace mai lesne decât dinții. Se bagă între ei, își sapă galerii în ei și aduc durerea aceea cumplită numită durere de dinți; dinții putrezesc și trebuie scoși — și de atunci încolo hrana ta nu mai e mestecată cum trebuie.

Dar poți împiedica asta singură, dacă îți dai osteneala să-ți cureți dinții cum se cuvine și să perii și să speli microbii aceștia afară din gură în fiecare dimineață și seară.

Întâi și-ntâi, să ai o periuță de dinți. O poți cumpăra cu câțiva penny de la orice farmacie. Dacă nu-ți dă mâna s-o cumperi, poți măcar să-ți faci una singură.

În sălbăticia Africii nu există farmacii, și totuși băștinașii de acolo au dinți minunați și îi țin curați periindu-i mereu, după fiecare masă, cu periuțe făcute din bucățele de băț.

Iau un băț scurt și îi bat capătul cu ciocanul până se destramă tot ca o pensulă. E o periuță pe care orice Brownie și-o poate face în câteva minute. Important e să nu uiți s-o folosești în fiecare dimineață și în fiecare seară, când te scoli și înainte de culcare, și, dacă se poate, și după masa de prânz.

Atacă microbii aceia cu peria, scoate-i din ascunzătorile lor dintre dinți și din spatele lor și clătește-i afară cu guri de apă, ca să n-aibă prilejul să-și sape galerii și să-ți distrugă morile.

Jocuri și exerciții

Rostogolitul cercului, cursele de viteză și de îndemânare pe un traseu în formă de opt sunt exerciții bune pentru tine, și tot așa e și:

Șotronul — în cerc și în linie dreaptă. Poți sări într-un picior un traseu în formă de opt pe piciorul drept când cotești la dreapta, și invers?

Aruncatul și prinsul unei mingi de tenis. Să arunci o minge în perete de la zece picioare depărtare și s-o prinzi de patru ori din șase este o probă pentru clasa a doua. E un exercițiu bun să te antrenezi să arunci cu fiecare mână, și pe deasupra umărului; la fel și săritul corzii. Cele mai multe dintre voi vor învăța curând să sară coarda de douăzeci de ori fără oprire, învârtind-o înapoi — dar puteți s-o faceți ușor și cu stil?

Săritura în trei pași (hop-skip-jump).

Săritura în înălțime și săritura în lungime.

Cursa de cincizeci de yarzi (circa 45 m).

Exercițiu: „Mersul pe scândură”

Pune pe pământ o țeavă de fontă de patru sau șase inchi (10–15 cm), ori o șină de cale ferată, ori două scânduri puse pe muchie, cu un măr sau un mic premiu pe jos la capăt, pentru Brownie care poate merge pe scândură, să se lase pe vine ori să se aplece și să ridice premiul, să se întoarcă și să-l aducă înapoi cu bine.

(Exercițiul acesta e foarte prețios pentru că dezvoltă concentrarea minții și a mișcării — efortul de a-ți ține echilibrul trupului dezvoltă echilibrul minții.)

Pietrele din pârâu

Pune pe jos bucățele de scândură sau de carton (bătute în cuie de pământ) ori marchează pe pământ o linie șerpuită de pietre de trecut, ca pentru traversarea unui pârâu — unele apropiate, altele depărtate. Fiecare Brownie încearcă traseul pe rând, de două ori. La a doua încercare duce în mână o planșetă pătrată de vreo opt inchi (20 cm), pe care stă o minge de tenis, care, bineînțeles, nu trebuie scăpată.

(Scopul e asemănător cu cel de la „Mersul pe scândură”.)

(Alte jocuri legate de probe se găsesc în Brownie Games, publicată de Cartierul General, preț 1 șiling.)

Insigna de clasa a doua

Se poartă pe piept, în partea stângă, chiar deasupra clapei buzunarului. Când ai trecut proba, stai cu picioarele bine înfipte pe pământul Brownies-ilor și poate că poți da o mână de ajutor chiar mai bine decât înainte.

Capitolul IV — Brownie de clasa întâi

Iată ce ai de făcut ca să câștigi insigna de Brownie de clasa întâi:

(Înainte de a da proba pentru Mâna de Aur (clasa întâi), o Brownie trebuie să-și fi câștigat Bara de Aur (clasa a doua) și să arate că se străduiește cu adevărat să fie o Brownie.)

I. — Inteligență.

1. Să știe alfabetul în semafor și să poată transmite și citi corect trei litere din patru.
2. Să știe prima și ultima strofă din „God Save the King”.
3. Să cunoască opt puncte ale busolei.
4. Să fi îngrijit o plantă, din sămânță sau din bulb, și să-i poată povesti examinatoarei câte ceva despre felul în care a crescut și despre ce s-a făcut cu ea.
5. Să lege și să scrie adresa pe un pachet pentru poștă, folosind orice nod culisant.

II. — Îndemânare.

1. Să tricoteze un fular, un pulover de copil sau o altă piesă de îmbrăcăminte.
2. Să pregătească și să aprindă un foc.
3. Să facă o budincă de lapte sau să pregătească și să fiarbă un compot de fructe.
4. Să facă ceai.
5. Să împăturească hainele frumos.

III. — Sănătate fizică.

1. Să arunce o minge pe deasupra umărului (cu brațul drept sau stâng), astfel încât să cadă dincolo de o linie aflată la zece iarzi (circa 9 m) depărtare și între două linii laterale la trei iarzi (circa 2,75 m) una de alta.
2. Să sară coarda de treizeci de ori fără oprire, învârtind coarda spre spate, și să sară în doi dintre pașii următori:
   • (a) cu picioarele încrucișate;
   • (b) cu vârfurile picioarelor întinse înainte;
   • (c) învârtind coarda repede („piper”);
   • (d) sărind într-un picior, cu genunchiul ridicat.

IV. — Serviciu.

1. Să poarte în minte, mai mult de cinci minute, un mesaj de cel puțin douăsprezece cuvinte și să-l transmită corect.
2. Să bandajeze un deget tăiat sau un genunchi julit.
3. Să știe ce e de făcut dacă hainele iau foc.
4. Să curețe pantofii.

Brownies care se prezintă la proba de clasa întâi nu pot fi examinate de propriile lor Bufnițe și nici de conducătoarele companiei de care este legat stolul. Pot fi examinatoare conducătoare din alte companii sau stoluri, ori prietene din afara Mișcării, dacă sunt numite de Asociația Locală.

Când băieții din Finlanda au devenit cercetași, au început, firește, să învețe semnalizarea și să-și fluture steagurile în toate părțile. Într-o zi a trecut pe acolo Guvernatorul și n-a înțeles ce fac, așa că i-a oprit și n-a mai dat voie cercetășiei să continue printre băieții din țară, pentru că el nu pricepea semnalizarea și și-a închipuit că trebuie să fie vreo societate secretă care își face semne tainice. Ei bine, e adevărat, sunt semne tainice pentru oricine n-a învățat semnalizarea, dar, bineînțeles, ghidele și cercetașii le înțeleg și le învață foarte repede.

Am băgat de seamă că băieții învață semnalizarea cam în jumătate din timpul de care au nevoie bărbații. Dar ghidele o învață mult mai repede decât băieții; iar Brownies, fiind niște persoane mici, ascuțite la minte și istețe, o învață mult mai iute decât toți ceilalți.

Sunt două feluri — semaforul, în care arăți fiecare literă ținând brațele întinse în unghiuri diferite; și Morse, care se face din „puncte și linii”.

Brownies învață semaforul și e un lucru grozav de învățat, deși trebuie să te ții de el o vreme; dar după puțin timp vei putea vorbi cu o prietenă aflată departe, și nimeni în afară de semnalizatorii instruiți nu va înțelege ce spui.

God Save the King!

Doamne, ocrotește-l pe bunul nostru Rege,
Trăiască mulți ani nobilul nostru Rege,
Doamne, ocrotește-l pe Rege!
Dă-i biruință,
Fericire și slavă,
Domnie lungă peste noi,
Doamne, ocrotește-l pe Rege!

Darurile Tale cele mai alese
Binevoiește a le revărsa asupra lui,
Lungă să-i fie domnia.
Să ne apere legile
Și pururi să ne dea prilej
Să cântăm din inimă și din glas
Doamne, ocrotește-l pe Rege!

Citirea busolei

Acum câtva timp, niște băștinași sălbatici din Australia au fost luați într-o călătorie pe o corabie. Ei fuseseră dintotdeauna obișnuiți să-și găsească drumul după urmele de pe pământ, așa că, ajunși pe mare, se minunau cum de căpitanul corabiei își găsea drumul pe oceanul fără urme; și stăteau de pază la provă, uitându-se în apă, să vadă dacă nu descoperă urmele sau semnele după care se orienta căpitanul, până când, în cele din urmă, s-au dus la el și l-au întrebat: „Cum reușești?” Atunci căpitanul le-a arătat busola, care îi arăta încotro e nordul, încotro sudul, estul și vestul, și le-a explicat că, citind busola și citind harta cu ajutorul ei, putea să ajungă în colțuri necunoscute ale lumii, unde nu mai fusese niciodată, dar își găsea mereu drumul, pentru că știa încotro e nordul și încotro îl ducea harta, după nord sau sud, est sau vest. Tot așa, și o ghidă sau o Brownie trebuie să cunoască punctele busolei, pentru că oricând ți se poate spune să pleci cu un mesaj spre nord sau spre sud, sau vrei să știi dincotro bate vântul — dacă e un vânt de la vest, care o să aducă ploaie, sau de la est, care o să aducă vreme frumoasă, sau de la nord, care o să aducă frig, și așa mai departe. Dar cum poți face asta dacă nu știi unde e sudul și unde e nordul? Când n-ai busolă, e destul de ușor să-ți dai seama după soare. Soarele răsare la est și apune la vest, iar la mijlocul zilei se află exact la sud de tine, dacă ești în partea de nord a lumii. O Brownie trebuie să înțeleagă lucrul acesta și diferitele puncte ale busolei înainte de a putea fi socotită o mesageră bună și de folos.

Cum crești o plantă din sămânță sau din bulb

Bulbii trebuie plantați astfel încât vârful lor să fie la nivelul marginii ghiveciului. Pământul sau fibra de sub bulbi trebuie ținute afânate, altfel, când rădăcinile încep să crească, vor împinge bulbul afară din ghiveci. Ghiveciul trebuie ținut într-un loc întunecos, dar bine aerisit, cam 8 săptămâni, până când rădăcinile sunt bine crescute. Apoi scoate-i treptat la lumină, pentru că o schimbare bruscă le face rău. Nu uita să-i uzi regulat, păstrând o umezeală plăcută și uniformă.

Cel mai bun moment pentru semănat este primăvara sau toamna, dar momentul potrivit e scris pe pliculețul cu semințe. Ține minte să semeni pe pământ mărunțit — seamănă rar și acoperă semințele doar cu un strat subțire de pământ. Rărește-le de îndată ce apar primele două frunze, pentru că plantele nu pot crește bine dacă sunt prea înghesuite. Dacă crești plante în ghiveci, lucrul cel mai important e să le uzi regulat și cu măsură — răsadurile sunt mai bine udate cu apă călduță.

Dacă îți îngrijești plantele și bulbii cu atenție, vei avea cu siguranță rezultate bune, dar ei au nevoie de multă grijă și atenție.

Pachetul

Prima datorie a unui pachet este să fie legat frumos și strâns, ca să nu se desfacă; dar, sărmanul, nu poate să facă asta singur, așa că trebuie să-i faci tu o faptă bună și să-l legi.

Mai întâi taie hârtia la mărimea potrivită pentru pachetul tău, cu hârtie destulă ca să se suprapună la mijloc, dar nu prea multă de împăturit la capete.

Înfășoară hârtia cu grijă și strâns în jurul pachetului, apoi leagă-l pe la mijloc cu sfoară, folosind orice nod culisant, ca să-l poți strânge cu adevărat. Îl poți asigura cu o jumătate de ochi. Sunt multe feluri de noduri culisante bune pentru treaba asta; unul dintre ele, nodul ambalatorului, îți va fi de folos când vei trece la companie.

Așa cum bagi colțurile păturilor sub saltea, ca să-ți fie cald și bine, tot așa colțurile hârtiei trebuie îndoite ordonat la capetele pachetului și întoarse, turtite.

Fă pe rând fiecare capăt și fixează-l bine cu sfoara. Încheie pachetul cu un nod plat sau cu două jumătăți de ochi, cum preferi; dacă ai făcut nodurile cum trebuie, pachetul tău ar trebui să fie în siguranță.

Când un pachet pleacă prin poștă, e aruncat de colo-colo destul de mult și trebuie să reziste la multe lovituri, așa că ține seama de asta când îl legi.

E întotdeauna cel mai înțelept să scrii numele și adresa persoanei căreia îi trimiți pachetul chiar pe pachet. Foarte adesea lumea le scrie doar pe etichete pe care le leagă de pachet, și atunci, dacă eticheta se rupe, pachetul pleacă la biroul scrisorilor fără adresă sau se pierde de tot.

Tricotatul

Bineînțeles, poți tricota fie la mașină, fie cu andrelele, de mână; dar eu te sfătuiesc cu tărie să tricotezi de mână, pentru că, deși la început e puțin mai greu de învățat, pe urmă e mult mai plăcut. Știind să tricotezi, poți face foarte des fapte bune pentru alții; îmi amintesc chiar de un soldat bătrân din regimentul meu care știa să tricoteze și pe care îl iubea toată lumea, fiindcă toți voiau ciorapii făcuți de el. Toți oamenii, bărbați sau femei, se bucură să aibă lucruri călduroase făcute pentru ei pe timp de iarnă, iar o Brownie care știe să tricoteze poate da o mână de ajutor și poate aduce mare bucurie altora. Trebuie să faci ceva de felul unui fular, al unei bonete de Brownie sau al unui pulover de copil, și făcându-l poți face cuiva o faptă bună adevărată.

Aprinderea focului

Aprinderea unui foc e ca îmbogățirea: dacă îți pui bănuții la bancă, se adună încetul cu încetul și se fac șilingi și lire, iar în scurtă vreme ajung o sumă mare. Dar mulți oameni, pentru că n-au o sumă mare de pus la bancă, nu încep niciodată să economisească. E mult mai bine să începi cu puțin și să lași să crească treptat; și tot așa e și cu aprinderea focului. Nu încerca să faci dintr-odată un foc mare, ci începe foarte mic, cu puțină hârtie și câteva surcele și bucățele de lemn uscat, fă mai întâi un foc mic și adaugă bucată cu bucată până îl faci cât de mare îți trebuie pentru treaba ta.

Cum se face ceaiul

Umple ceainicul cu apă proaspătă și pune-l la fiert. Încălzește ceainicul de infuzat. Când apa clocotește în ceainic, pune ceaiul în vas — o linguriță pentru fiecare persoană și încă una în plus —, toarnă apa clocotită, și ceaiul e gata.

Cum se face o budincă de lapte

Sunt multe feluri de a face o budincă de lapte; iată unul. Spală orezul (care n-ar trebui să fie „lustruit”), unge vasul și pune două linguri de desert de orez, două cești mari de lapte, două lingurițe de zahăr și un vârf de sare. Amestecă bine.

Adaugă o bucată de margarină sau de unt cât o nucă. Las-o să stea o jumătate de oră, dacă se poate, apoi coace-o încet, timp de două ore.

Cum se fierbe compotul de fructe

Mai întâi trebuie să pregătești fructele. Trebuie să le speli și fie să le cureți de coajă, fie să le rupi codițele și vârfurile și așa mai departe, după felul de fructe.

Apoi pune cam o ceașcă mică de apă și cam două linguri de zahăr (cantitatea diferă după fruct, și zahărul brun e adesea mai bun decât cel alb) într-o cratiță. Când apa fierbe, adaugă fructele și fierbe-le încet până se înmoaie.

Ai grijă să le lași să se răcorească puțin dacă le torni într-un vas de sticlă!

Ce faci când hainele iau foc

Dacă îți iau foc hainele, întinde-te pe jos imediat și, dacă poți, înfășoară-te în covorașul din fața căminului sau într-un covor. Motivul e că flăcările ard numai în sus, iar dacă le înăbuși în covor sau într-un palton, focul se stinge, pentru că nu mai are aer. Dacă stai în picioare, flăcările urcă pe rochie spre față, așa că vezi bine că trebuie să împiedici asta dacă poți. Deci înăbușă flacăra pe loc — rostogolește-te pe ea — înăbușă-o — omoar-o.

Împăturește hainele frumos

Un soldat sau un marinar, când se culcă, își pune întotdeauna hainele frumos într-un loc unde le poate găsi ușor pe întuneric și le poate îmbrăca repede în caz de alarmă. Tot așa fac și cercetașii și ghidele, pentru că nu știi niciodată când se poate întâmpla un accident, când poate lua foc casa sau când poate intra un hoț, și s-ar putea să ai nevoie de haine pe neașteptate, pe întuneric. Dacă le ai deja agățate frumos la locul lor, le găsești ușor și te îmbraci repede. Dar dacă ești un Boggart, hainele tale zac împrăștiate peste tot și e cu neputință să le găsești pe întuneric. Și mai e un motiv să-ți ții hainele frumos împăturite când le pui deoparte: țin mult mai mult când sunt îngrijite cum trebuie și arată întotdeauna îngrijite și elegante, în loc să se lăbărțeze, să se uzeze și să se roadă. O Brownie adevărată nu-și lasă niciodată hainele aruncate în dezordine.

Cum porți un mesaj în minte

Cercetașii, ghidele și Brownies sunt folosiți foarte des și pot face o treabă foarte bună ca mesageri în birouri, prăvălii și spitale, în multe părți ale țării. Și sunt folosiți tocmai pentru că țin minte ce li se spune, poartă mesajul în minte și îl transmit cum trebuie. Ei bine, asta e un lucru pe care un Boggart nu-l poate face. Un Boggart ar uita mesajul, s-ar opri pe drum să se uite la altele și ar întârzia deci cu mesajul, și n-ar mai putea spune exact ce i se spusese la plecare. O Brownie, dimpotrivă, învață mesajul pe de rost de îndată ce i se dă, îl repetă celui care i l-a dat, apoi îl tot repetă pe drum și ține minte că, atâta timp cât merge, e în misiune, deci treaba ei nu e să se oprească, să zăbovească și să caște gura, ci să-și ducă datoria la îndeplinire. În felul acesta, cu atenția ațintită asupra treburii ei, poate transmite mereu, la capătul drumului, mesajul exact așa cum l-a primit la început.

Bandajarea unui deget sau a unui genunchi

1. O tăietură la mână. — Dacă cineva se taie la mână și e treaba ta să dai primul ajutor, primul lucru la care trebuie să te gândești e cum oprești sângerarea. Ține minte că, la fel de important ca oprirea sângerării, este să nu lași niciun fel de murdărie să se apropie de rană. Iar murdărie aici nu înseamnă ce numești tu de obicei murdărie — noroi și praf: înseamnă orice conține microbi. Microbii sunt niște gângănii atât de mici, încât ochiul nu le poate vedea; dacă intră într-o tăietură, pot s-o otrăvească, așa că se infectează și devine cu adevărat primejdioasă, putându-se încheia cu pierderea unui deget sau a mâinii. Cei mai răi microbi sunt cei care vin din pământ — cum ar fi pământul din grădină sau noroiul de pe drum. Dar orice praf și orice obiect murdar poate conține, și chiar conține, microbi. Așa că, dacă ești pe cale să bandajezi o tăietură, caută cel mai curat lucru la care te poți gândi ca să-l pui direct pe rană. Partea dinăuntru a unei batiste curate, împăturite, ar fi probabil cel mai bun lucru; sau, dacă n-ai, interiorul unei foi curate de hârtie de scris ori interiorul unui plic. După ce ai pus ceva curat peste rană, trebuie să adaugi un fel de căptușeală — câteva batiste sau bucăți de pânză. Apoi bandajează foarte ferm, cu o apăsare strânsă și uniformă, ca să oprești sângerarea. Poți face asta cu fâșii de pânză sau cu o batistă mare, împăturită. Pune-l pe pacient să țină mâna ridicată sau pune-i-o într-o eșarfă, pe care o poți face dintr-un fular sau dintr-un șal, dacă ai. Ține minte că ajutorul tău e doar primul ajutor; așa că du pacientul la o persoană mare, care se va ocupa de rană mai temeinic, sau du-l la doctor, ca să fie cusut.

2. O julitură. — O julitură e o zgârietură urâtă, care a luat pielea, și de obicei e acoperită de murdărie — pietriș de pe drum și așa mai departe. De regulă nu sângerează mult. Tratamentul este s-o speli bine cu apă caldă curată — înmuind-o până se desprinde murdăria — și s-o cureți cu tampoane mici de vată sau de pânză. Când tot pietrișul a fost scos, acoperă julitura cu o bucată de pânză curată. Bandajează ferm, dar nu atât de strâns încât să devină neplăcut.

Cum se curăță pantofii

Dacă sunt foarte noroiți, scoate cea mai mare parte a noroiului cu un bețișor sau pe o răzuitoare, apoi usucă bine pantofii. Odată uscați, poți peria ușor murdăria cu o perie aspră, apoi pui puțină cremă pe o cârpă și o întinzi pe toată partea de sus a pantofului. Ia apoi o altă cârpă moale și lustruiește-l. Dacă dai cu cremă și pe talpă, pantoful devine impermeabil și pielea se păstrează.

Ai auzit vreodată de „unsoarea de coate”? Întreab-o pe Bufnița Brună ce este. E foarte bună la curățatul pantofilor.

Insigna de clasa întâi se poartă deasupra insignei Barei de Aur, deasupra buzunarului stâng de la piept.

Ceremoniile de înmânare a insignelor Bara de Aur și Mâna de Aur pot fi născocite de fiecare stol în parte și fac atunci parte din tainele stolului.

Aripile se dau unei Brownie de clasa întâi numai când părăsește stolul ca să zboare în sus, la compania de ghide (vezi mai jos, „Cum se poartă insignele”), cu condiția să fi trecut proba înainte de a împlini 11 ani.

Capitolul V — Insignele de specialitate pentru Brownies

Certificatele stolului

Lucru de mână și Joc

Celor mai multe stoluri le va plăcea să lucreze împreună, ca un întreg, pentru unul dintre aceste două certificate ale stolului. Puteți alege Lucrul de mână pentru unul și Mima sau Jocurile cântate pentru celălalt. Trebuie să ia parte cel puțin două treimi din stol (printre ele poate fi orice Brownie înscrisă), iar dacă examinatoarea e mulțumită de munca voastră, veți primi un certificat frumos, de atârnat în sala voastră de întâlniri.

Bufnițele pot da sfaturi, dar nu pot lua parte; și pentru aceste certificate, de asemenea, examinatoarea trebuie să fie din afara stolului și a companiei.

Insignele de specialitate

Acum, după ce ți-ai câștigat clasa întâi ca Brownie, poți merge mai departe și poți face lucruri mari. Poți câștiga insigne de purtat pe braț. Uită-te la ele, vezi care ți-ar plăcea, și dă-i drumul și câștig-o.

Insignele de specialitate pentru care se poate califica o Brownie de clasa întâi sunt împărțite în patru grupe, după cum urmează:

Grupa I. Caracter. (Culoare: albastru) Iubitoare de cărți, Colecționară, Măscărici, Observatoare, Menestrel, Semnalizatoare, Chibzuință, Scriitoare.

Grupa II. Îndemânare. (Culoare: galben) Artistă, Grădinăreasă, Tricoteză, Croitoreasă, Făuritoare de jucării, Țesătoare, Lucrătoare în lemn.

Grupa III. Sănătate fizică. (Culoare: verde) Atletă, Înotătoare, Jucătoare de echipă.

Grupa IV. Serviciu. (Culoare: roșu) Prim-ajutor, Călăuză, Ordonanță a casei.

Toate probele de specialitate pentru Brownies trebuie ținute de examinatoare calificate, numite de Asociația Locală sau de un Consiliu al Examinatoarelor; printre ele pot fi și conducătoare.

Notă. — Toate amănuntele despre acestea se găsesc în „POLICY, ORGANISATION AND RULES” pentru anul în curs.

Uitându-se la programele insignelor de specialitate, o Bufniță Brună poate găsi multe idei de activități pentru stol.

Cum se poartă insignele

Insigna de recrută este o figurină de Brownie aurită. (Este singura insignă de Brownie care poate fi purtată pe uniformă.)

Insigna de clasa a doua este o bară galbenă pe pânză brună.

Insigna de Brownie de clasa întâi este o mână care salută, galbenă pe pânză brună.

Aripile de Brownie pot fi purtate de o Brownie de clasa întâi când este transferată la o companie de ghide, cu condiția să fi trecut proba înainte de a împlini unsprezece ani. Se poartă deasupra emblemei patrulei de ghide.

Când o Brownie împlinește zece ani, poate intra într-o companie de ghide. După ce a fost înscrisă ca ghidă, nu mai poartă insignele de Brownie, cu excepția Aripilor de Brownie și a Stelei de Serviciu, pe care le poate purta în continuare.

Emblema de pânză a șestinei se poartă deasupra buzunarului drept de la piept.

Broșa de recrută se poartă, după înscriere, pe cravată.

Insigna de Brownie de clasa a doua se poartă deasupra buzunarului stâng de la piept.

Insigna de Brownie de clasa întâi se poartă deasupra insignei de clasa a doua.

Insignele de specialitate pentru Brownies se poartă pe brațul drept, deasupra cotului (cu excepția celei de Prim-ajutor, care se poartă pe stângul).

Steaua de Serviciu se poartă pe clapa buzunarului stâng de la piept.

Capitolul VI — Cum devii novice

Promisiunea Ghidei

Promit pe onoarea mea că voi face tot ce îmi stă în putință —
SĂ-MI ÎMPLINESC DATORIA FAȚĂ DE DUMNEZEU ȘI DE REGE,
SĂ-I AJUT PE CEILALȚI ÎN ORICE CLIPĂ,
SĂ ASCULT DE LEGEA GHIDEI.

Legea Ghidei

1. Onoarea unei ghide este vrednică de încredere.
2. Ghida este loială.
3. Datoria ghidei este să fie de folos și să-i ajute pe ceilalți.
4. Ghida este prietenă cu toți și soră cu orice altă ghidă, indiferent de credința, țara sau clasa socială din care vine aceasta.
5. Ghida este politicoasă.
6. Ghida este prietena animalelor.
7. Ghida ascultă de ordine.
8. Ghida zâmbește și cântă în orice greutate.
9. Ghida este chibzuită.
10. Ghida este curată în gând, în vorbă și în faptă.

Ce este o ghidă?

Aceasta este o ghidă.

Poartă uniforma ei albastru-închis, cu insignele de grad și cu distincțiile de specialitate.

Cele două dungi albe verticale de pe buzunarul stâng și insigna specială de la pălărie arată că este șefă de patrulă — adică are în grijă un grup de alte șapte ghide, care formează „patrula”. În mână ține steagul patrulei.

Ce fac ghidele?

Uită-te pe copertă și vei vedea că sunt niște fete vesele, care se bucură de viață; sunt o frăție fericită de surori, care fac fapte bune pentru ceilalți.

Iată ce au făcut în timpul Marelui Război din 1914–1918.

La oraș au dat o mână de ajutor în spitalele militare, ca ajutoare ale infirmierelor de salon, ale bucătăreselor și ale spălătoreselor. În birourile guvernului — la Ministerul de Război, la Amiralitate și în alte mari departamente ale statului — au slujit ca ordonanțe și curiere. S-au angajat în fabrici, ca șoferițe sau la ferme, ca să-i elibereze pe bărbați să poată pleca pe front.

Acasă și în sălile lor de club au făcut bandaje pentru răniți și haine călduroase pentru bărbații de pe front și din flotă.

La țară au strâns ouă pentru bolnavi, iar pe landele de munte au adunat mușchi de turbă (sphagnum) pentru spitale.

Dincolo, în Franța, ghidele au pus la dispoziția soldaților o mare baracă de odihnă și recreere, din banii câștigați prin munca lor. Era administrată de conducătoare sau de foste ghide. Printre ghidele mai mari sunt multe care au făcut o muncă nobilă în spitalele din țară și de peste hotare; una, în special, a trecut prin mari aventuri în Serbia în timpul invadării acelei țări.

Acasă, în multe dintre marile orașe, ghidele și-au transformat sălile de club de la Cartierul General în „hosteluri” — adică le-au făcut mici spitale, gata să-i primească pe oamenii răniți în raidurile aeriene ale inamicului.

Așa că, una peste alta, ghidele s-au dovedit a fi o ceată cât se poate de folositoare, în multe feluri de munci, în timpul războiului — și, bagă de seamă, sunt doar niște fete între 11 și 18 ani. Dar și-au făcut partea lor ca să alunge o parte din suferința Marelui Război.

Sunt astăzi peste un milion de ghide — nu doar în Marea Britanie, ci în tot vastul nostru Imperiu: în Canada și Australia, în Africa de Vest, de Est și de Sud, în Noua Zeelandă, în India — și chiar tocmai în Insulele Falkland.

Chiar și dincolo de hotarele Imperiului există ghide în aproape fiecare țară a lumii, la popoare atât de îndepărtate unele de altele precum Islanda, Brazilia, Japonia și Statele Unite. Ghidele sunt o uriașă frăție de fete, gata să facă tot ce le stă în putință pentru țările lor și pentru omenire în general.

Ghidele, la fel ca cercetașii, au fost recunoscute de Liga Națiunilor ca având o mare influență în folosul păcii. Legea și Promisiunea Ghidei sunt aceleași în toată lumea și, lucrând pe aceste linii, cu aceleași țeluri în fața ochilor, ar trebui să putem face foarte mult pentru a împiedica un nou război și pentru a ajuta ca pacea și dreptatea să domnească pretutindeni.

În această carte îți voi arăta, cât mai pe scurt, cum devii ghidă și ce ai de făcut ca să te pregătești pentru a fi de folos. Și îți pot spune de pe acum un lucru pe care va trebui să-l faci: să râzi și să te bucuri de toate; nici n-ai cum altfel, odată ce te-ai apucat.

Ce fac ghidele

Ca ghidă, prima ta datorie este să le fii de ajutor celorlalți, atât în lucrurile mărunte de zi cu zi, cât și în împrejurările cele mai grele. Trebuie să-ți închipui ce fel de lucruri s-ar putea întâmpla și cum ar trebui să le faci față atunci când se întâmplă. Atunci vei ști ce ai de făcut.

E un exercițiu bun să-ți imaginezi un accident neașteptat lângă tine și să te gândești ce ai face într-o astfel de situație. Dacă te antrenezi mereu în felul acesta, într-o zi, când un accident chiar se va întâmpla, vei fi „cu capul pe umeri”. Atunci vei ști ce ai de făcut.

Aș putea să-ți spun niște povești minunate despre fapte curajoase săvârșite de ghide din toate colțurile lumii. Lucrul cel mai important este să te hotărăști să-ți păstrezi calmul în situații de urgență și să nu fii niciodată isterică sau nefolositoare la o nenorocire. Orice fată se poate pregăti să acționeze cum trebuie, dacă își pune în gând să învețe cum să-i ajute pe ceilalți într-un mod practic, cu judecată, și să-și păstreze cumpătul.

Iată o poveste din Africa de Sud.

O ghidă de numai paisprezece ani a mers la un picnic cu o prietenă adultă și cu câțiva copii. S-au scăldat într-un râu lat, care tocmai atunci era umflat de viitură și avea, din această cauză, un curent puternic. Mai întâi au avut grijă de copiii care nu știau să înoate și, după ce i-au văzut ajunși cu bine la mal, au început să se bucure și ele de scăldat și să înoate departe de mal. Elsa, ghida, a înotat o bucată bună și a văzut că atinge fundul cu picioarele, așa că și-a strigat prietena să vină acolo, la ea. Aceasta a încercat, dar când a vrut să atingă fundul a descoperit că apa e prea adâncă și că se află deasupra a ceea ce pare să fi fost o groapă sau o adâncitură bruscă a albiei. Era obosită și a strigat după ajutor, iar Elsa, întorcându-se, a văzut îngrozită că femeia se scufundă. A pornit înot împotriva curentului în ajutorul ei și a prins-o de păr, dar n-a putut s-o țină la suprafață. Nefericita femeie s-a scufundat din nou, dar de data aceasta Elsa s-a scufundat după ea, a apucat-o de un braț și a tras-o iar la suprafață. Femeia care se îneca s-a zbătut și s-a agățat de ea, dar ghida și-a amintit ce învățase, a lovit zdravăn și s-a eliberat — păstrându-și cumpătul, vezi tu, într-o situație de urgență. Apoi a putut s-o remorcheze pe prietena ei până la mal și, cum nu era nimeni acolo s-o ajute, în afară de copiii înspăimântați, s-a apucat să-i facă respirație artificială și a readus-o în simțiri.

A fost o ispravă destul de frumoasă pentru o fată de paisprezece ani, nu-i așa? Și, deși Elsei probabil nu i-ar plăcea să-ți spun, Comitetul Executiv al Cartierului General i-a acordat Crucea de Bronz, cea mai înaltă distincție a ghidelor pentru curaj și dârzenie.

Ghidele învață întotdeauna primul ajutor, cum să pregătească o cameră pentru un bolnav și cum să fie iuți și îndemânatice într-o casă în care este cineva bolnav. Ar trebui să știe să gătească mâncare simplă pentru bolnavi, să aerisească bine o cameră, să schimbe așternuturile, să spele și așa mai departe.

Îngrijirea convalescenților

În sfârșit vine și etapa convalescenței, când pacienții tăi încep să se întremeze, iar tu trebuie să le dai hrană mai consistentă, gătită în chip îmbietor, și trebuie să le ții mintea trează și veselă, știind să le citești sau să le cânți, ca să-i înveselești și să-i readuci astfel la viață.

Acestea sunt lucruri care trebuie învățate pe timp de pace; și pentru că ghidele le învățaseră dinainte, aceste fete au putut să-și facă atât de bine partea când a venit războiul.

Viața la frontieră

Dar ele trebuie să fie pregătite pentru multe altele în afară de boală. Multor fete de-ale noastre le este dat să-și facă viața peste mări, și de multe ori e o viață aspră, plină de aventuri și de romantism. Dar, deși sună foarte frumos în cărți și în povești, nu e deloc o joacă, pentru o fată căreia acasă i s-a făcut totul de-a gata, să se trezească aruncată într-un loc uitat de lume, fără nimeni la îndemână care s-o ajute, fără apă sau gaz la robinet, fără magazine, fără brutari, fără bucătari, fără doctori. Trebuie să facă totul singură. Tocmai aici s-au arătat atât de minunat multe dintre femeile noastre care au avut în grijă ambulanțe în Serbia și în alte țări în timpul războiului din 1914–1918: făcând totul cu mâinile lor și dovedind cel mai mare curaj și cea mai mare îndemânare cu putință în greutățile și primejdiile serviciului pe front.

O poveste care ar trebui să le vorbească cu putere deosebită ghidelor este cea a lui Grace Darling.

S-a născut în același an cu bătălia de la Waterloo, pe una dintre Insulele Farne, care stau în largul Mării Nordului, în fața coastei Northumberlandului.

Tatăl ei, William Darling, era paznicul marelui far care se înalță singuratic pe o stâncă pustie, așa că, de copil, Grace a fost obișnuită cu vuietul valurilor și cu furtunile sălbatice care bat acele coaste iarna.

Avea nouă frați și surori, dar, pe când ea era încă mică, toți au plecat pe continent ca să-și câștige pâinea, iar ea a rămas singură cu părinții în far. Așa a crescut, învățând ce putea din puținele cărți pe care le avea tatăl ei cu el, dar simțindu-se cu totul acasă într-o barcă și cățărându-se pe stâncile din jurul insulei.

Într-o noapte de septembrie a anului 1838 a fost o furtună cumplită. Grace a fost trezită de vânt și i s-a părut că aude un strigăt. A ascultat și, peste urletul vijeliei, l-a auzit din nou. Atunci a sărit din pat și și-a chemat tatăl.

Prin lunetă au putut desluși epava pe o stâncă, la vreo jumătate de milă (circa 800 de metri) depărtare; vasul începuse deja să se sfărâme în valurile uriașe care se spărgeau peste el.

Paznicul farului se temea să lanseze barca singur pe o asemenea mare, dar Grace a stăruit să meargă cu el și să tragă la o vâslă. Au lansat barca pe partea adăpostită a insulei și au reușit s-o scoată în larg, până când, ocolind capul, au dat de toată puterea vijeliei.

A fost o luptă cumplită, dar fata și tatăl ei au izbutit să țină prova bărcii în vânt, s-o ferească să fie înghițită de valuri și, în cele din urmă, să tragă la adăpostul recifului pe care eșuase vaporul.

Acum Grace a trebuit să stăpânească barca singură și să-l lase pe tatăl ei să coboare pe stânci. El a reușit să ajungă cu bine și, cățărându-se peste stânci, a ajuns la vas. Era vaporul cu aburi Forfarshire, cu destinația Dundee, cu o încărcătură de preț și cu pasageri. Fuseseră șaizeci și trei de oameni la bord când plecase din Hull, dar acum mai rămăseseră în viață doar nouă.

Marinarii erau atât de sleiți, încât William Darling aproape că a trebuit să-i care în barcă. Drumul înapoi spre far a fost și mai primejdios decât cel dintâi, pentru că barca era supraîncărcată, și au ajuns la insulă cu cea mai mare greutate. Dar au salvat viețile acelor supraviețuitori de pe epavă — și asta prin curajul și eroismul adevărat al unei fete.

Așa ceva se poate face doar atunci când o fată s-a antrenat, așa cum încearcă ghidele s-o facă, să fie curajoasă, să fie îndemânatică, să-și păstreze calmul și să știe care e lucrul potrivit de făcut — și să-l facă, oricare ar fi riscul pentru ea însăși.

Femei de frontieră

Am cunoscut multe femei de frontieră de ispravă la vremea mea. În Matabeleland, când băștinașii s-au ridicat împotriva noastră, doamna Selous, soția marelui vânător de elefanți, era singură acasă, la treizeci de mile (circa 48 km) de cel mai apropiat oraș. Niște băștinași care locuiau în apropiere au venit și i-au cerut cu împrumut câte topoare putea să le dea, zicând că vor să taie lemne de foc. La scurt timp după aceea, soțul ei, care fusese plecat la vânătoare, a sosit în galop și i-a spus să-și pună șaua pe cal, să încalece pe loc și să fugă, pentru că băștinașii „se răsculaseră” și îi omorau pe locuitorii albi.

Fiind femeie de frontieră, nu i-a trebuit mult să-și prindă și să-și înșeueze calul, și în câteva minute ea și soțul ei își lăsaseră casa și goneau pe cai, ca să-și scape viața, spre Bulawayo. Înainte să fi pierdut casa din vedere, au văzut că din ea ieșeau deja fum și flăcări. Băștinașii care împrumutaseră topoarele o făcuseră cu gândul să-i ucidă, iar văzând că scăpaseră, își vărsau acum răzbunarea pe avutul lor. Doar promptitudinea, sângele rece și priceperea la călărie ale doamnei Selous i-au salvat viața.

O altă femeie, în aceeași vreme, se afla la fel la ferma ei, în timp ce soțul îi era plecat în altă parte a țării. Băștinașii i-au înconjurat casa noaptea și i-au atacat servitorii băștinași credincioși. Știindu-se în primejdie, ea dormea îmbrăcată și, înțelegând despre ce e vorba când a auzit zgomotul atacului, și-a înșfăcat revolverul și, strecurându-se afară din casă printr-o fereastră din spate, a fugit în grădină și s-a ascuns acolo în spatele unei pietre de mormânt. În zorii zilei, tâlharii au plecat, iar ea a ieșit din ascunzătoare ca să-și găsească locuința devastată și servitorii credincioși uciși cu toții. Curând după aceea a sosit de la cea mai apropiată așezare o ceată de albi veniți în ajutor, care au găsit-o perfect stăpână pe sine și calmă. Singura tulburare pe care a arătat-o a fost ușurarea nespusă că unul dintre atacatori, care îi înhățase mașina de cusut și o lua la fugă cu ea, a fost ucis de unul dintre oamenii ei și a scăpat mașina într-un loc unde doar cu puțin n-a căzut în fântână. Așa că s-a întors călare la Salisbury, triumfătoare, alături de salvatorul ei, strângând la piept iubita ei mașină de cusut. Abia ajunsă la adăpost, a descoperit că își pierduse revolverul și a ținut morțiș să se întoarcă după el. Ai putea crede că și-ar fi putut lua un revolver nou în oraș, dar nu despre asta era vorba. Revolverul era preferatul ei, pentru că, deși vechi și cam hodorogit, ucisese odată un leu cu el.

A avut multe alte aventuri palpitante în Rhodesia, pe care nu am loc să le povestesc aici, dar ea a fost o pildă minunată a ceea ce poate face o fată din Londra când e pusă la încercare în locuri grele și primejdioase — numai dacă s-a pregătit.

Povestea Laurei Secord, eroina Canadei, arată ce poate fi chemată să facă o femeie de frontieră și ce poate face ea, numai dacă s-a tot pregătit, ca o ghidă, cu tărie de minte și de trup.

Canada era în război cu Statele Unite acum mai bine de o sută de ani. Bătălii între americani și englezi se purtau pretutindeni în acel an nefericit, 1812. După lupta de pe Înălțimile Queenston, o femeie îngrozită străbătea câmpul pe care zăceau cei căzuți, în căutarea soțului ei. Laura Secord auzise că soțul îi fusese rănit și lăsat acolo ca mort; dar, găsindu-l, a descoperit că era încă în viață, deși grav rănit.

În timpul lungii lui boli, Laurei Secord i s-a adus vestea că americanii veneau din nou să-i surprindă pe englezi, fără știrea generalului.

Datorită curajului și hotărârii ei, Laura a săvârșit o faptă vestită de eroism și și-a salvat țara, ducând vestea înaintării inamicului tocmai la comandantul trupelor britanice. A alergat prin greutăți și primejdii fără nicio teamă pentru propria ei siguranță; a mers cu greu prin păduri și mlaștini, ocolind douăzeci de mile (circa 32 km) în afara drumurilor bătute, ca să nu-i fie luată urma. În amurg, calea i-a fost tăiată de un pârâu adânc. Aici s-a simțit aproape neputincioasă, până când a găsit un trunchi de copac căzut peste apă, pe care a izbutit să se cațăre până pe malul celălalt. Cu teama a ce s-ar fi putut întâmpla acasă soțului ei bolnav și copilașilor lăsați în urmă, Laura Secord a mers tot înainte prin întuneric, obosită și slăbită, până când a ajuns în sfârșit în tabăra britanică și a putut să-și ușureze inima și să-i dea ofițerului comandant vestea primejdiei. Toți cei de față au fost cuprinși de admirație pentru strădania ei vitează, iar cunoscând astfel primejdia care se apropia, britanicii au putut să FIE PREGĂTIȚI și i-au tras inamicului o bătaie zdravănă.

Ei bine, nu și-a făcut oare această Laura Secord, deși cu totul neantrenată, fiecare parte a datoriei unei ghide? A dovedit SIMȚUL DATORIEI, lăsând tot ce-i era mai drag ca să plece la comandant. A dovedit istețime și INVENTIVITATE, trecând de avanposturile americane mânându-și vaca înaintea ei, ca și cum doar ar fi scos-o la păscut.

A dovedit REZISTENȚĂ, făcând un drum atât de lung, repede și bine, fiind sănătoasă și în stare de muncă grea.

Și ARTA CAMPANIEI, știind să-și găsească drumul pe o cale ocolită, prin păduri și noaptea, fără să fie văzută de inamic — și SALVAREA DE VIEȚI, nu doar ale soldaților din acea oaste, ci în cele din urmă ale întregului ei popor, scăpându-și țara de inamic.

A dovedit PATRIOTISM, jertfindu-și propriile dorințe pentru binele țării și riscându-și viața pentru binele națiunii.

De ce „ghide”?

La Frontiera de Nord-Vest a Indiei există un vestit corp de soldați cunoscuți sub numele de Guides („Călăuzele”), iar datoria lor este să fie întotdeauna gata să pornească în orice clipă ca să respingă raidurile triburilor dușmane de peste graniță și să le împiedice să coboare în câmpiile pașnice ale Indiei. Acești oameni trebuie să fie pregătiți pentru orice fel de luptă: uneori pe jos, alteori călare, alteori în munți, adesea cu lucrări de pionierat, trecând râuri prin vad, construind poduri și așa mai departe. Trebuie să fie oameni pricepuți, curajoși și rezistenți, gata să pornească oricând, iarnă sau vară, și să se jertfească dacă e nevoie, pentru ca pacea să domnească în toată India, în timp ce ei țin în frâu orice raid dușman împotriva ei. Așa că sunt oameni buni la toate, în adevăratul sens al cuvântului, și adevărați patrioți.

Când oamenii vorbesc despre „guides” în Europa, te gândești firesc la acei bărbați care sunt alpiniști în Elveția și în alte ținuturi muntoase și care pot călăuzi oamenii peste locurile cele mai grele prin curajul lor și prin priceperea lor de a găsi drumul printre obstacole, prin ajutorul dat celor care îi însoțesc și prin tăria lor de plămâni și de picioare. Sunt niște oameni minunați călăuzele acestea; și totuși, dacă li s-ar spune să străbată același număr de mile pe o câmpie deschisă și netedă, n-ar însemna nimic pentru ei, nu ar fi interesant, și n-ar putea să-și arate acele calități mărețe pe care le dovedesc îndată ce ținutul se frânge puțin în munți. Pentru ei nu e nicio bucurie să meargă pe cărări ușoare; tot farmecul vieții stă în a înfrunta greutăți și primejdii și lucruri ce par cu neputință, și în a avea, la sfârșit, șansa de a atinge vârful muntelui pe care au dorit să-l cucerească.

Ei bine, cred că așa stau lucrurile cu cele mai multe fete din ziua de azi. Nu vor să stea și să ducă o viață trândavă, să li se facă totul de-a gata sau să aibă o viață foarte ușoară. Nu vor doar să meargă peste câmpie; ar prefera cu mult să se arate oameni îndemânatici, în stare să-i ajute pe alții și gata, dacă e nevoie, să se jertfească pentru alții, întocmai ca Guides de la Frontiera de Nord-Vest. Și mai vor și să se apuce ele însele de treburi grele în viața lor, să înfrunte munți, greutăți și primejdii și să le ia în piept, după ce s-au pregătit să fie pricepute și curajoase; și le-ar plăcea totodată să-i ajute și pe alții să-și depășească greutățile. Când ajung la izbândă după ce au înfruntat greutăți, atunci se simt cu adevărat fericite și triumfătoare. E o mare mulțumire pentru ele să fi reușit și să-i fi făcut și pe alții să reușească. Asta vor ghidele să facă, întocmai cum fac călăuzele de munte printre munți.

Apoi, o femeie care știe să facă lucruri este privită cu respect de ceilalți, bărbați și femei deopotrivă, iar aceștia sunt întotdeauna gata să-i urmeze sfatul și exemplul; și astfel devine și ea o călăuză. Iar mai târziu, dacă are copii ai ei sau dacă ajunge învățătoare, le poate fi cu adevărat o bună călăuză.

De fapt, dacă ar fi s-o caricaturizezi pe o ghidă, ai desena-o așa: „Ia-o la dreapta și ține-o tot înainte.”

Și din aceste motive li s-a dat numele de ghide.

Prin jocurile și activitățile pe care le practică, ghidele pot să învețe diferitele lucruri care le vor ajuta să răzbească în viață și să le arate și altora drumul spre a răzbi. Astfel, taberele și semnalizarea, primul ajutor, gătitul în tabără și toate aceste lucruri pe care le practică ghidele le vor fi de folos mai târziu, făcând din ele femei puternice și inventive, pricepute și de ajutor altora, tari la trup ca și la minte; și, mai mult decât atât, le face și o ceată de camarade vesele și voioase.

„Fii pregătită!”

Deviza după care lucrează ghidele este „Fii pregătită” — adică fii gata pentru orice fel de datorie care ți s-ar putea pune în față și, mai mult, să știi ce ai de făcut, pentru că ai exersat dinainte, la orice fel de accident sau orice fel de treabă care ți s-ar putea cere. Mii de femei au făcut o muncă minunată în Marele Război, dar alte mii ar fi putut să facă și ele o muncă bună, dacă s-ar fi pregătit dinainte, învățând câteva lucruri care le sunt de folos dincolo de simpla lor muncă de la școală sau de acasă. Și tocmai asta învață ghidele în toate jocurile lor și în munca din tabără: ele vor să fie de folos și în alte feluri, nu doar în cele pe care le învață la școală.

Cum te înscrii

Intri într-o companie din cartierul tău și devii membră a uneia dintre patrulele ei. O patrulă este un grup de șase sau opt fete, sub comanda unei șefe de patrulă. Fiecare patrulă poartă numele unei păsări sau al unei flori și are acea floare sau pasăre brodată pe steagul ei. Patrula este echipa pentru joacă sau pentru muncă, și fiecare patrulă se străduiește — sau cel puțin se consideră — să fie cea mai bună din companie.

Dacă nu există nicio companie în apropierea ta, poți deveni „ghidă singuratică”. Adică poți face promisiunea, poți împlini Legea Ghidei și toate practicile de una singură și poți purta uniforma și câștiga insigne.

Pentru asta trebuie să te anunți și să fii înregistrată. Adică, dacă nu afli de nicio conducătoare prin apropiere, scrie-i Secretarei de la Cartierul General, 17–19, Buckingham Palace Road, Londra, spune-i unde locuiești și ea te va pune în legătură cu cea mai apropiată conducătoare, care te va înregistra și te va ajuta.

La început ești recrută, până când îți treci probele de novice. Apoi poți merge mai departe așa:

Recrută, novice, ghidă de clasa a doua, ghidă de clasa întâi, secundă de patrulă, șefă de patrulă, Ranger.

Cum devii novice

**

1. Trebuie să înveți Legea Ghidei.
2. Trebuie să faci Promisiunea Ghidei.
3. Trebuie să înveți salutul și semnele din arta pădurii ale ghidelor.
4. Trebuie să înțelegi cum este alcătuit Union Jack-ul și cum trebuie arborat.
5. Trebuie să știi să faci noduri și să știi la ce folosesc: oricare patru dintre următoarele: nodul plat (reef knot), nodul de țesător (sheet bend), nodul cabestan (clove hitch), nodul dublu simplu (double overhand), nodul de scurtare pescăresc (fisherman's sheepshank).
6. Trebuie să fi venit regulat la întâlniri cel puțin o lună.

Poate ți se pare cam mult de învățat, dar lucrurile acestea sunt de fapt foarte ușoare, și îți voi arăta în paginile următoare cum să le faci fără prea multă bătaie de cap.

Când le vei ști, nu vei mai fi recrută: vei fi primită printre ghide ca „novice” și vei putea apoi să lucrezi mai departe pentru clasa a doua, iar de acolo pentru insignele de specialitate.

Broșa de novice

Insigna ghidelor este „trifoiul” (trei frunze), care reprezintă cele trei promisiuni făcute la intrare, așa cum le arată și cele trei degete ridicate la salut.

Locul potrivit al insignei de novice este pe cravată și nu trebuie purtată nicăieri altundeva pe uniforma de ghidă, cu excepția conducătoarelor și a șefelor de patrulă. Este singura insignă de ghidă care poate fi purtată și fără uniformă. Nicio conducătoare și nicio ghidă nu are dreptul să poarte insigna de novice dacă nu a fost înrolată.

Legea Ghidei

1. Onoarea unei ghide este demnă de încredere

Când o ghidă spune „Așa este”, toată lumea știe că e la fel de adevărat ca și cum ar fi depus cel mai solemn jurământ.

Dacă unei ghide i se încredințează, pe onoarea ei, să ducă la îndeplinire un ordin sau să facă o anumită treabă, ea este datoare să o facă cât poate ea de bine, oricât de grea ar fi.

Dacă o ghidă ar spune o minciună, și-ar călca onoarea și le-ar dezamăgi pe toate celelalte ghide, tovarășele ei.

2. O ghidă este loială

față de Dumnezeu și de Rege, față de părinții și conducătoarele ei, față de prietenele și colegele ei de muncă și față de cei de deasupra și de sub ea la școală sau la lucru. Trebuie să le stea alături la bine și la greu. Nu va vorbi niciodată de rău despre ei și le va lua apărarea dacă îi aude pe alții făcând-o.

3. Datoria unei ghide este să fie de folos și să-i ajute pe alții

Ea trebuie să-și facă datoria înainte de orice altceva, chiar dacă pentru asta renunță la plăcerea, la confortul sau la siguranța ei. Când nu știe pe care dintre două lucruri să-l facă, trebuie să se întrebe: „Care e datoria mea?” — adică „Ce e mai bine pentru ceilalți?” — și pe acela să-l facă. Trebuie să fie pregătită în orice clipă să salveze vieți și să-i ajute pe cei răniți. Și ar trebui să-i facă cuiva cel puțin o faptă bună în fiecare zi.

4. O ghidă este prietenă cu toți și soră cu orice altă ghidă, indiferent de credința, țara sau clasa socială din care face parte aceasta

Astfel, dacă o ghidă întâlnește o altă ghidă, chiar și una necunoscută, poate să-i vorbească și să o ajute în orice fel poate: fie să ducă la capăt treaba pe care o are atunci de făcut, fie dându-i de mâncare sau, pe cât posibil, orice altceva de care ar duce lipsă. O ghidă nu trebuie să fie niciodată SNOABĂ. Snoabă este aceea care se uită de sus la alta pentru că e mai săracă, sau aceea care e săracă și o dușmănește pe alta pentru că e bogată. O ghidă este ca Kim — „micul prieten al întregii lumi”.

5. O ghidă este curtenitoare —

adică este politicoasă cu toți, dar mai ales cu bătrânii, cu bolnavii, cu infirmii și așa mai departe. Și nu trebuie să primească nicio răsplată pentru că a fost săritoare sau curtenitoare.

6. O ghidă este prietenă cu animalele

Trebuie să le ferească pe cât posibil de suferință și să nu omoare niciun animal fără rost, nici măcar pe cea mai mică dintre făpturile lui Dumnezeu.

7. O ghidă ascultă de ordinele

părinților, ale șefei de patrulă sau ale conducătoarei, fără să le pună la îndoială. Chiar dacă primește un ordin care nu-i place, trebuie să facă așa cum fac soldații și marinarii: să-l ducă la îndeplinire oricum, pentru că aceasta e datoria ei. După ce l-a îndeplinit, poate să vină și să spună ce are de obiectat; dar ordinul trebuie să-l execute pe loc. Asta înseamnă disciplină.

8. O ghidă zâmbește și cântă

în orice greutate. Când primește un ordin, trebuie să-l asculte voioasă și fără să se lase rugată, nu încet și cu nasul în pământ, și trebuie să cânte chiar dacă nu-i place.

Când are un necaz sau o doare ceva, o va ușura pe loc dacă se silește să zâmbească — să „rabde zâmbind”.

Ghidele nu bombăne niciodată din cauza greutăților, nu se smiorcăie una la alta și nici când sunt contrariate.

O ghidă umblă zâmbind și cântând. Asta o înveselește pe ea și îi înveselește și pe ceilalți, mai ales la vreme de primejdie, pentru că atunci nu se lasă nici ea.

9. O ghidă este chibzuită

Ea se folosește cât mai bine de ce are și nu risipește nimic; învață să-și cheltuiască banii cu cap și pune deoparte cât poate în mod rezonabil, ca să aibă bani când rămâne fără lucru și să nu fie astfel o povară pentru alții, și ca să-i poată ajuta pe alții când au nevoie.

10. O ghidă se păstrează curată în gând, în vorbă și în faptă

Trebuie să se deprindă să caute frumosul în toate, ca să ajungă destul de tare la minte încât să nu asculte și să nu ia parte la nimic din ceea ce este urât și murdar.

Cum ne învață tabăra Legea Ghidei

Acum câțiva ani, un om s-a dus în pădurile din America să vadă dacă poate trăi așa cum trăiau oamenii preistorici; adică nu a luat cu el nimic — nici mâncare, nici echipament, nici măcar haine — a plecat așa cum era și s-a apucat să-și câștige traiul cum putea mai bine. Firește, primul lucru pe care a trebuit să-l facă a fost să-și facă o unealtă oarecare cu care să poată vâna animale, să-și taie lemne, să-și facă focul și așa mai departe. Așa că și-a făcut un topor de piatră, iar cu el a putut să taie crengi din copaci ca să-și facă o capcană, în care până la urmă a prins un urs și l-a omorât. Apoi a tranșat ursul și a folosit pielea drept pătură și carnea drept hrană. A tăiat și niște bețe și și-a făcut o mică unealtă cu care putea să aprindă bucățele de lemn și să-și pornească astfel focul. A căutat și tot felul de rădăcini, fructe de pădure și frunze, pe care a putut să le gătească și să le facă hrană bună, și a mers chiar până acolo încât a făcut cărbune și a tăiat fâșii de scoarță din copaci ca să deseneze pe ele peisajul și animalele din jurul lui. Așa a trăit mai bine de o lună în sălbăticie și a ieșit la urmă mult mai bine la sănătate și la suflet, și cu o mare experiență de viață. Căci învățase să se descurce cu totul singur și să nu depindă de feluritele lucruri pe care ni le dă civilizația ca să ne țină în confort.

De aceea mergem destul de des în tabără în mișcarea cercetașilor și în cea a ghidelor: pentru că în tabără învățăm să ne lipsim de atât de multe lucruri pe care, cât stăm în case, le credem necesare, și descoperim că putem face singure multe lucruri la care înainte ne credeam neajutorate. Iar înainte de a merge în tabără e bine să înveți câteva dintre lucrurile care îți vor fi de cel mai mare folos când ajungi acolo. Și tocmai asta învățăm la sediul companiilor de ghide, înainte ca ele să iasă pe teren. De pildă, trebuie să știi cum să-ți aprinzi singură focul; cum să aduni lemne destul de uscate ca să ardă; pentru că în sălbăticie n-ai să găsești aragaz. Apoi trebuie să înveți cum să-ți găsești singură apă — și apă bună, care să nu te îmbolnăvească. Nu ai o plită întreagă, nici o bucătărie plină de oale, așa că trebuie să înveți să-ți gătești mâncarea în chipul cel mai simplu, cu ce ai la îndemână: o oală simplă, un băț de fript sau un cuptor făcut cu mâinile tale dintr-o cutie veche de tablă sau ceva de felul acesta.

Studiul naturii

Numai în tabără poți învăța cu adevărat să studiezi natura așa cum se cuvine, nu doar așa cum o faci în școală; pentru că aici ești față în față cu natura la orice oră din zi și din noapte. Pentru prima dată trăiești sub stele și le poți privi ore în șir, să vezi cum arată ele cu adevărat și să-ți dai seama ce întindere uriașă de spațiu aproape fără sfârșit acoperă. Știi de la lecțiile de la școală că soarele nostru încălzește și luminează un mare număr de lumi diferite ca a noastră, toate rotindu-se în jurul lui pe cer. Iar când ții un șiling cu brațul întins și te uiți la cer, șilingul acoperă nu mai puțin de două sute dintre acei sori, fiecare cu lumile lui mici rotindu-se în jurul lui. Și începi atunci să-ți dai seama ce spațiu uriaș, fără sfârșit, cuprinde cerul. Îți dai seama, poate pentru prima dată, de lucrarea nemăsurată a lui Dumnezeu.

Apoi, tot în tabără, trăiești printre plante de tot felul și le poți studia în starea lor firească, cum cresc și cum arată, în loc să vezi doar poze cu ele în cărți sau exemplare uscate în colecții.

De jur împrejur sunt și păsările, animalele și insectele, și cu cât le cunoști mai bine, cu atât începi să le îndrăgești mai mult și să te intereseze; iar odată ce te interesează, nu mai vrei să le faci niciun rău. N-ai jefui cuibul unei păsări; n-ai chinui un animal; n-ai omorî o insectă — odată ce ai înțeles cum trăiește și ce obiceiuri are. În felul acesta împlinești, așadar, acel articol din Legea Ghidei care spune să fii prietenă cu animalele.

Trăind în tabără, începi să descoperi că, deși sunt multe neplăceri și greutăți de trecut, ele pot fi trecute cu puțină osteneală, mai ales dacă le zâmbești și le iei în piept.

Apoi, trăind în tabără printre tovarășe, trebuie să fii săritoare și să faci fapte bune aproape în fiecare clipă, și trebuie să dai dovadă de multă îngăduință reciprocă și de voie bună, altfel tabăra ar deveni de nesuportat.

**

Astfel împlinești diferitele articole ale Legii Ghidei despre curtenie, despre a fi de folos și despre prietenia față de ceilalți. Tot acolo prinzi și ideea cât de necesar este să ții fiecare lucru la locul lui și să-ți ții echipamentul, cortul și terenul cât mai curate; altfel ajungi într-un hal îngrozitor de murdărie, iar murdăria aduce muște și alte neplăceri.

Păstrezi fiecare fărâmă de mâncare și așa înveți nu numai curățenia, ci și chibzuința și economia. Și îți dai seama foarte repede cât de ieftin poți trăi în tabără și câtă bucurie poți avea cu foarte puțini bani. Iar trăind în aerul proaspăt și curat al lui Dumnezeu, descoperi că și gândurile tale sunt curate și pure ca aerul din jurul tău. Nu există aproape niciun articol din Legea Ghidei care să nu fie împlinit mai bine după ce ai trăit și l-ai pus în practică în tabără.

Promisiunea Ghidei

Promit pe onoarea mea să fac tot ce pot:

1. SĂ-MI FAC DATORIA FAȚĂ DE DUMNEZEU ȘI DE REGE.
2. SĂ-I AJUT PE CEILALȚI ÎN ORICE ÎMPREJURARE.
3. SĂ ASCULT DE LEGEA GHIDEI.

Datoria față de Dumnezeu

O bătrână căpetenie britanică, acum vreo o mie trei sute de ani, a spus:

„Viața noastră mi s-a părut întotdeauna ca zborul unei vrăbii prin sala cea mare, când stai la masă cu buștenii arzând în vatră, în vreme ce afară e numai furtună și întuneric. Vine, nu știe nimeni de unde, plutește o clipă în căldură și lumină, apoi zboară iarăși afară, în întuneric. Așa e și cu viața omului: vine, nu știe nimeni de unde; stă pe lume o vreme scurtă, până ce zboară iarăși, nimeni nu știe încotro. Dar acum voi ne arătați că, dacă ne facem datoria în viață, nu vom mai zbura în întuneric când viața se sfârșește, căci Hristos ne-a deschis o ușă prin care să intrăm într-o încăpere mai luminoasă, un cer unde putem merge să locuim în pace pentru totdeauna.”

Această bătrână căpetenie vorbea în numele tuturor căpeteniilor din nordul Angliei, când regele Edwin le făcuse cunoscută religia creștină; și ei au primit-o pe loc, ca pe una mai mângâietoare pentru ei decât vechea lor închinare la zei păgâni; și din zilele acelea religia creștină a fost cea care a cârmuit țara noastră.

Religia pare un lucru foarte simplu:

1. Să te încrezi în Dumnezeu.
2. Să le faci bine celorlalți.

Cavalerii

Cavalerii de odinioară, care erau cercetașii națiunii, erau foarte credincioși. Aveau întotdeauna grijă să meargă la slujbă, mai ales înainte de a intra în luptă sau de a se apuca de vreo încercare grea. Socoteau că e drept să fie întotdeauna pregătiți pentru moarte. În marea biserică din Malta se poate vedea și astăzi locul unde se rugau cavalerii de odinioară, și toți se ridicau în picioare și-și trăgeau săbiile în timpul citirii Crezului, ca semn că erau gata să apere Evanghelia cu săbiile și cu viața lor. Pe lângă faptul că I se închinau lui Dumnezeu în biserică, cavalerii Îi recunoșteau întotdeauna lucrarea în cele făcute de El: animale, plante, priveliști. Așa este și cu ghidele de astăzi: oriunde merg, iubesc pădurile, munții și câmpiile, și le place să privească și să cunoască animalele care trăiesc acolo și minunile florilor și ale plantelor. Niciun om nu e de mare folos, nici lui însuși, nici altora, dacă nu crede în Dumnezeu și nu ascultă de legile Lui. Așa că fiecare ghidă trebuie să aibă o religie.

Există multe feluri de religie, așa că, atunci când întâlnești o fată de altă religie decât a ta, nu trebuie să-i fii potrivnică, ci să recunoști că și ea îl slujește pe același rege ca și tine; și toate cele care simt cu sinceritate că pot face promisiunea de a face tot ce pot ca „să-și facă datoria față de Dumnezeu” sunt binevenite în Mișcarea noastră, știind că, odată făcută această promisiune, vor trăi la înălțimea a ceea ce știu ele mai înalt. În felul acesta, dragostea frățească și unitatea pot fi aduse mai aproape an de an.

Făcându-ți datoria față de Dumnezeu, fii-I întotdeauna recunoscătoare. Ori de câte ori te bucuri de o plăcere sau de un joc bun, sau reușești să faci un lucru bun, mulțumește-I pentru el, fie și numai cu un cuvânt sau două, așa cum spui rugăciunea după masă. Și e un lucru bun să-i binecuvântezi pe alții. De pildă, dacă vezi un tren pornind, roagă-te pur și simplu pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor celor din tren.

Făcându-ți datoria față de oameni, fii săritoare și generoasă, și fii întotdeauna recunoscătoare pentru orice bunătate care ți se face, și ai grijă să arăți că ești recunoscătoare.

Cum devii o stea

Ține minte că un dar pe care l-ai primit nu este al tău până nu i-ai mulțumit celui care ți l-a dat. Cât timp ești vrabia care zboară prin sală — adică atâta vreme cât îți trăiești viața pe pământul acesta — încearcă să faci ceva bun care să rămână după tine. Un scriitor spune:

„Mă gândesc adesea că, atunci când apune soarele, lumea este ascunsă de lumina cerului printr-o pătură mare, iar stelele sunt găurele făcute în pătura aceea de cei care au făcut fapte bune pe lumea asta. Stelele nu sunt toate la fel de mari: unele sunt mari, altele mici; și unii oameni au făcut fapte mari, iar alții fapte mici, dar și-au făcut gaura lor în pătură făcând bine înainte de a merge în cer.”

Încearcă să-ți faci și tu gaura în pătură prin fapte bune, cât ești pe pământ.

E ceva să fii bună, dar e cu mult mai bine să faci bine.

Datoria față de Rege și de Imperiu

Te-ai gândit vreodată cât le datorăm acelor bătrâni lupi de mare viteji, strămoșii noștri, care au pornit să exploreze mări necartografiate în corăbii mici de tot, ca să găsească pământuri noi pe care să le colonizăm? Împreună cu frații și surorile noastre din acele mari state suntem acum o singură familie mare, o comunitate — un commonwealth — cu atât de multe ramuri ieșite din trunchiul familiei, încât am putea foarte bine să-i spunem „Brancia”:

• Britania.
• Australia.
• Noua Zeelandă.
• Canada.
• India.
• Africa.

Imperiul nostru este ca o legătură de nuiele: ar fi destul de ușor de rupt dacă le-ai lua pe fiecare în parte, dar când sunt toate legate strâns laolaltă cu legătura patriotismului, mănunchiul întreg nu se mai poate rupe.

Această sfoară a patriotismului este întruchipată de Regele nostru. Atâta vreme cât fiecare dintre noi se străduiește din răsputeri să împlinească ce așteaptă de la ea Regele și țara, atâta vreme națiunea noastră va rămâne puternică, fericită și prosperă.

O fată a fost întrebată deunăzi unde s-a născut.

„În Kent.”

„Nu ești mândră că ești englezoaică?”

„Păi — aș fi la fel de mândră să fiu scoțiancă, irlandeză sau galeză; dar ceea ce mă face mândră e că fac parte din Imperiul Britanic.”

Ești ca ea? Ei bine, atunci: T.I.B. și arată-te mândră!

Semne și semnale

Salutul ghidelor sau semnul de bun venit

Mâna dreaptă ridicată la nivelul umărului, cu palma spre înainte, degetul mare sprijinit pe unghia degetului mic, iar celelalte trei degete drepte, îndreptate în sus. Acesta este salutul ghidei sau semnul de bun venit.

Când mâna este ridicată la înălțimea umărului, se numește „semisalut”; când este ridicată la pălărie, este salutul complet.

Cele trei degete ridicate (ca cele trei vârfuri ale insignei de ghidă) îi amintesc de cele trei făgăduințe din Promisiunea Ghidei:

1. Să-și facă datoria față de Dumnezeu și față de Rege.
2. Să-i ajute pe ceilalți.
3. Să asculte de Legea Ghidei.

Când o ghidă întâlnește o altă ghidă pentru prima dată în ziua aceea, fie că e o colegă, fie că e o necunoscută, o salută cu semnul și cu semisalutul.

O șefă de patrulă sau o conducătoare o salută întotdeauna cu salutul complet.

La fel se salută ridicarea steagului Union Jack, drapelul unui regiment, al unei companii de ghide sau al unei unități de cercetași, precum și intonarea imnului „God Save the King”.

Când imnul național se cântă în biserică, ghidele nu salută, ci stau doar în poziția de „drepți”.

Când mărșăluiesc în formație de companie sau de patrulă, ghidele nu salută cu mâna. Când trec pe lângă alte companii sau pe lângă conducătoare, numai conducătoarea sau șefa de patrulă care comandă salută cu mâna, dând în același timp comanda „Capul la dreapta!” sau „Capul la stânga!”, după caz, la care fiecare ghidă își întoarce scurt capul în direcția aceea, până când se dă comanda „Capul înainte!”.

Când faci semnul, este mai important ca oricând să te ții drept și cu vioiciune; altfel ai face o figură tare neglijentă.

Semnele artei pădurii

Semne de cercetaș pe pământ sau pe zid etc., aproape de marginea din dreapta a drumului.

Noaptea, pe drum se așază în forme asemănătoare bețe cu un smoc de iarbă înfășurat în jurul lor, sau pietre, ca să poată fi simțite cu mâna.

[Exersează asta.]

Semnale și semne

Când o conducătoare vrea să-și adune ghidele, fluieră. Atunci ele vin în pas alergător la conducătoare.

Semnalele din fluier sunt acestea:

• Un fluierat scurt înseamnă „Hei!”, „Atenție!”.
• Un fluierat lung înseamnă „Stai!”, „Liniște!”, „Drepți!”, „Fiți atente la următorul meu semnal!” sau „Încetați!”.
• O serie de fluierături lungi și rare înseamnă „Ieșiți!”, „Depărtați-vă!” sau „Înaintați!”, „Răsfirați-vă!”, „Împrăștiați-vă!”.
• O serie de fluierături scurte și ascuțite înseamnă „Adunarea!”, „Strângeți rândurile!”, „Veniți laolaltă!”, „În formație!”.
• O serie de fluierături scurte și lungi, alternativ, înseamnă „Alarmă!”, „Atenție!”, „Fiți gata!”, „La posturile de alarmă!”.
• Trei fluierături scurte urmate de una lungă, date de conducătoare, le cheamă pe șefele de patrulă — adică „Șefele, veniți aici!”.

Orice semnal din fluier trebuie ascultat pe loc, în pas alergător, cât de repede poți fugi, indiferent ce altă treabă ai avea de făcut în clipa aceea.

Semnalele cu mâna (pe care le pot face, la nevoie, și șefele de patrulă, cu fanioanele patrulei):

• Mâna fluturată de mai multe ori prin fața feței, dintr-o parte în alta, sau fanionul fluturat orizontal dintr-o parte în alta în dreptul feței, înseamnă „Nu”, „Lăsați”, „Pe loc, cum erați”.
• Mâna sau fanionul ținute sus și fluturate foarte încet dintr-o parte în alta, cu brațul întins la maximum, ori o serie de fluierături rare, înseamnă „Răsfirați-vă!”, „Mai departe!”, „Împrăștiați-vă!”.
• Mâna sau fanionul ținute sus și fluturate repede dintr-o parte în alta, cu brațul întins la maximum, ori o serie de fluierături scurte și repezi, înseamnă „Strângeți rândurile!”, „Adunarea!”, „Veniți aici!”.
• Mâna sau fanionul îndreptate într-o anumită direcție înseamnă „Mergeți în direcția aceea!”.
• Pumnul strâns sau fanionul săltat repede în sus și în jos, de mai multe ori, înseamnă „Fugiți!”.
• Mâna sau fanionul ținute drept deasupra capului înseamnă „Stop!”, „Stai!”.

Când o șefă strigă un ordin sau un mesaj către o ghidă aflată la o oarecare depărtare, ghida, dacă aude ce i se spune, trebuie să țină tot timpul mâna ridicată la nivelul capului. Dacă nu aude, trebuie să stea nemișcată, fără să facă niciun semn. Șefa va repeta atunci mai tare sau îi va face semn ghidei să se apropie.

Observația

Pânda. O ghidă trebuie să aibă ochi ageri dacă vrea să fie bună de ceva ca ghidă. Trebuie să bage de seamă fiecare urmă cât de mică și fiecare semn cât de mărunt, iar acest studiu al urmelor, mersul pe ele până la capăt și descoperirea înțelesului lor, le cuprindem sub numele de pândă. De pildă, dacă vrei să găsești un cuib de pasăre, trebuie să pândești. Adică te uiți la o pasăre care zboară într-un tufiș, ghicești unde îi e cuibul, mergi pe urmele ei și găsești cuibul. La unele păsări e tare greu să le găsești cuibul; ia, de pildă, ciocârlia sau becațina. Dar cei care cunosc păsările, mai ales becațina, le vor recunoaște strigătul. Becațina, când e speriată, scoate un strigăt cu totul altfel decât atunci când e fericită și zboară de colo-colo. Are un strigăt anume când are pui prin preajmă. Așa încât cei care au privit și au ascultat și îi cunosc strigătul, când îl aud, știu destul de bine unde sunt puii sau unde e cuibul și așa mai departe.

Urmărirea. Vânătorii băștinași din cele mai multe ținuturi sălbatice își urmăresc vânatul uitându-se după urme pe pământ și ajung atât de pricepuți la a vedea cel mai mic semn al unei urme de picior pe sol, încât pot merge pe urmele prăzii acolo unde un om civilizat obișnuit nu vede absolut niciun semn. Dar marele rost al căutării semnelor și urmelor este că din ele poți citi un înțeles. E întocmai ca și cum ai citi o carte. Vezi literele diferite, fiecare literă se îmbină cu altele ca să facă un cuvânt, iar cuvintele capătă apoi sens; și mai sunt și virgulele, și punctele, și cele două puncte; toate acestea schimbă înțelesul frazei. Toate sunt niște semne mici, pe care cineva cu exercițiu și care a învățat să le citească le transformă pe loc în înțeles, pe când un sălbatic care n-a învățat niciodată n-ar scoate din ele nicio noimă. Și tot așa este și cu urmărirea.

Citirea semnelor. După cum știi, un soldat cercetaș, în război, nu poate afla nimic despre dușman decât pândind cele mai mici semne de pe pământ și din depărtare. În războiul din America dintre Texas și Mexic, în secolul trecut, era foarte important ca generalul care comanda armata mexicană să fie prins atunci când texanii au înfrânt acea armată. El dispăruse; dar câțiva dintre cercetașii forțelor texane erau plecați în cercetare după dușman, când au văzut în depărtare niște cerbi care s-au speriat deodată de ceva ce ei nu puteau vedea și au luat-o la fugă. Cercetașii texani au intrat pe loc la bănuieli și s-au dus la locul acela cât au putut de repede. Acolo au găsit un soldat mexican, care în mod vădit încerca să scape. Când l-au prins și i-au deschis tunica, au găsit dedesubt o cămașă de mătase, ceea ce nu era obișnuit la un soldat de rând din armată. L-au dus la cartierul general și acolo s-a aflat că era comandantul suprem al armatei mexicane, care încerca să fugă deghizat în soldat. Și dacă n-ar fi băgat de seamă cerbii speriați, e foarte probabil că nu l-ar fi prins.

De-a Sherlock Holmes. Întocmai la fel, detectivii, când cercetează o crimă, trebuie să se ia după cele mai mărunte indicii, iar dacă nu și-ar folosi mintea și nu le-ar observa, criminalul ar scăpa, probabil.

Ei bine, eu vreau ca ghidele să învețe să fie aproape ca detectivii în agerimea cu care observă semnele mici și le citesc înțelesul, nu numai ca să studieze animalele și păsările, ci și ca să-și studieze semenii.

Observând semnele mărunte de necaz sau de sărăcie la oameni, îi poți ajuta adesea în chipul cel mai bun. De obicei, tocmai oamenii care au cea mai mare nevoie de ajutor sunt cei care își ascund necazul; iar dacă ești isteață și observi semnele mici, cum ar fi nefericirea, le poți da sau oferi ajutor într-un fel sau altul. Așa înveți să ai milă față de semenii tăi — nu doar să fii prietenă cu animalele, ci și prietenă cu oamenii din lumea asta; iar asta înseamnă, iarăși, să împlinești Legea Ghidei: să-i ajuți pe ceilalți și să fii prietenoasă cu toți.

Natura în oraș. Observarea lucrurilor mărunte, mai ales din viața animalelor, nu numai că îți dă un interes nespus, dar îți aduce și multă bucurie și veselie în viață. Chiar dacă locuiești într-un oraș, poți face o oarecare observație a păsărilor și a animalelor. Ai zice că nu e mare lucru de distracție de scos dintr-un oraș mohorât ca Londra sau Sheffield, și totuși, dacă începi să bagi de seamă vrăbiile și să afli totul despre ele, începi să descoperi că e multă personalitate și mult haz de scos din ele, privindu-le apucăturile și obiceiurile, cuibăritul și felul în care își învață puii să zboare.

Disecția. Dacă te duci la măcelar și îl rogi să-ți dea un picior de oaie, pe care îl deschizi cu grijă cu un briceag ascuțit, vei vedea cât de minunat sunt făcute fiecare os, fiecare încheietură și fiecare tendon și cum se potrivesc în mașinăria care îi dă piciorului putința să se miște și oii să meargă. Apoi, dacă stai să te gândești, știi că dacă te duci peste mări, la celălalt capăt al lumii, în Australia sau în Noua Zeelandă, și iei acolo un picior de oaie și îl disecezi la fel, îl găsești exact, întocmai la fel acolo ca și aici. Lucrarea lui Dumnezeu e aceeași în toată lumea. Oamenii nu bagă de seamă, de regulă, lucrurile acestea și nu se gândesc la ele, iar când începi să te gândești, începi să vezi ce lucrare minunată este aceea a lui Dumnezeu, care a făcut toate aceste animale diferite, fiecare cu forma ei, toate la fel între ele și totuși atât de deosebite de celelalte feluri de animale, de pești sau de păsări. Începi atunci să-ți dai seama ce Creator minunat a făcut lumea și tot ce este în ea.

Steagul nostru

Ghidele în uniformă salută întotdeauna drapelul (sau stindardul) unui regiment când trec pe lângă el. De obicei sunt două astfel de stindarde: unul este „Drapelul Regelui” („King's Colour”), iar celălalt „Drapelul Regimentului” („Regimental Colour”).

Marina Regală arborează pavilionul alb (White Ensign); nimeni altcineva nu are voie, în afară de iahturile care aparțin de Royal Yacht Squadron. Pavilionul alb este un steag alb cu crucea roșie a Sfântului Gheorghe pe el și cu un Union Jack în colț. Se arborează la pupa navei, iar la provă un Union Jack mic.

Navele de război poartă un pavilion de comandă, adică un steag lung și subțire, ca o plesnitoare de bici.

Marina comercială arborează pavilionul roșu (Red Ensign). Dacă căpitanul unei nave comerciale este fie ofițer de marină în retragere, fie ofițer al Rezervei Marinei Regale, are dreptul să folosească pavilionul albastru (Blue Ensign), dacă, în afară de el, 10 ofițeri și marinari (socotind toți ofițerii și gradele inferioare) fac parte din Rezerva Marinei Regale.

Armata și clădirile guvernamentale arborează Union Jack-ul.

Stindardul Regal (Royal Standard), pe care sunt leii Angliei, harpa Irlandei și leul Scoției, se arborează numai când Regele sau Regina este de față.

Union Jack este steagul național al Imperiului Britanic și este alcătuit din steagul Sfântului Gheorghe, o cruce roșie pe fond alb. În 1606, regele Iacob I i-a adăugat stindardul Scoției, care era un steag albastru cu o cruce albă a Sfântului Andrei, în diagonală, adică din colț în colț.

În 1801 s-a adăugat steagului stindardul Sfântului Patrick al Irlandei; crucea Sfântului Patrick era o cruce roșie în diagonală, pe fond alb, așa încât steagul înseamnă acum unirea Angliei, Irlandei și Scoției.

Dar există un fel corect și un fel greșit de a-l ridica, pe care toate ar trebui să-l cunoașteți și să-l înțelegeți, pentru că foarte des îl vezi arborat cu susul în jos, ceea ce înseamnă, la propriu, că ești în primejdie; dar oamenii îl pun așa din greșeală sau din neștiință. Vei observa că brațele roșii în diagonală ale steagului au o bandă albă îngustă pe o parte și una lată pe cealaltă. Ei bine, cea lată trebuie să fie spre partea de sus a steagului, pe latura cea mai apropiată de catarg, adică la „hoist”-ul (partea de la catarg a) steagului, și spre partea de jos a steagului la capătul liber, sau, cum i se spune, la „fly”-ul (partea fluturândă a) steagului (vezi desenul de mai jos).

I s-a spus „Jack” fie de la „Jacques”, porecla regelui Iacob I, care l-a introdus primul, fie, mai probabil, de la „jack” sau „jacket”, haina pe care cavalerii o purtau peste armură ca să arate cărei națiuni îi aparțin. Cavalerii englezi purtau un „jack” alb cu crucea roșie a Sfântului Gheorghe pe el. Acesta era steagul lor.

Dacă steagul este arborat cu susul în jos, este un semnal de primejdie. Dacă este coborât în bernă, este semn de doliu.

Ziua de 24 mai, ziua de naștere a reginei Victoria, este „Ziua Imperiului” (Empire Day), și toți ridicăm steagul și îl salutăm, în cinstea deosebită a Imperiului, cu acest prilej.

Cum este și „Ziua Ghidelor”, noi, ghidele, îi dăm și noi o cinste deosebită.

Ține minte că va fi treaba fiecăreia dintre voi să țineți vechiul steag fluturând.

Union Jack înseamnă ceva mai mult decât numai unirea Angliei, Irlandei și Scoției — înseamnă unirea Marii Britanii cu toate Dominioanele noastre de peste mări; și înseamnă, de asemenea, o camaraderie mai strânsă cu frații și surorile noastre din acele Dominioane, și între noi, cei de acasă. Trebuie să fim cu toții cărămizi în zidul acelei mari clădiri — Imperiul Britanic — și trebuie să avem grijă să nu lăsăm deosebirile noastre de păreri în politică sau în alte chestiuni să crească atât de mult încât să ne despartă. Trebuie să rămânem umăr la umăr, ca britanici, dacă vrem să ne păstrăm locul de frunte pe care îl avem acum printre națiuni; și trebuie să ne facem cea mai bună națiune din lume în ce privește onoarea și bunătatea față de ceilalți, ca să MERITĂM să păstrăm acest loc.

„Uniți Imperiul; faceți-l să stea strâns legat,
Umăr la umăr, membrii lui să simtă
Atingerea frăției britanice, și să lucreze
Ca o singură mare națiune — tare și adevărată ca oțelul.”

Celelalte steaguri naționale ale Marii Britanii, în afară de Union Jack, sunt următoarele.

1. Stindardul Regal (Royal Standard), care se arborează numai acolo unde Regele însuși este de față. Este cu totul greșit să fie arborat pe străzi sau deasupra caselor etc. Ți se pare un stindard frumos? Dacă da, atunci — T.I.B.
2. Pavilionul alb (White Ensign), crucea Sfântului Gheorghe cu Union Jack în colțul din stânga sus. Acest steag poate fi arborat numai de Marina Regală. Este cu totul greșit ca altcineva să-l arboreze.
3. Pavilionul roșu (Red Ensign), un steag roșu cu Union Jack în colțul din stânga sus. Acesta este steagul pe care îl poate arbora orice britanic și nu înseamnă nici armata, nici marina.
4. Pavilionul albastru (Blue Ensign), un steag albastru cu Union Jack în colțul din stânga sus. Este arborat de navele care aparțin de Rezerva Marinei Regale. Nu poate fi arborat de nimeni altcineva.

Exersați alcătuirea Union Jack-ului

Se poate face cu o bucată de pânză albastră și cu cruci tăiate după modele, fiecare bucată fiind luată în grijă și pusă la locul ei de câte o patrulă.

Din asta s-ar putea face un ceremonial pentru o paradă de prezentare.

Se așază mai întâi steagul albastru, care reprezintă oceanul, urmat de crucile Sfântului Andrei, Sfântului Patrick și Sfântului Gheorghe, suprapuse una peste alta în ordinea numită.

Exersați ridicarea steagului

Cu „toggle” (buton) și „strop” (laț) și cu saule. Arătați cum saula de la partea dinspre catarg trebuie lăsată ceva mai slobodă pe vreme furtunoasă, ca să cruțe pânza steagului. Arătați și cum se strânge steagul și cum se ridică la vârful catargului, legat cu un nod cu ochi care se desface dintr-o smucitură, pentru ca steagul să poată fi „desfăcut” la momentul dorit.

Nodurile și cum se leagă

Când faci nodurile, T.I.B.

Instrucție și exerciții

Ghidele învață instrucția ca să poată fi mutate repede și în bună ordine dintr-un loc în altul. Instrucția le și îndreaptă ținuta și le face sprintene și iuți.

Ea întărește mușchii care susțin corpul, iar prin ținerea corpului drept, plămânii și inima au loc din belșug să lucreze, iar organele dinăuntru stau în poziția potrivită pentru buna mistuire a hranei și așa mai departe. O poziție gârbovită, dimpotrivă, apasă toate organele și le împiedică să-și facă treaba cum trebuie, așa încât o persoană cocârjată este de obicei slabă și adesea bolnavă. Fetele în creștere sunt foarte înclinate să se gârbovească și, de aceea, ar trebui să facă tot ce pot ca să scape de obiceiul acesta, cu multe exerciții fizice și instrucție.

Stai dreaptă când stai în picioare, iar când stai jos, șezi dreaptă, cu spatele bine lipit de spătarul scaunului. În orice clipă, Încordează-ți Mușchii Spatelui — B.Y.B.M. (Brace Your Back Muscles).

La comanda „Drepți!” („Alert”), ghida stă dreaptă, cu picioarele lipite, cu mâinile atârnând firesc pe lângă corp, cu degetele întinse și privind drept înainte. (T.I.B. și B.Y.B.M.)

La comanda „Înainte, marș!” („Quick March”), fetele pornesc cu piciorul stâng, în pas vioi, balansând liber brațele, pentru că asta este un exercițiu bun pentru corp, pentru mușchi și pentru organele interne.

La comanda „Pas alergător!” („Double”), fetele aleargă în trap ușor, cu pași scurți și repezi, cu mâinile balansând liber, nu strânse pe lângă corp.

La comanda „Pasul cercetașului!” („Scouts' pace”), fetele merg în pas vioi douăzeci de pași, apoi aleargă douăzeci de pași, și tot așa, alternând fuga cu mersul; asta îți dă putința să străbați distanțe lungi, în ritm iute, fără să te istovești.

„La dreapta!” — fiecare fată se întoarce la dreapta.

„După conducătoare!”, „Conducătoarea, la dreapta!” — fata din frunte se întoarce la dreapta ei, celelalte înaintează până la locul unde s-a întors ea și apoi o urmează.

„În linie, în față!” (când se merge „după conducătoare”). Cele din urmă aleargă în față și se așază în linie alături de conducătoare, în stânga ei.

O ghidă nu-și va clădi niciodată un corp sănătos și zdravăn dacă nu este chibzuită cu sănătatea ei. Fetele mai mari le pot ajuta ușor pe cele mai mici, îndemnându-le să spună cum se simt, și ar trebui să le îndemne să nu meargă în marșuri lungi dacă nu sunt în putere și să nu-și lase picioarele ude sau reci în asemenea momente, căci asta poate duce la boli ani de zile mai târziu. Este datoria lor să-și cultive sănătatea și să o îngrijească până ajunge zdravănă și bună, ceea ce le va face rezistente în viața de mai târziu.

Exercițiu pentru dezvoltarea pieptului

Șezând cu picioarele încrucișate.

La comanda „Pieptul sus!” — ridică de la pământ capul și pieptul, ținând bărbia bine trasă înapoi, picioarele rămânând pe pământ.

La comanda „Repaus!” — revino destinsă la poziția inițială. Se repetă de trei ori.

Scopul exercițiului: lărgirea pieptului și întărirea mușchilor din partea de sus a spatelui și ai umerilor.

Exercițiu de atingere a vârfurilor picioarelor

Ai grijă să ții corpul drept, capul bine tras înapoi, umerii lăsați în jos și talia trasă înăuntru. Stai dreaptă, cu picioarele ușor depărtate. La comanda „Brațele înainte și sus, balans!” — balansează ambele brațe înainte și în sus, până în poziția arătată în desen. La comanda „Trunchiul înainte și jos!”, apleacă-te încet înainte, ținând genunchii întinși, până când vârfurile degetelor ating pământul (dacă se poate), ținând capul între brațe. La comanda „Trunchiul sus, ridicare!” — ținând în continuare genunchii întinși, ridică-te încet în poziția dreaptă, cu brațele căzând firesc pe lângă corp (vezi desenul).

Se repetă de trei ori.

Scopul exercițiului: destinderea și întărirea mușchilor spatelui și întinderea și întărirea mușchilor din spatele piciorului.

Exercițiu de arcuire pe vârfuri

Stai dreaptă, cu călcâiele lipite și vârfurile depărtate, cu mâinile pe șolduri, cu coatele în afară, în unghi drept față de corp. La comanda „Călcâiele sus, genunchii încet în afară, îndoire!” — ridică-te pe vârfuri și îndoaie încet genunchii spre în afară, ținând călcâiele lipite, corpul drept și coatele neclintite. La comanda „Genunchii, întindere!”, ridică-te încet și lasă călcâiele în jos. La comanda finală — „Brațele jos, întindere!” — brațele cad pe lângă corp.

Scopul exercițiului: întărirea mușchilor gambei, ai coapsei și ai spatelui, dezvoltarea unui bun echilibru și întărirea labelor picioarelor și a gleznelor.

Învestirea ghidelor

Ceremonialul de învestire a unei novice ca ghidă

Compania se așază în formație de potcoavă, cu căpitana și locotenenta în deschizătură. Novicea, împreună cu șefa ei de patrulă, stă chiar înăuntrul cercului, în fața căpitanei. Când căpitana îi ordonă să înainteze, șefa de patrulă o aduce pe novice în mijloc. Căpitana o întreabă atunci: „Știi ce este onoarea ta?”

Novicea răspunde: „Da. Înseamnă că se poate avea încredere în mine că sunt sinceră și cinstită.” (Sau ceva în acest sens.)

„Cunoști Legea Ghidei?” — „Da.”

„Pot să am încredere în tine, pe onoarea ta,

1. Că îți vei face datoria față de Dumnezeu și față de Rege?
2. Că îi vei ajuta pe ceilalți în orice împrejurare?
3. Că vei asculta de Legea Ghidei?”

Novicea face atunci semisalutul, și la fel face întreaga companie, în timp ce ea spune:

„Promit, pe onoarea mea, să fac tot ce pot:

1. Să-mi fac datoria față de Dumnezeu și față de Rege.
2. Să-i ajut pe ceilalți în orice împrejurare.
3. Să ascult de Legea Ghidei.”

Căpitana: „Am încredere în tine, pe onoarea ta, că vei ține această promisiune și că vei încerca să faci cel puțin o faptă bună în fiecare zi.”

Căpitana îi prinde apoi insigna de novice și spune: „Acum faci parte din marea frăție a ghidelor.”

Căpitana îi strânge apoi mâna, cu mâna stângă.

Noua ghidă se întoarce cu fața spre companie și o salută.

Compania răspunde la salut.

Căpitana dă comanda: „La patrulă, înainte marș!”

Noua ghidă și șefa ei de patrulă mărșăluiesc înapoi la patrula lor.

Patrula

Când intri într-o companie, devii membră a uneia dintre patrulele ei.

O patrulă este o ceată de șase sau opt ghide care lucrează împreună, ca tovarășe, sub conducerea unei fete care este șefa de patrulă.

Șefa de patrulă are o ajutoare numită „secundă”. Toate ghidele trebuie să asculte de șefă și de secundă.

Fiecare patrulă poartă numele unei păsări sau al unei flori, iar șefa are un steguleț cu pasărea sau floarea aceea brodată pe el.

Când au apărut ghidele, la început patrulele purtau doar nume de flori; dar multe fete au simțit că o floare, deși e foarte frumoasă și răspândește o influență dulce în jurul ei, nu ține mult și nici nu, cum ar spune un american, „se agită și face lucruri”; ele voiau drept emblemă ceva mai activ. Așa că acum o patrulă poate alege ce îi place: o pasăre sau o floare.

Fiecare șefă de patrulă are un steguleț alb pe o lance, înalt de zece inchi (25 cm), cu emblema patrulei ei, din pânză, cusută pe ambele fețe.

Fiecare patrulă poartă numele unei flori sau al unei păsări.

Fiecare membră a patrulei poartă un nod de umăr în culorile patrulei ei și o insignă cu emblema, cusută pe clapa buzunarului stâng.

Se așteaptă ca fiecare ghidă să știe totul despre viața emblemei patrulei sale. Dacă e o floare: cum arată, când și unde înflorește — și, dacă se poate, să o crească ea însăși. Dacă emblema e o pasăre, ghida trebuie să știe cum arată și care îi este strigătul sau cântecul. Trebuie să știe unde să-i caute cuibul și ce culoare au ouăle ei. Când migrează și așa mai departe. Patrulele de Rangers pot alege, dacă vor, embleme cu copaci.

Iată câteva dintre embleme și culorile lor:

Embleme cu păsări

Pasărea și culorile nodului de umăr:

• Cocoșul pitic — roșu și galben.
• Mierla — negru și galben.
• Pițigoiul albastru — albastru și galben.
• Mugurarul — negru și roșu.
• Canarul — galben și alb.
• Cinteza — gri și roz.
• Pescărușul albastru — albastru și maro.
• Privighetoarea — gri și galben.
• Măcăleandrul — maro și roșu.
• Ciocârlia — gri și maro.
• Vrabia — negru și maro.
• Rândunica — albastru închis și alb.
• Sturzul — maro și galben.
• Ochiul-boului — maro.

Embleme cu flori

Floarea și culorile nodului de umăr:

• Clopoțelul — verde și albastru.
• Piciorul-cocoșului — galben.
• Piciorul-cocoșului și părăluța — galben și alb.
• Trifoiul — verde și mov.
• Albăstreaua — albastru regal.
• Narcisa — galben și verde închis.
• Părăluța — roz și alb.
• Păpădia — verde închis și galben.
• Nu-mă-uita — albastru pal și alb.
• Fucsia — roșu închis și albastru regal.
• Iarba-neagră — purpuriu și verde.
• Ilexul — roșu și verde.
• Lunaria — purpuriu și galben.
• Stânjenelul — purpuriu și alb.
• Crinul — alb și galben.
• Lăcrămioara — alb și verde.
• Margareta — verde închis și alb.
• Vâscul — verde și alb.
• Orhideea — mov și galben.
• Panseluța — maro și alb.
• Macul — roșu aprins și negru.
• Ciuboțica-cucului — galben.
• Trandafirul roșu — verde închis și roșu.
• Scânteiuța — stacojiu.
• Trifoiul irlandez — verde.
• Ghiocelul — verde și alb.
• Șopârlița — albastru și verde.
• Floarea-soarelui — maro închis și galben.
• Scaiul — verde și purpuriu.
• Violeta — violet.
• Iarba-neagră albă — verde și alb.
• Trandafirul alb — verde și alb.

O patrulă de cuci

Gaița e o pasăre țipătoare și împopoțonată și, ca prietenul ei mai mare, păunul, are un glas aspru și răgușit; mănâncă ouăle altor păsări și, în general, face pe lume mai mult rău decât bine. Există gaițe și păuni și printre oameni, dar nu o să le găsești printre ghide. Cucul e o pasăre ciudată, de alt soi. Se face să semene cam cu un uliu și cam cu un porumbel, încât nu știi dacă e foarte îndrăzneț sau foarte pașnic; oricum, te anunță că e acolo. Își folosește glasul din belșug. Dar e un leneș fără pereche: nu se ostenește să-și facă un cuib al lui, ci se duce și își pune ouăle în cuiburile altor păsări — destul de viclean, fiindcă adesea își potrivește ouăle după cele din cuibul pe care îl folosește — și le lasă lor toată bătaia de cap de a-i crește puii. Îi părăsește și pleacă spre sud în iulie, înainte ca puii lui să poată zbura cu el. De fapt, e un impostor: îi imită pe alții și se fudulește mult, o vreme, dar nu face nicio treabă adevărată.

Uneori au existat ghide de imitație, care s-au îmbrăcat în uniforma noastră, și-au pus insigne asemănătoare, s-au fălit o vreme, dar n-au prins niciodată cu adevărat spiritul ghidei și nici n-au făcut muncă de ghidă — și așa și-au câștigat numele de cuci.

Spiritul de patrulă

Așadar, nu face parte dintr-o patrulă de cuci și nu fi gaiță.

Dacă ești ghida care mă aștept să fii, te vei apuca de lucru ca să-ți faci patrula cea mai bună din companie și ca să devii tu cea mai bună ghidă din patrulă — ca ținută, ca pricepere și ca voioșie. (N-aș da doi bani pe tine dacă nu ești veselă și râzătoare.)

Capitolul VII — Ghida de clasa a doua

Cum devii ghidă de clasa a doua

I. Inteligență.

1. Să fi trecut probele de novice.
2. Să cunoști mai în adâncime Legea Ghidei.
3. Să semnalizezi alfabetul în Morse (atât la citire, cât și la transmitere).
4. Să poți recunoaște 12 viețuitoare în mediul lor natural, alese dintre următoarele: animale, păsări, pești, insecte, reptile, copaci, plante sau constelații. Să descoperi, prin observație, ceva interesant despre fiecare.
5. Să știi să te furișezi și să urmărești urme sau (numai pentru fetele de la oraș) să faci observație pe stradă: magazine, oameni sau traseele autobuzelor.

II. Îndemânare.

1. Să folosești șapte dintre nodurile următoare: nodul drept (reef), nodul de țesător (sheetbend), nodul cabestan (clove-hitch), nodul de lemn (timber-hitch), nodul de scaun (bowline), nodul de scurtare (sheep-shank), nodul pescăresc (fisherman), volta cu două jumătăți de nod (round turn and two half-hitches), nodul de pachet (packer's knot) și legătura pătrată (square lashing).
2. Să pregătești și să aprinzi un foc (pe cât posibil în aer liber), folosind cel mult două chibrituri.

III. Sănătate.

1. Să știi de ce e necesar să ai o ținută bună și care sunt lucrurile principale de urmărit ca să ai o postură bună, și să arăți că ai ajuns la asta pe cât se poate. Curtea de Onoare trebuie să te treacă pentru ideea ta bună despre ținută și pentru înfățișarea ta îngrijită.

IV. Serviciu.

1. Să parcurgi o milă (1,6 km) în pasul cercetașului în 12 minute, cu o abatere îngăduită de 30 de secunde în plus sau în minus; sau să fi făcut patru plimbări de cel puțin trei mile (circa 5 km).
2. Să cunoști regulile sănătății.
3. Să arăți cum se tratează tăieturile simple, arsurile și leșinul, cum se oprește o sângerare (numai cu tampon și bandaj pe rană) și cum se procedează la înecarea cu ceva; să aplici o eșarfă mare pentru braț și un bandaj la o gleznă scrântită.
4. Să confecționezi un steag de semnalizare Morse (24 pe 24 de inci — 61 × 61 cm) sau, în schimb, un alt obiect folositor companiei.
5. Să desfaci și să faci patul cum se cuvine.

Înainte de a încheia această probă, ghida trebuie să fi auzit legendele sfinților de pe Union Jack.

Semnalizare

Alfabetul Morse

În codul Morse, literele sunt alcătuite din puncte și linii. Scrise, ele arată așa: • — (A), — • • • (B) și așa mai departe. Întrebarea este: cum arăți un punct fluturând un steag, sau o linie cu o lumină care clipește? Ei bine, totul e o chestiune de pauze lungi și scurte. Oricum ai transmite, ține minte că o linie durează de trei ori cât un punct. Vezi asta ușor dacă te uiți la semnele Morse scrise. Iată un punct • și iată o linie — exact de trei ori mai lungă. LA FEL este și dacă transmiți în Morse cu o lumină care clipește. Dacă arăți lumina cât numeri „unu”, ca să faci un punct, cât trebuie să arăți lumina ca să faci o linie? Păi, cât numeri „unu, doi, trei”, firește. Dar înainte să-ți spun mai multe despre feluritele moduri de transmitere, trebuie să înveți alfabetul Morse. Ce ți-am spus până acum e doar ca să-ți intre bine în cap că, oricum ai transmite și cu orice viteză, o linie este întotdeauna de trei ori mai lungă decât un punct. Dacă nu ții minte asta, nimeni nu va putea vreodată să-ți citească mesajele, oricum le-ai transmite.

Fiindcă este foarte important ca cifrele dintr-un mesaj să fie primite corect, fiecare are o literă „de control”, cu care se răspunde la toate cifrele care apar în mesaj. Aceste litere de control sunt următoarele:

Unora li se pare mai ușor să țină minte punctele și liniile închipuindu-și că ele formează literele — astfel:

E un exercițiu bun să scrii în Morse scrisori sau bilețele pe care vrei să le ții secrete. Pune-i și pe alții să-ți scrie în Morse. Vei învăța foarte repede să citești și să scrii (sau să transmiți) literele cu ușurință.

Manipulatorul de exercițiu. — Acum, că știi alfabetul, e doar o chestiune de exercițiu să poți citi și transmite repede. Cel mai ușor mod de a exersa, atât ca să-ți intre bine alfabetul în cap, cât și ca să deprinzi pauza corectă, este să folosești un manipulator de exercițiu ca acesta:

Știi că punctului i se spune „tivet”, iar liniei „tikka”. Asta pentru că manipulatorul face un zgomot ca aceste două cuvinte — încearcă și o să vezi. Apasă butonul de câteva ori, repede și scurt, și va zice „tivet, tivet, tivet”. Acum apasă-l încet — adică ținând butonul apăsat cu mâna exact de trei ori mai mult decât înainte, apoi dându-i drumul — și va zice „tikka”.

Acum, vezi, știi cum se face un punct și o linie. Așa că gândește-te la o literă și spune-ți-o în Morse, așa: „Tikka, tikka, tivet” (acesta e G), și fă-o pe manipulator. Acum, că poți face o literă, încearcă un cuvânt. Și ține minte că la sfârșitul fiecărei litere trebuie să faci o pauză lungă cât o linie. Iată un cuvânt în Morse: „Tikka, tikka, tivet (pauză), tivet, tivet (pauză), tivet, tikka, tivet (pauză), tivet, tikka, tivet, tivet.” Asta înseamnă „Girl” (fată). Continuă să exersezi cuvinte pe manipulatorul de exercițiu până te obișnuiești de tot cu transmisul și cititul, înainte să te apuci de steaguri; și exersează bătând cu cuțitul în clipele libere, sau clipind din ochi (ochiul drept fiind „tikka” și cel stâng „tivet”), sau pur și simplu spunându-ți cuvinte în limba „tivet, tikka” în drum spre școală ori stând în pat. Când poți transmite cuvinte, încearcă să transmiți propoziții. Dar nu uita să faci la sfârșitul cuvântului o pauză de trei ori cât o linie.

Un alt lucru important de ținut minte, oricum ai transmite, este să mergi drept înainte, fără oprire, de la început până la sfârșit, atunci când faci o literă. Dacă te oprești la mijloc, cel care citește va crede că ai vrut să faci două litere. Așa: dacă ai transmite C (care este — • — •) și ai face jumătate (— •), apoi ai face o pauză și apoi ai transmite a doua jumătate (— •), s-ar crede că ai vrut să transmiți N, N.

Odată ce poți transmite și citi cu manipulatorul de exercițiu, poți încerca celelalte moduri — cu un buzzer telegrafic sau cu o lanternă, cu steagurile ori cu fluierul.

Semnalizarea cu steagul. — Primul lucru de învățat este să ții steagul cum trebuie. Ia poziția „pregătit de semnalizare”, exact ca în această imagine.

La comanda „Gata”, ridică steagul sprinten, pieziș, deasupra umărului stâng, ținând vârful ușor înclinat spre față, așa.

Mâna stângă ține capătul prăjinii, iar mâna dreaptă stă chiar deasupra ei, cu degetul mare al mâinii stângi în linie cu gura, la opt inci (20 cm) în fața ei. Nu strânge prăjina tare și ține minte că mâna stângă face toată treaba, mâna dreaptă servind doar drept pivot.

Am cunoscut odată niște băieți care învățaseră singuri semnalizarea Morse, dar o făceau toată pe dos, pentru că începuseră prin a ține steagul peste umărul drept și a-l coborî spre stânga.

Acum fă un punct. Adică du steagul în partea cealaltă cu o mișcare scurtă, ca să ajungă deasupra umărului drept, cu vârful ușor înainte, și înapoi.

Punctul nu e făcut până n-ai dus steagul acolo și înapoi, repede și fără pauză. Exersează puncte până obosești. Acum încearcă linia.

Ca să faci o linie, cobori steagul mai jos decât pentru punct, astfel încât să ajungă pieziș chiar sub umărul drept, îndreptat ușor în afară, spre față. Și când a ajuns acolo nu face pauză, ci adu-l sprinten înapoi, trăgându-l spre tine, și apoi sus, în poziția „Gata” din care a pornit, deasupra umărului stâng.

Acum fă o mulțime de linii. Acum câteva amestecate cu puncte. Când te-ai obișnuit de tot cu fluturatul steagului, fă cuvinte, așa cum ai făcut cu manipulatorul — tot spunându-ți „tivet, tikka”. La sfârșitul fiecărui cuvânt adu steagul sprinten înapoi în poziția „pregătit de semnalizare”, ca în prima imagine.

Ține minte că, atunci când faci o literă, fie că e alcătuită din puncte, din linii sau din amândouă, nu trebuie să existe nicio pauză nicăieri până ce litera e terminată; steagul trebuie ținut în fluturare tot timpul. Atât la puncte, cât și la linii, trebuie să descrii un opt cu vârful prăjinii, altfel steagul se va înfășura curând și nu va mai putea fi văzut de la distanță.

Când folosești steagul, mișcarea trebuie făcută din încheieturi, nu din brațe, iar degetul mare al mâinii stângi trebuie ținut mereu la nivelul gurii, chiar și când faci o linie.

Împăturirea steagului. — Ca să împăturești steagul, ține prăjina în mâna dreaptă, sub braț, dar ieșind în spate; apucă colțul din stânga sus al steagului și împăturește-l pe diagonală până la colțul din dreapta jos, având grijă ca cele două capete ale șnurului să rămână libere; apoi, printr-o mișcare de răsucire, rulează steagul împăturit în jurul prăjinii și fixează capătul trecându-l pe sub ultima înfășurare.

Când stai de vorbă cu un soldat întors de pe front, el va folosi adesea cuvinte ciudate pe care la început nu le înțelegi, cum ar fi „Blighty” pentru Anglia, „roti” pentru pâine și așa mai departe. O vorbă de-a soldaților este să spună orei 4 p.m. „4 Pip Emma”. Ei bine, asta vine de la felul în care semnalizatorii pronunță alfabetul, și pe acesta trebuie să-l înveți. Cum privește doar câteva litere, e foarte ușor.

Câteva semnale diverse

Semnalele cu fum. — Cu acestea nu poți transmite semnale la fel de amănunțite ca prin alte mijloace, dar ele pot fi trimise foarte departe — când tu, de fapt, ești în afara razei vizuale ori prea departe ca să poți fi văzută. Trebuie să-ți stabilești codul cu grupul cu care vrei să comunici. Îți trebuie un foc care să scoată mult fum (nu de felul celui pe care pui ceainicul la fiert sau în jurul căruia stai la povești!). Ca să semnalizezi, trebuie să faci fumul să se ridice la intervale variate — lungi și scurte, rânduite după codul tău.

Reglezi asta alimentând focul cu iarbă și frunze umede și întinzând peste el o pătură udă, o bucată de covor vechi sau de sac, pe care apoi o ridici.

Semnalele cu fluierul. — Conducătoarele poartă fluiere, și când le suflă, fiecare ghidă trebuie să le știe înțelesul și să le asculte cât mai sprinten și mai repede cu putință.

Iată semnalele cu fluierul:

• Atenție (sau alertă): — „Ghide!”
• Adunarea: • • • • • • etc. „Fuga, fuga, fuga, fuga.”
• Șefele la mine: • • • — „Șefele, hai!”
• Răsfirarea (ieșiți mai departe): — — — etc. „Larg, mai larg!”
• Pericol (alarmă): • — • — • — „Păzea — păzea — păzea.”

Semnalele prin mișcare:

Jocuri. — Sunt foarte multe jocuri care dau prilej de exercițiu pentru probele de semnalizare și pentru semne. Poate că unul simplu, cu care să începi, este „Pe urmele lor”.

Un grup de cowboy pornește într-o călătorie lungă peste prerie. Ei așteaptă ca un grup de tovarăși de-ai lor să-i urmeze peste o săptămână. Așa că se înțeleg să facă semne de cercetaș și să lase mesaje pe tot drumul. Ghidele s-au împărțit în două grupuri; unul pornește peste câmpuri și prin păduri — de preferință pe o cărare sau o potecă. Ele fac săgeți care arată direcția în care merg, fie pe pământ, fie pe garduri sau pe pietre. Ascund mesaje, scrise pe hârtie sau pe pietre albe ori bucăți de lemn, în care spun cum le merge, unde se găsește apă, sau își avertizează tovarășii de felurite primejdii. Semnul „Nu urmați acest drum” (X) se face și el când e nevoie. Între timp, al doilea grup de ghide pornește (după ce le-a dat cowboy-ilor zece minute avans), nu ca prietenii așteptați, ci ca o ceată de indieni care au dat de pistă și sunt pe urmele „fețelor palide”. Ei le urmăresc, distrugând toate urmele și semnele cowboy-ilor și citindu-le mesajele. Pot fi trimise înainte iscoade indiene, câte una (alergătoare iuți), ca să cerceteze și să raporteze numărul și purtarea cowboy-ilor. Dar iscoada indiană face asta pe riscul ei. Dacă e văzută de fețele palide, devine prizoniera lor și trebuie să meargă mai departe cu ei. (Orice cowboy care vede o iscoadă dușmană îi strigă numele, iar indianca trebuie să joace cinstit și să se predea.) Fețele palide rămân în cele din urmă fără provizii, după o jumătate de milă (800 m) sau mai mult, și sunt nevoite să se oprească. Crezând că indienii le urmăresc, se ascund. Indienii, văzând că pista s-a sfârșit, îi caută pe cowboy (a vedea și a striga numele cuiva este totuna cu a-l ucide), dar orice față palidă care reușește să se strecoare din ascunzătoare și să atingă un indian înainte de a fi văzută ea însăși îl ucide (îl scoate din joc). Jocul e câștigat de grupul care are cei mai mulți supraviețuitori în clipa în care conducătoarea suflă în fluier.

Jocul următor este un bun exercițiu de citire, fie în Morse, fie în semafor.

Pot juca vreo douăsprezece ghide. Fiecare ghidă își alege o literă a alfabetului. Aceasta (scrisă mare, cu cerneală, pe un carton) i se prinde pe piept. Fiecăreia i se dă apoi un loc în care să stea, pe un câmp sau într-un loc deschis (distanța poate fi stabilită de conducătoare după priceperea fiecărei ghide). Conducătoarea se așază astfel încât ghidele să fie în fața ei într-un semicerc larg și toate să o poată vedea. Ea transmite două litere, iar ghidele care poartă acele două litere fac schimb de locuri (ca în jocul „General Post”). Dacă transmite A. P., A și P pornesc amândouă înainte și traversează câmpul în fugă, luând fiecare locul celeilalte. Asta înseamnă că fiecare ghidă trebuie să stea cu ochii ațintiți foarte atent asupra conducătoarei. Fiecare ghidă are cinci „vieți”. Dacă pornește înainte când litera ei nu a fost transmisă, pierde o „viață”; dacă nu reușește să pornească înainte ca conducătoarea să fi numărat până la șase de la semnalizarea celei de-a doua litere, pierde o viață. La sfârșitul unui timp stabilit, ghidele care au pierdut cele mai puține vieți sunt socotite câștigătoare. Firește, orice vorbă trebuie strict interzisă în timpul acestui joc. Conducătoarea trebuie să aibă grijă să-i dea fiecărei ghide un număr egal de ocazii de a se mișca. Nu trebuie jucat prea mult timp în șir. Nu trebuie să joace mai mult de douăsprezece, altfel literele nu pot fi transmise destul de des ca să se păstreze interesul. Acest joc le învață pe ghide să citească, dar și concentrarea deplină și vigilența. (Observă că această concentrare nu e un efort peste măsură, fiindcă se destinde cât timp cele două ghide aleargă să facă schimb de locuri.) Dacă șefele de patrulă sunt destul de bune la semnalizare, li se poate îngădui lor să transmită, conducătoarea fiind arbitru și ținând scorul.

E greu de descris jocuri anume care să cuprindă semnale cu fum, cu sunet, prin mișcare și așa mai departe. Dar picnicurile și ieșirile la țară pot fi tratate ca o mare „prefăcătorie”. Grupul devine o ceată de marinari naufragiați pe o insulă pustie, o expediție de explorare, supraviețuitorii unei corăbii torpilate sau infirmiere pe câmpul de luptă, iar picnicul se preface în bivuac, focul fiind folosit pentru semnale cu fum (fie către o altă companie, fie către un grup trimis anume pentru asta). Toate comunicările cu acest grup trebuie purtate prin steag de semnalizare, fluier etc.

Pentru un exercițiu simplu al semnalelor cu sunet și prin mișcare, ghidele trebuie răspândite pe un câmp, în timp ce conducătoarea dă semnalul, care trebuie ascultat pe loc. Ea trebuie să urmărească cu atenție și poate striga numele (sau numărul) ghidei care a fost ultima în a asculta ordinul. Asta va spori vigilența. Ar fi un plan bun să se stabilească și niște semnale de „pe loc repaus” („as you were”), care să se dea după ce a fost ascultată fiecare comandă (să zicem, două note scurte).

Arta pădurii sau cunoașterea animalelor și a naturii

Obiceiurile animalelor. — Dacă locuiești la țară, e, firește, foarte ușor să observi și să urmărești obiceiurile tot felului de animale, mari și mici. Dacă însă ești la oraș, ai de întâmpinat multe greutăți. Totuși, dacă poți ține animale de companie de orice fel — iepuri, șobolani, șoareci, câini sau ponei —, le poți observa și urmări obiceiurile și poți învăța să le înțelegi bine; dar, în general, pentru ghide e mai ușor să urmărească păsările, fiindcă pe ele le vezi și la oraș, și la țară; și mai ales când mergi în tabără sau în drumeție le poți observa și urmări obiceiurile, îndeosebi primăvara.

Atunci le vezi pe păsările bătrâne cum își fac cuibul, cum își clocesc ouăle și cum își cresc puii; și acesta este, firește, momentul cel mai interesant pentru a le urmări. O ghidă bună, cu ochiul ager, ajunge să cunoască diferitele feluri de păsări după strigăt, după înfățișare și după felul în care zboară. Va ajunge să știe și unde li se găsesc cuiburile, ce fel de cuiburi sunt, ce culoare au ouăle și așa mai departe. Și, de asemenea, cum arată puii când ies. Unii ies pufoși, alții acoperiți cu pene, alții cu mai nimic pe ei. Puiul de porumbel, de pildă, nu are nicio pană, pe când puiul de găinușă de baltă poate înota de îndată ce iese din ou; puii de găină aleargă și vânează muște la câteva minute după ce au ieșit; și totuși puiul de vrabie e cu totul neajutorat câteva zile, e orb și trebuie hrănit și cocoloșit de părinți.

Apoi, e o priveliște interesantă să vezi păsările bătrâne cum își învață puii să zboare: se ridică deasupra lor și dau de câteva ori din aripi, până ce toți puii le imită. Pe urmă sar de pe o crenguță pe alta, tot dând din aripi, iar puii fac la fel și încep să descopere că aripile îi ajută să-și țină echilibrul; în sfârșit, sar de pe o creangă pe alta la o oarecare distanță, așa încât aripile îi susțin în efortul lor. Puii descoperă foarte curând că pot să-și folosească aripile pentru zbor, dar totul se face treptat și cu îndrumare atentă.

Dacă ți se pare că într-un oraș nu e cu putință nicio istorie naturală și nicio observare a vieții păsărilor, fă rost de încântătoarea carte Lives of the Hunted de Ernest Thompson Seton. Acolo vei găsi o poveste grozavă despre Randy și Biddy, cele două vrăbii, care și-au făcut împreună un cuib după niște deosebiri de păreri de toată frumusețea. Randy a început să-l facă din bețișoare, iar Biddy aproape că a refuzat să mai locuiască cu el din pricina asta, așa că el a scos cu grijă fiecare bețișor, le-a aruncat pe trotuar și s-a supus preferinței ei pentru fân și paie. Pe urmă au folosit sfoară. Dar când ea a adus pene, el a spus hotărât „nu” și s-a pus pe discutat. Oricum, povestea trebuie citită așa cum e în cartea aceea, ca să te bucuri cu adevărat de ea.

Apoi, un mare număr dintre păsările noastre nu trăiesc tot anul în Anglia, ci pleacă spre ținuturile din sud, cum ar fi Africa, când vine iarna; dar, de obicei, se întorc aici pe la sfârșitul lui martie și își fac cuibul în timpul primăverii. Privighetorile sosesc la începutul lui aprilie; codobaturile, turturelele și cucii vin pe la sfârșitul lui aprilie; sitarii vin toamna, iar inărițele și cocoșarii vin și ei aici pentru iarnă. În septembrie vei vedea păsările migratoare adunându-se ca să plece: graurii în stoluri mari și rândunelele spre sud, și la fel pitulicile, muscarii și drepnelele. Și totuși, cam în aceeași vreme, ciocârliile sosesc aici dinspre răsărit, așa că în văzduh e un du-te-vino destul de mare printre păsări în toate anotimpurile.

Cum să desenezi. — Apropo, fiindcă veni vorba de păsări, orice ghidă ar trebui să fie în stare să deseneze una.

Întâi, bineînțeles, faci oul. Apoi pui pe el un ceas, cu cadranul secundelor, ca să arate ora. Dar înainte să-i pui limbile, ceasul se face pasăre. Pe urmă adaugi conturul, așa:—

Încearcă și tu. E foarte ușor.

Multă bucurie poți avea urmărind broaștele, care încep ca mormoloci, mâncând ierburi de apă, își pierd treptat coada și branhiile, cu care au pornit la drum, și sfârșesc ca broaște, hrănindu-se cu râme și limacși.

Și insectele sunt niște făpturi mici foarte interesante, odată ce le cunoști apucăturile și obiceiurile. Printre ele poți găsi de obicei molii, furnici, țânțari, fluturi, albine, gândaci, buburuze și altele asemenea. Deși cele mai multe fete nu prea se dau în vânt după ele, ghidele care le-au studiat ajung să le îndrăgească — chiar și pe păianjeni și pe țânțăroii cu picioare lungi — și să le urmărească cu mult interes.

Larvele de frigane, de pildă, își construiesc niște căsuțe splendide, ca un mozaic, făcute toate din pietricele minuscule și bucățele de scoică lipite pe o căptușeală de mătase pe care și-o fac singure.

Larva de frigană are niște fălci extraordinare, pe care le poate strânge când o încurcă, și se poate împinge prin apă țâșnind un jet puternic de apă de jur împrejur. Larva de frigană nu e de fapt decât larva unui soi de libelulă mare; așa că, atunci când vrea să se preschimbe în insectă cu aripi, își țese cu iscusință câte o ușă de mătase la fiecare capăt al căsuței ei în formă de tub și o prinde de tulpina unei plante de lângă apă. Apoi așteaptă să-i crească aripile și, în cele din urmă, iese târâș, urcă pe plantă afară din apă și zboară în lumina soarelui.

Vânătoarea de fluturi e o îndeletnicire cât se poate de palpitantă. Ieși cu plasa și cu cutia ta și alergi după făpturile acelea frumoase peste câmp și mlaștină, peste gard viu și șanț. Dacă se poate, încearcă să nu le strici aripile, iar apoi ține-i în viață într-o colivie sau într-o seră. Poți păstra ouăle pe care le depun și poți crește o familie numeroasă pentru anul următor. Îți poți face singură plasa, dacă îți cumperi un yard (circa 90 cm) de sârmă groasă, o îndoi rotund și legi capetele strâns și îngrijit de o trestie sau de un băț.

Fă plasa destul de lungă încât să atârne peste sârmă când ai prins fluturele, așa:—

Cercetează aripile cu atenție cu o lupă, căci penele acelea minuscule, stacojii și galbene, se șterg și se strică ușor, mai ales dacă făptura dă din aripi.

Eu, personal, nu folosesc plasă; îi prind desenându-le portretul în caietul meu de schițe. Îi scutește pe ei, și pe mine, de o grămadă de necazuri.

Copacii. — Apoi, ghidele ar trebui să știe totul despre diferiții copaci din țara lor și să le cunoască numele după înfățișarea lor vara și, de asemenea, iarna; la ce sunt buni, cum le sunt frunzele și floarea sau fructul, după caz. Îți e de mare folos în tabără să știi ce fel de lemn arde bine — cum ar fi lemnul de pin, de sugar bush sau de eucalipt. Și, de asemenea, ce feluri de lemn sunt cele mai bune pentru cioplit, pentru făcut bastoane, pentru pictat pe ele.

Copacii obișnuiți din Marea Britanie, pe care o ghidă ar trebui să-i cunoască din vedere, sunt:

Florile. — Florile, bineînțeles, le interesează pe fete la fel de mult ca orice alt fel de plantă, fiindcă se cultivă ușor, și orice ghidă ar trebui să știe numele celor mai multe flori englezești și să înțeleagă cum trăiesc și cum trebuie îngrijite; când să le planteze și când să se aștepte să răsară; cum își fac sămânța, cum o răspândesc și cum se reînsămânțează singure prin locurile din preajmă.

De pildă, dacă ai o lupă, poți cerceta cu ea o sămânță de păpădie. Puține lucruri sunt mai frumoase. Seamănă mult cu sămânța de scaiete: stă pitită cu dibăcie până se coace, apoi totul se desface într-un fel de parașută gingașă, ca de puf, fiecare purtând câte o sămânță. Aceasta e purtată de vânt cale de multe mile (kilometri întregi) înainte de a cădea cu adevărat la pământ și de a se semăna acolo.

Cele mai multe flori par să dorească să-și împrăștie sămânța cât mai departe de ele. Până și micuța și sfioasa violetă își aruncă sămânța dintr-o păstaie în formă de bărcuță, cu mare putere și cu o pocnitură zgomotoasă, la o distanță de vreo trei picioare (aproape un metru); și la fel fac irisul, panseaua, micșuneaua și multe altele. Multe flori și plante fac boabe și fructe bune de mâncat, altele fac unele otrăvitoare; iar o ghidă ar trebui să știe care sunt care, fiindcă, atunci când ești în tabără, unele dintre ele pot fi de mare folos, pe când altele, care arată ispititor, îți pot aduce o mulțime de necazuri și boală.

Plante comestibile

Dar mai ales ar trebui să știi ce fel de plante îți sunt de folos ca să-ți asigure hrana. Închipuie-ți că te-ai afla în junglă fără niciun fel de mâncare, cum se întâmplă foarte adesea; dacă n-ai ști nimic despre plante, probabil ai muri de foame sau otrăvită, fiindcă n-ai ști care fructe sau rădăcini sunt sănătoase și care sunt primejdioase de mâncat.

Există o mulțime de boabe, nuci, rădăcini, scoarțe și frunze bune de mâncat.

La fel și cu recoltele de diferite feluri de cereale și semințe, cu rădăcinile de legume și chiar cu ierburile și măzărichea. Algele de mare se mănâncă mult în Irlanda și în Scoția — laver, sloke, dulse, ulva și altele.

Nu mai puțin de cincisprezece feluri de fungi (așa e pluralul de la fungus!), adică de ciuperci, sunt bune de mâncat — dacă reușești să le deosebești de cele otrăvitoare.

Păpădia, urzicile, măceșele, rădăcinile de ferigă, mugurii de tei și multe alte plante obișnuite dau hrană folositoare.

Dar trebuie să știi care e care când le vezi, și apoi să știi cum să le gătești sau să le pregătești.

Gătitul în pădure e o mare bucurie, când ai chef să te apuci de el.

Studiul naturii la oraș

Mulți oameni par să creadă că nu poți studia natura decât dacă ești pe câmp sau prin păduri, studiind animalele ori luând seama la plante; dar poți face foarte mult și la oraș, și chiar în propria ta cameră, împreună cu alții sau chiar singură.

De pildă, gândește-te numai la minunea care e ochiul tău, dacă îl studiezi în oglindă, și la gingășia alcătuirii lui; cum seamănă cu o bășicuță pe care o lovitură cât de ușoară ar distruge-o cu totul. Apoi, de la ochi, treci la nervii care duc înapoi la creier ceea ce a văzut el din lucrurile vizibile, unde gândurile, care sunt nevăzute, preiau totul, iar gândul dă apoi dorința sau puterea de a te mișca. Adică: ochii îți arată ceva pe masă, în minte îți vine gândul nevăzut că ai vrea să apuci lucrul acela, iar gândul pune apoi la treabă mușchii materiali ai brațului tău, care îl apucă.

Nu-ți poți vedea gândul, dar știi că e acolo, și vezi rezultatul gândului tău când apuci lucrul. În același fel, Dumnezeu nu e vizibil, dar El e totuși acolo, și vezi rezultatul când faci o faptă bună. Uneori nu faci fapta aceea bună sau poate faci una care nu e sugerată de Dumnezeu. Pe bună dreptate te poți simți rușinată când se întâmplă așa, și poți refuza să-ți mai îngădui să o faci din nou. De aceea, încearcă să gândești înainte de a face un lucru și pune-ți întrebarea: „Vrea Dumnezeu să fac asta?” Dacă răspunsul din mintea ta spune „Da”, atunci fă-o; iar dacă spune „Nu”, atunci n-o face. Nu e greu să duci o viață dreaptă și curată, dacă îți ADUCI AMINTE să gândești întâi și să faci pe urmă.

Pânda

Cum să te ascunzi. — Când vrei să observi animale sălbatice, trebuie să le pândești, adică să te furișezi până la ele fără ca ele să te vadă sau să te simtă după miros.

Un vânător care pândește animale sălbatice stă cu totul ascuns; la fel și cercetașul de război, când urmărește sau caută dușmanul; un polițist nu prinde hoții de buzunare stând în uniformă și pândindu-i; se îmbracă la fel ca oricine din mulțime și, de cele mai multe ori, se uită într-o vitrină și vede tot ce se petrece în spatele lui, reflectat ca într-o oglindă.

Dacă un vinovat își dă seama că e urmărit, se pune în gardă, iar un nevinovat se supără. Așa că, atunci când observi oameni, nu o face pe față, holbându-te la ei, ci prinde amănuntele care te interesează dintr-o privire sau două, iar dacă vrei să-i studiezi mai mult, mergi în spatele lor; poți afla la fel de mult văzându-i din spate — ba chiar mai mult decât din față —, și, dacă nu sunt cercetași și nu se uită des în jur, nu știu că îi observi.

Cercetașii de război și vânătorii care pândesc vânatul respectă întotdeauna două lucruri importante când nu vor să fie văzuți.

Fundalul. — Unul este: au grijă ca terenul din spatele lor, sau copacii, sau clădirile etc. să fie de aceeași culoare cu hainele lor.

Iar celălalt este: dacă un dușman sau o căprioară e văzută că îi caută, rămân perfect nemișcați, fără să facă nicio mișcare, cât timp acesta e acolo.

„Înghețarea”. — În felul acesta un cercetaș, chiar dacă e în câmp deschis, scapă adesea neobservat. Cercetașii numesc asta „înghețare”.

Cititul urmelor

„Semn” este cuvântul folosit de ghide pentru orice amănunt mărunt, cum ar fi urmele de pași, crenguțele rupte, iarba călcată, resturile de mâncare, chibriturile vechi etc.

Oricare dintre voi ar fi putut câștiga o recompensă de 200 de lire pentru descoperirea autorului unei hârtii dactilografiate care aproape că a dus la ruina unei bănci mari. S-a observat, după semne, că autorul trebuie să fi folosit o mașină Remington nr. 7, din pricina formei literelor. Literele erau foarte tocite, de aceea s-a presupus că mașina avea patru sau cinci ani vechime. Ei, cine a cumpărat una pe vremea aceea? Apoi se putea vedea că litera „o” avea o bară îndoită, litera „r” avea un arc defect, iar partea de sus a majusculei „C” era tocită. Vezi, așadar, că, dacă ai găsi o mașină cu toate aceste cusururi, ai putea descoperi persoana care a folosit-o, chiar și pornind de la semne atât de mărunte.

Niște urmăritori băștinași din India urmăreau urmele unei pantere care omorâse și luase cu ea un ied. Pantera traversase o lespede lată și goală de stâncă, pe care, firește, labele ei moi nu lăsaseră nicio urmă. Urmăritorul s-a dus de îndată în partea cealaltă a stâncii, acolo unde se termina cu o muchie ascuțită; și-a udat un deget și l-a trecut ușor de-a lungul muchiei, până a găsit câteva fire de păr de ied lipite de ea. Asta i-a arătat pe unde coborâse pantera de pe stâncă, târând iedul după ea. Firele acelea de păr sunt ceea ce ghidele numesc „semn”.

Tot acest urmăritor găsea urși luând seama la „semne” mărunte. Odată a observat o zgârietură proaspătă în scoarța unui copac, făcută, evident, de gheara unui urs, iar altă dată a găsit un singur fir de păr negru lipit de scoarța copacului, care i-a spus că un urs se frecase de el.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învețe o ghidă este să nu lase nimic să-i scape atenției; trebuie să observe lucrurile mărunte și semnele, și apoi să le deslușească înțelesul; dar e nevoie de destul de multă practică până când o novice ajunge să-și facă obiceiul de a lua seama cu adevărat la toate și de a nu lăsa nimic să-i scape privirii. Se poate învăța la fel de bine la oraș ca și la țară, cu condiția să ai capul bine așezat pe umeri.

Și, în același fel, ar trebui să iei seama la orice sunet ciudat sau la orice miros neobișnuit și să te gândești singură ce ar putea însemna. Dacă nu înveți să observi „semne”, vei avea foarte puține „una și alta” de pus cap la cap, și astfel nu vei fi de niciun folos ca ghidă. Vine cu practica. Ține minte: o ghidă socotește întotdeauna o mare rușine ca un străin să descopere un lucru înaintea ei, fie că lucrul acela e departe sau aproape.

Nu te uita numai la cărarea din fața ta, ci întoarce-te des și privește înapoi. Ia seama la înfățișarea ținutului din spatele tău, ca să știi cum va arăta drumul tău la întoarcere.

Pe străzile unui oraș străin, o ghidă își va însemna drumul după clădirile principale și după străzile laterale și, în orice caz, va lua seama pe lângă ce prăvălii trece și ce se află în vitrinele lor; de asemenea, ce vehicule trec pe lângă ea și amănunte precum dacă hamurile și potcoavele cailor sunt în regulă; și, mai cu seamă, pe lângă ce oameni trece, cum le sunt chipurile, hainele, ghetele și felul de a merge, așa încât, dacă, de pildă, un polițist ar întreba-o: „Ai văzut un bărbat cu sprâncene negre și stufoase, îmbrăcat într-un costum albastru, mergând în jos pe strada asta?”, ea să poată da un răspuns cam de felul acesta: „Da; șchiopăta puțin de piciorul drept, purta niște ghete care arătau a fi străine, ducea un pachet în mână; a cotit pe Gold Street, a doua stradă la stânga de aici, acum vreo trei minute.”

Informații de felul acesta au fost adesea de cea mai mare valoare în găsirea unui răufăcător, dar atât de mulți oameni umblă cu ochii închiși și nu observă niciodată nimic.

Urmele de roți ar trebui și ele studiate, până când poți deosebi urma unei trăsuri, a unei căruțe de țară, a unui automobil sau a unei biciclete, și direcția în care mergeau.

În povestea Kim, de Rudyard Kipling, se descrie cum doi băieți erau învățați „observația”, ca să devină detectivi, printr-un joc în care li se arăta timp de un minut o tavă plină cu obiecte mici, care era apoi acoperită, iar ei trebuiau să descrie din memorie toate lucrurile de pe ea.

Vom juca și noi jocul acesta, fiindcă e un exercițiu excelent pentru ghide.

Amănunte despre oameni. — E interesant, când călătorești cu trenul sau cu tramvaiul, să observi lucruri mărunte la tovarășii tăi de drum — chipurile, felul de a vorbi și așa mai departe —, așa încât să-l poți descrie apoi pe fiecare destul de exact; și încearcă totodată să-ți dai seama, după înfățișarea și purtarea lor, dacă sunt bogați sau săraci (ceea ce poți spune de obicei după încălțăminte), care le e, probabil, ocupația, dacă sunt fericiți, sau bolnavi, sau au nevoie de ajutor.

Dar, făcând asta, nu trebuie să-i lași să vadă că îi urmărești, altfel se pun în gardă.

Cum citești un înțeles în semne. — Se spune că poți afla caracterul unui om după felul în care își poartă pălăria. Dacă e ușor într-o parte, cel care o poartă e bun la suflet; dacă e foarte mult într-o parte, e un fanfaron; dacă e pe ceafă, e rău platnic; dacă e dreaptă pe cap, e probabil cinstit, dar tare plicticos.

Felul în care merge un bărbat (sau o femeie) e adesea un bun indiciu asupra caracterului lui — martor stă omulețul agitat și fudul, care înaintează cu pași mărunți și dând mult din brațe; pasul grăbit și sacadat al omului nervos; târșâitul alene al pierde-vară; pasul lin, iute și tăcut al ghidei, și așa mai departe.

Cu puțină practică în observație, poți spune destul de exact caracterul unui om după îmbrăcăminte.

Cum ți-ai da seama că unui domn îi place pescuitul? Dacă îi vezi manșeta stângă cu smocuri mici de stofă ridicate, poți fi sigură că pescuiește. Când scoate muștele artificiale de pe fir, fie le înfige în șapcă să se usuce, fie le agață de mânecă. Când s-au uscat, le trage afară, ceea ce rupe adesea un fir sau două din stofă.

E surprinzător cât de mult din talpa ghetei poți vedea când mergi în spatele cuiva — și e la fel de surprinzător cât înțeles poți citi în gheata aceea. Se spune că a-ți toci tălpile și tocurile în mod egal e dovadă de pricepere în afaceri și de cinste; a-ți toci tocurile pe partea din afară înseamnă că ești o persoană cu imaginație și dragoste de aventură; dar tocurile tocite pe partea dinăuntru arată slăbiciune și nehotărâre de caracter, iar acest din urmă semn e mai sigur în cazul bărbaților decât în cel al femeilor.

Amintește-ți cum „Sherlock Holmes” a întâlnit un necunoscut și a observat că părea destul de înstărit, în haine noi, cu o banderolă de doliu pe mânecă, cu ținută soldățească și cu mers de marinar, ars de soare, cu tatuaje pe mâini, și că ducea în mână niște jucării de copii. Ce ai fi presupus tu că e omul acela? Ei bine, Sherlock Holmes a ghicit corect că se retrăsese de curând din Infanteria Marină Regală cu grad de sergent, că îi murise soția și că avea acasă câțiva copii mici.

Amănunte la țară. — Dacă ești la țară, ar trebui să iei seama la repere — adică la obiecte care te ajută să-ți găsești drumul sau te feresc să te rătăcești —, cum ar fi dealurile din depărtare și turnurile bisericilor; și obiecte mai apropiate, cum ar fi clădiri deosebite, copaci, porți, stânci etc.

Și ține minte, când observi astfel de repere, că s-ar putea să vrei într-o zi să-ți folosești cunoștințele despre ele ca să-i spui altcuiva cum să-și găsească drumul, așa că trebuie să le observi destul de atent, ca să le poți descrie fără greș și în ordinea lor firească. Trebuie să observi și să ții minte fiecare drum lăturalnic și fiecare potecă.

Amintirea acestor lucruri te va ajuta să-ți găsești drumul noaptea sau pe ceață, când alții se rătăcesc.

Folosește-ți ochii. — Nimic să nu fie prea mărunt pentru atenția ta — un nasture, un chibrit, un fir de păr, scrumul unui trabuc, o pană sau o frunză pot avea mare importanță; până și o amprentă, aproape nevăzută cu ochiul liber, a fost adesea mijlocul prin care s-a descoperit o crimă.

Nu demult, o doamnă a anunțat poliția că stătea în camera ei, citind liniștită într-un colț, când un om zdrențăros s-a strecurat înăuntru pe fereastra deschisă, a înșfăcat o vază de argint și tocmai era pe punctul de a o șterge cu ea, când un zgomot de afară l-a tulburat.

A pus vaza la loc, a fugit peste peluză, a sărit un gard viu scund și a scăpat.

Au venit detectivii și au cercetat terenul, dar n-au putut găsi nicio urmă de pași, nici măcar în locul unde omul ar fi aterizat după săritură. Apoi au cercetat vaza cu mare atenție și au examinat degetele diferitelor persoane din casă.

Au raportat apoi că nimeni în afară de servitoare nu atinsese vaza și că nimeni nu trecuse peste peluză și nu sărise gardul viu.

S-a aflat mai târziu că doamna suferea de halucinații și își închipuise totul, dar detectivii ajunseseră la aceeași concluzie cercetând amprentele și semnele.

Când ești afară, la țară, trebuie să fii cu ochii în patru și să observi nu numai semnele mărunte de lângă tine, ci și alte semne, din depărtare — cum ar fi praful care se ridică, păsările speriate, mișcări nefirești ale tufișurilor sau ale ierbii —, și totodată să ții urechile ciulite la sunete cum ar fi trosnetul unei crenguțe, câini care încep deodată să latre și așa mai departe.

Bătălia de la Boomplatz, purtată de britanici împotriva burilor, a fost câștigată de noi în parte pentru că Sir Harry Smith, comandantul, a observat în depărtare niște antilope care s-au speriat deodată și au luat-o la fugă fără niciun motiv aparent; cum i s-au trezit bănuielile, a trimis cercetași să vadă ce se întâmplă, iar aceștia au găsit o forță de buri care încerca să-i întindă o ambuscadă, și astfel el a putut să le zădărnicească planurile.

Noaptea, firește, trebuie să-ți folosești urechile în loc de ochi, și exercițiul în această privință te ajută să ajungi la perfecțiune.

O ghidă antrenată vede semnele și urmele mărunte, le pune cap la cap în minte și citește repede în ele un înțeles la care o femeie neantrenată n-ar ajunge niciodată.

Și, prin exercițiu des, ajunge să citească înțelesul dintr-o privire, așa cum citești o carte, fără zăbava de a silabisi fiecare cuvânt, literă cu literă.

Într-o zi, în timpul războiului cu matabelii [arată pe hartă], eram cu un băștinaș în recunoaștere lângă dealurile Matopo, pe o câmpie largă acoperită cu iarbă. Deodată am dat peste o urmă proaspăt făcută prin iarbă, unde firele de iarbă erau încă verzi și umede, deși culcate; toate se aplecau într-o singură direcție, ceea ce arăta încotro călătoriseră oamenii. Urmărind urma o bucată, ea a ajuns pe un petic de nisip, și atunci am văzut că era urma mai multor femei (picioare mici, cu marginea dreaptă, și pași scurți) și băieți (picioare mici, cu marginea curbată, și pași mai lungi), care mergeau, nu alergau, spre dealurile aflate la vreo cinci mile (circa 8 km) depărtare, unde credeam că se ascunde dușmanul.

Apoi am văzut o frunză zăcând la vreo zece yarzi (circa 9 m) de urmă. Nu erau copaci pe o rază de mile întregi, dar știam că arbori cu acest fel de frunze creșteau într-un sat la cincisprezece mile (circa 24 km) depărtare, în direcția din care veneau urmele de pași. Părea deci probabil ca femeile să fi venit din satul acela, aducând frunza cu ele, și să fi mers spre dealuri.

Ridicând frunza, am văzut că era umedă și mirosea a bere băștinașă. Pașii scurți arătau că femeile duceau poveri. Așa că am ghicit că, după obicei, duseseră oale astupate cu mănunchiuri de frunze. Una dintre aceste frunze căzuse; dar am găsit-o la zece yarzi de urmă, ceea ce arăta că, atunci când a căzut, bătea vântul. Acum nu era vânt — adică la ora șapte —, dar fusese ceva vânt pe la ora cinci.

Bărbații aveau să înceapă probabil să bea berea de îndată (fiindcă se acrește în câteva ore) și, până ajungeam noi acolo, aveau să fie somnoroși și să stea prost de pază, așa că aveam o șansă bună de a le cerceta poziția.

Am urmat, așadar, urma femeilor, am găsit dușmanul, ne-am făcut observațiile și am plecat cu informațiile noastre fără nicio greutate.

Și totul s-a făcut mai ales pe mărturia acelei singure frunze. Vezi, deci, cât de important e să observi chiar și un lucru atât de mic.

Jocuri de pândă

Vânătoarea de ghide. — Unei ghide i se dă timp să iasă și să se ascundă; celelalte pornesc apoi să o caute; ea câștigă dacă nu e găsită sau dacă poate ajunge înapoi la punctul de plecare într-un timp dat fără să fie atinsă.

Curiera. — Unei ghide i se spune să ducă un bilet într-un anumit loc sau la o anumită casă, de la o distanță oarecare, într-un timp dat; altor ghide, dușmance, li se spune să împiedice orice mesaj să ajungă în acel loc și să se ascundă în diferite puncte, ca să o oprească pe purtătoarea depeșei să intre cu ea.

Ca să se socotească prindere, două ghide trebuie să o atingă pe curieră înainte ca ea să ajungă la locul de predare a mesajului.

Ștafeta. — O patrulă se întrece cu alta, să vadă care poate trimite un mesaj la mare distanță în cel mai scurt timp, prin ștafete de alergătoare sau de cicliste. Patrula primește ordin să plece și să trimită trei bilete sau semne succesive (cum ar fi crenguțe din anumite plante) dintr-un punct aflat, să zicem, la două mile (circa 3 km) sau mai mult. Șefa, ducându-și patrula la locul respectiv, lasă ghide la distanțe potrivite, care vor sluji apoi ca alergătoare de la un post la următorul și înapoi. Dacă ștafetele sunt postate în perechi, mesajele pot fi transmise în ambele sensuri.

Pânda. — Conducătoarea face pe căprioara — nu se ascunde, ci stă în picioare, mișcându-se puțin din când în când, dacă vrea. Ghidele pornesc să o caute, și fiecare încearcă, în felul ei, să ajungă la ea nevăzută.

De îndată ce conducătoarea vede o ghidă, îi face semn să se ridice în picioare, ca una care a pierdut. După un anumit timp, conducătoarea strigă „Timp!”, toate se ridică în picioare în locul la care au ajuns, și cea mai apropiată câștigă.

Același joc poate fi jucat ca să se verifice dacă ghidele pășesc ușor — arbitra fiind legată la ochi. Exercițiul ar trebui făcut, de preferință, acolo unde sunt crenguțe uscate pe jos, pietriș etc. Ghida poate începe să se furișeze spre arbitra legată la ochi de la o distanță de 100 de yarzi (circa 90 m) și trebuie să o facă destul de repede — să zicem, într-un minut și jumătate — ca să o atingă pe cea legată la ochi înainte ca aceasta să o audă.

Pândă și raport. — Arbitra se așază în câmp deschis și trimite fiecare ghidă sau pereche de ghide în direcții diferite, la vreo jumătate de milă (circa 800 m) depărtare. Când flutură un steag, care e semnalul de începere, toate se ascund și apoi pornesc să o pândească, furișându-se spre ea și urmărind tot ce face. Când flutură din nou steagul, ele se ridică, vin și raportează, fiecare pe rând, tot ce a făcut ea, fie predând un raport scris, fie verbal, după cum s-a ordonat. Între timp, arbitra a stat cu ochii în fiecare direcție și, de fiecare dată când vede o ghidă, scade două puncte din scorul acelei ghide. Ea, la rândul ei, face mici acțiuni, cum ar fi să se așeze, să stea în genunchi, să se uite prin binoclu, să-și folosească batista, să-și scoată pălăria pentru o vreme, să meargă de câteva ori în cerc, ca să le dea ghidelor ceva de observat și de raportat despre ea. Ghidele primesc trei puncte pentru fiecare acțiune raportată corect. Se câștigă timp dacă arbitra întocmește dinainte o fișă de punctaj, cu numele fiecărei ghide și cu un număr de coloane care arată fiecare acțiune a ei și ce punctaj câștigă ghida respectivă, precum și o coloană de puncte scăzute pentru că s-au lăsat văzute.

Jocul „Păianjenul și musca”, așa cum e descris în Scouting for Boys, e și el potrivit și folositor pentru antrenarea observației.

Cursa plantelor. — Ghidele pornesc, fie pe bicicletă, fie pe jos, în orice direcție vor, ca să aducă o mostră dintr-o anumită plantă cerută — să zicem, o crenguță de tisă, un lăstar de stejar verde, o urmă în formă de potcoavă de pe o ramură de castan, un trandafir sălbatic sau ceva de felul acesta, orice ar porunci conducătoarea, astfel încât să le pună la încercare cunoștințele despre plante, să le testeze memoria — unde au văzut una de felul cerut — și, de asemenea, să le facă iuți la dus și la întors.

Urma de frunze. — Se presupune că s-a săvârșit o crimă și că, în căutarea vinovaților, care s-au ascuns, poliția a fost ajutată să dea de urmă prin obiectele lăsate în urmă de aceștia. Fugarele lasă în urmă o duzină de anumite frunze — de stejar, de castan sau de brad —, așezate în ordinea în care copacii aceștia se ivesc pe traseu. Urmăritoarele le iau în seamă în cele cincisprezece minute de avans. Urmăritoarele trebuie apoi să meargă pe oriunde se găsesc acești copaci, în ordinea corectă, până le pot găsi pe fugare. Dacă nu reușesc, se mai poate petrece o zi cu jocul acesta.

În căutarea unei case

E interesant să iei ca scop al unei plimbări alegerea unei case în care ți-ar plăcea să locuiești. Observă-i așezarea, estimează costul chiriei, al impozitelor etc., observă-i grădina și cum ai folosi-o și, înăuntru, ce fel de tapet etc. ai alege, ca să fie primitoare și nu doar de paradă, de bun gust și nu țipătoare, aerisită și nu înăbușitoare, cu prea multe draperii, care să se poată curăța, și așa mai departe. Apropierea de prăvăliile de care ai nevoie, de doctor, de telefon, de poștă și așa mai departe ar trebui luate toate în seamă, și e destul de amuzant să compari notele cu restul patrulei la sfârșitul expediției și să vezi câte s-au oprit la aceeași casă.

Sfaturi pentru instructoare

Exerciții de observație. — Instructoarea poate lua amprentele fiecărei fete. Se trece ușor degetul mare peste grafit sau peste o hârtie înnegrită cu creionul, apoi se apasă degetul pe hârtie și se cercetează cu lupa. Arătați că amprentele a doi oameni nu sunt niciodată la fel.

La oraș. — Exersați-vă fetele mai întâi mergând pe o stradă, ca să observe diferitele feluri de prăvălii pe lângă care trec și să și le amintească la sfârșit în ordinea corectă.

Apoi, să observe și să-și amintească numele de pe prăvălii.

Apoi, să observe și să-și amintească conținutul unei vitrine după ce au privit-o două minute. În sfârșit, să observe conținutul mai multor vitrine la rând, cu câte o jumătate de minut la fiecare. Dați puncte pentru lista cea mai completă.

Ghidele trebuie să observe și clădirile proeminente, ca repere, și numărul străzilor care se desprind din strada pe care merg.

La țară. — Scoateți patrula la o plimbare și învățați-le pe fete să observe elementele proeminente din depărtare, cum ar fi dealurile, turlele bisericilor și așa mai departe; și, ca repere mai apropiate, lucruri precum clădiri deosebite, copaci, stânci, porți, drumuri lăturalnice sau poteci, felul gardurilor, culturile, diferitele feluri de copaci, păsări, animale, urme, oameni, vehicule etc. De asemenea, orice mirosuri deosebite de plante, animale, bălegar etc.; dacă porțile sau ușile erau deschise sau închise, dacă ieșea fum pe vreun coș etc.

Trimiteți ghidele în perechi.

Exercițiul capătă mai multă valoare dacă instructoarea face dinainte un anumit număr de semne mici pe pământ sau lasă nasturi, chibrituri etc., pe care fetele să le observe sau să le ridice și să le aducă (ca mijloc de a le face să cerceteze pământul de lângă ele, nu numai obiectele din depărtare).

Exerciții de istorie naturală. — Scoateți ghidele să adune mostre de frunze, fructe sau flori de la diferiți copaci, arbuști etc. și să observe forma și natura copacului atât vara, cât și iarna.

Adunați frunze de la diferiți copaci; puneți ghidele să le deseneze conturul și să scrie pe fiecare numele copacului.

La țară, puneți ghidele să cerceteze culturile în toate stadiile de creștere, ca să știe destul de bine din vedere ce fel de cultură răsare.

Porniți grădini, dacă se poate; fie o grădină a patrulei, fie grădini ale ghidelor în parte. Lăsați-le să crească flori și legume pentru vânzare, ca să-și plătească echipamentul etc. Arătați-le toate plantele sălbatice care pot fi folosite ca hrană. Găsiți tise; raportați dacă au ramuri bune pentru arcuri.

Încurajați creșterea de animale de companie, fie păsări, animale, reptile sau insecte. Arătați-le cum să țină jurnale ilustrate cu plante, insecte, păsări etc., notând datele la care le-au văzut, pentru comparație în anul următor, și arătându-le semnele deosebite, forma etc.

Dacă sunteți la oraș, duceți-vă ghidele la grădina zoologică, la menajerie sau la Muzeul de Istorie Naturală și arătați-le anumite animale despre care sunteți pregătită să le vorbiți. Nu mai mult de o jumătate de duzină la o vizită.

Dacă sunteți la țară, cereți ajutorul unui fermier sau al unui cioban pentru informații despre obiceiurile animalelor de la fermă — de pildă, cum se culcă o vacă și când. Cum se mulge, cum se pândesc iepurii, șobolanii de apă, păstrăvii, păsările etc., și cum li se urmăresc obiceiurile.

Scopul studiului naturii este să dezvolte conștiința lui Dumnezeu Creatorul și să insufle simțul frumuseții naturii.

Cărți de citit

N.B. Acestea sunt titluri și prețuri din 1938.

Arta taberei

Cum se face un foc

Trebuie să înveți cum se așază și cum se aprinde un foc în aer liber. Ține minte că greșeala obișnuită a unei „lăbuțe fragede” — adică a începătoarei — este să încerce să facă un foc prea mare. N-o să vezi niciodată un om al pădurilor făcând așa ceva: el folosește pentru focul lui cea mai mică cantitate de lemn cu putință.

Mai întâi adună-ți lemnele. Lemnul verde, proaspăt tăiat, nu e bun de nimic, și nici lemnul uscat care a zăcut multă vreme pe pământ. Cere voie să rupi crengi uscate pentru foc.

Ca să-ți faci focul, pui câteva bețe întinse pe pământ, mai ales dacă pământul e umed. Pe această podea așezi „iasca” — adică hârtie, talaș, pielița dinăuntru a scoarței copacului, așchii sau orice alt material care se aprinde ușor de la chibrit.

Peste această grămăjoară pui, în formă de piramidă, rămurele subțiri, așchii și surcele de lemn uscat, sprijinite de „iască” și una de alta. Acestea se numesc surcele de aprindere. Peste ele se adaugă câteva bețe mai groase, ca să facă focul.

O surcea de aprindere foarte bună se face ușor crestând un băț în mai multe felii sau șuvițe, așa cum se vede în desen. Acesta se numește băț de aprindere. Dacă îl așezi în picioare, cu șuvițele în jos, spre pământ, se aprinde repede și izbucnește în flacără.

Dă-i foc, punând chibritul sub partea de jos a „iascăi”. Când lemnul s-a aprins de-a binelea, adaugă bețe mai multe și mai mari, iar la urmă bușteni, care trebuie așezați în formă de stea, ca spițele unei roți.

Pentru un foc de gătit vrei să obții mult jar încins, așa că folosește bețe groase cam de o jumătate sau trei sferturi de țol (1,5–2 cm).

Pentru un foc de semnalizare, care să facă o vâlvătaie noaptea, folosește grozamă uscată, paie sau rămurele uscate, în cantități mari.

Pentru un foc de semnalizare cu fum folosește multe bețe și rămurele subțiri și uscate, ca să dea flacără, și adaugă frunze și iarbă, ca să facă fum.

Viața de tabără

Unul dintre lucrurile cele mai grozave în ghidism este viața de tabără. Pleci să locuiești fie în acareturile unei ferme, fie într-o casă goală, fie în corturi.

Lumea vorbește despre „viața aspră” din corturi, dar cei care vorbesc așa sunt, de obicei, novici. O ghidă înțeleaptă nu „trăiește aspru”: ea știe să-și poarte singură de grijă și să-și facă traiul plăcut printr-o sută de mici șmecherii.

De pildă, dacă n-au sosit corturile, ea nu se așază să tremure și să bombăne, ci se apucă pe dată să-și înjghebeze un adăpost sau o colibă. Alege pentru el un loc bun, unde n-o să fie luată de ape dacă vine o furtună.

Apoi aprinde un foc de tabără, își gătește mâncarea și se instalează comod pe salteaua ei de ferigi sau de paie.

Dar ca să poată face toate acestea trebuie, firește, să fi învățat mai întâi cum se aprinde un foc, cum se pregătește și cum se gătește mâncarea, cum se țese o saltea de tabără și așa mai departe — toate lucruri pe care le învață în pregătirea ei obișnuită de ghidă.

În tabără înveți să faci singură toate lucrurile de care ai nevoie, fiindcă nu e întotdeauna o prăvălie după colț, de unde să te duci să le cumperi.

Iată câteva dintre multele lucruri pe care ghidele învață să le facă singure.

În cort

Ghidele sunt întotdeauna ordonate, fie că sunt în tabără sau nu, din obișnuință. Dacă nu ești ordonată acasă, n-o să fii ordonată nici în tabără; iar dacă nu ești ordonată în tabără, n-o să fii niciodată o ghidă adevărată.

O ghidă e la fel de ordonată în cort, în pat sau în camera ei, fiindcă poate fi chemată pe neașteptate la o alarmă sau la ceva neprevăzut; și dacă nu știe exact unde să pună mâna pe lucrurile ei, o să-i ia mult până să iasă, mai ales dacă e sculată în toiul nopții. Așa că, la culcare, chiar și acasă, deprinde-te să-ți împăturești hainele și să le pui acolo unde le poți găsi imediat pe întuneric, ca să te îmbraci repede.

Curățarea locului de tabără

Nu uita, de asemenea, că starea unui loc de tabără după ce tabăra s-a încheiat spune exact dacă patrula sau compania care l-a folosit a fost una de ispravă sau nu. Ghidele care sunt bune de ceva nu lasă niciodată un loc de tabără murdar: ele mătură și îngroapă sau ard fiecare fărâmă de gunoi.

E important să-ți faci obiceiul de a curăța locul de tabără înainte de a-l părăsi, fiindcă astfel fermierii nu mai au bătaia de cap de a-și curăța pământul după plecarea ta și, prin urmare, sunt cu atât mai bucuroși să te lase să-l folosești.

Ciocănitoarea

Când vezi că pământul din jurul unui copac e presărat cu așchii mărunte de lemn, poți ști dintr-o privire că o ciocănitoare își face cuibul acolo. Ciocănitoarea ciocănește scoarța și scobește o gaură adâncă în trunchi. Dar are destulă minte ca să știe că așchiile care cad o dau de gol, așa că o poți vedea străduindu-se să facă ordine pe acolo; și, până la urmă, își dă osteneala să zboare cu fiecare așchie și fărâmă în cioc, până departe, ca niciun dușman să nu poată vedea că a scobit o gaură în copacul acela.

Scăldatul

În tabără, scăldatul va fi una dintre bucuriile și una dintre îndatoririle tale: o bucurie, fiindcă e atât de plăcut; o îndatorire, fiindcă nicio ghidă nu se poate socoti o ghidă în toată puterea cuvântului până nu știe să înoate și să salveze vieți din apă.

Dar scăldatul are și primejdiile lui, pentru care orice ghidă cu scaun la cap va fi pregătită.

Mai întâi e primejdia cârceilor. Vin foarte des de la statul prea mult în apă. Zece minute sunt, de regulă, destul pentru o fată să stea în apă; cinci minute sunt și mai sigure.

Dacă te scalzi la mai puțin de un ceas și jumătate după masă, adică înainte ca mâncarea să se fi digerat, e foarte probabil să te apuce cârceii. Cârceii te îndoaie de o durere cumplită, așa încât nu-ți mai poți mișca brațele sau picioarele, și te duci la fund și te îneci.

Când se face baie, ar trebui să fie întotdeauna de serviciu una sau două înotătoare bune, ca „salvatoare”. Ele nu trebuie să se scalde până nu au ieșit celelalte din apă, ci să stea în costum de baie, cu pelerine pe ele ca să le țină de cald, gata să sară în apă în orice clipă ca să ajute pe oricine văd că a dat de necaz.

Această rânduială este respectată întotdeauna cu strictețe de cercetași și de ghide în tabără și a fost deja mijlocul prin care s-au salvat multe vieți și prin care s-a împiedicat ca o tabără a bucuriei să se prefacă într-o tabără de doliu.

Apa de băut

O novice bea orice fel de apă îi iese în cale și, drept urmare, se îmbolnăvește după prima zi de tabără și trebuie să se întoarcă acasă.

Veterana taberelor are mare grijă să-și facă rost de apă de băut curată, iar dacă nu e sigură că e bună de băut, are grijă s-o fiarbă bine înainte de a o bea, fiindcă fierberea omoară toți micii germeni de boală care există, mai mult sau mai puțin, în orice apă, oricât de limpede ar fi.

Curățenia

Ai o grijă deosebită să-ți ții bucătăria curată și o să te simți mai bine și o să fii mai sănătoasă în tabără. Mai bine, fiindcă muștele n-o să năpădească locul decât dacă găsesc murdărie și resturi din care să se hrănească.

Mai sănătoasă, fiindcă muștele, dacă sunt pe acolo, aduc întotdeauna otravă pe mâncarea ta. Așa că ține bucătăria de tabără și pământul din jurul ei foarte curate în orice clipă. Sapă lângă bucătărie o groapă mică, adâncă de vreo două picioare (60 cm), aruncă în ea toate resturile care nu ard și acoperă groapa cu pământ în fiecare seară.

Fă ordine la fel de frumos cum face ciocănitoarea.

Latrinele

De asemenea, nu neglija să sapi un șanț lung care să servească drept latrină. Orice tabără, chiar și numai de o noapte, trebuie să aibă un șanț de latrină adânc de două-trei picioare (60–90 cm), cât se poate de îngust — nu mai lat de un picior (30 cm) — cu paravane de pânză sau de crengi de jur împrejur.

După fiecare folosire trebuie aruncat pământ înăuntru, iar șanțul trebuie astupat înainte de a părăsi locul. Chiar și departe de tabără trebuie săpată întotdeauna o gropiță, care se umple cu pământ după folosire. E un obicei curat, de dragul celorlalți oameni, și face și tabăra mai sănătoasă.

Neglijarea acestui lucru nu numai că face un loc nesănătos, dar îi și face pe fermieri și pe proprietarii de pământ să nu mai fie dispuși să le dea ghidelor terenul lor ca să-și facă tabăra sau să lucreze pe el. Așa că nu uita.

Ordinea

Ordinea în tabără înseamnă ordine și acasă, și tot ordine pe străzi, în parcuri sau la picnic. Ghidele și-au făcut un nume minunat pentru felul în care curăță locul de tabără când pleacă, deși nu e o îndatorire plăcută. O fac fiindcă o bucată de pământ murdară și plină de gunoaie nu e plăcută nici la vedere, nici la folosit pentru alți oameni. De aceea, pe stradă, în parc sau la țară, nu arunca hârtia în care ți-au stat bomboanele sau chifla. Nu numai că face locul să arate neîngrijit, dar înseamnă și muncă pentru altcineva, care trebuie s-o strângă. Așa că du-ți hârtia la coșul de gunoi, sau arde-o, sau îngroap-o.

Cum se face un pat

A fabrica un pat în tabără e cu totul altceva decât „a-ți face patul” acasă. Ca să faci un pat de tabără, iată șmecheria:

Cum se face un război de țesut de tabără

Înfige bine în pământ un rând (1) de cinci țăruși lungi de 2 picioare și 6 țoli (75 cm); în fața lor, la o depărtare de 6–7 picioare (1,8–2,1 m), bate un rând de doi țăruși cu o bară transversală (2). Leagă o sfoară sau un șnur de grădinărit de capul fiecărui țăruș din rândul nr. 1, întinde-o până la bara transversală din rândul nr. 2 și prinde-o bine acolo; apoi du continuarea ei înapoi, peste rândul nr. 1, încă vreo 5 picioare (1,5 m), și leag-o de o bară transversală liberă, sau „sul”, exact la aceeași distanță față de sfoara vecină ca la țăruși. Acest sul este apoi mișcat în sus și în jos, rar, de către o ghidă, în timp ce celelalte așază mănunchiuri de ferigă, paie, iarbă-neagră etc., rând pe rând pe sub și peste sforile întinse, care, ridicându-se sau coborând peste ele, le leagă strâns.

Sângerarea

Când un om sângerează tare dintr-o rană, apasă rana sau carnea de chiar deasupra ei — adică între rană și inimă — apasă tare cu degetul mare, ca să încerci să oprești sângele care curge prin arteră. Apoi fă un tampon cu ceva ca o pietricică rotunjită și leagă-l strâns peste rană. Dacă sângerează violent, leagă o batistă, nu prea strâns, în jurul membrului, deasupra rănii, și răsucește-o tare cu un băț. [Demonstrați.] Ține partea rănită ridicată deasupra restului trupului, dacă se poate. Pune apă rece sau gheață, dacă se poate, cârpe ude etc.

Sângerarea din urechi și pierderea cunoștinței după o cădere înseamnă o rănire a craniului. Pacientul nu trebuie mișcat deloc, dacă e cu putință. Cel mai bine e chiar să-l lași culcat pe loc, să-i pui apă rece sau gheață la cap și să-l ții liniștit până vine doctorul.

Scuipatul sau vărsatul de sânge înseamnă o rănire internă sau spargerea unui mic vas de sânge înăuntrul pacientului. Cazul pare adesea mai grav decât este în realitate. Dacă sângele e roșu-deschis și amestecat cu spumă, înseamnă o rănire a plămânilor. În ambele cazuri ține pacientul liniștit și dă-i gheață de supt sau apă rece de sorbit.

Nu te speria de cantitatea de sânge care curge dintr-un pacient. Pe vremuri era un lucru obișnuit ca bărbierul să-i ia unui om cinci sau șase cești de sânge, și pacientul se simțea cu atât mai bine după aceea.

Exerciții fizice, ca la p. 55, sau cele din cartea de exerciții fizice a Departamentului Educației.

Cum să fii sănătoasă — și înțeleaptă

Pe lângă exercițiile pentru trup care sunt date mai înainte în această carte, trebuie să înțelegi ce fac ele pentru tine și de ce ești sfătuită să le practici. Nu e pentru distracția MEA! E pentru sănătatea și fericirea ta. Și iată încă vreo câteva sfaturi care te vor ajuta să fii sănătoasă, poate și bogată, și cu siguranță înțeleaptă — dacă le pui în practică.

Dar lucrul cel mare este să ții minte, și să nu uiți, în orice clipă, orice ai face: TRAGE-ȚI ÎNĂUNTRU ȘALELE ȘI ÎNCORDEAZĂ-ȚI MUȘCHII SPATELUI.

Exercițiile și scopul lor

Ca să te faci puternică și sănătoasă, trebuie să începi cu interiorul tău, să-ți pui sângele în bună rânduială și inima să lucreze bine; acesta e secretul întregii povești, și exercițiile fizice trebuie făcute cu acest gând. Iată cum:

• (a) Întărește inima, ca să pompeze sângele cum trebuie în fiecare parte a trupului și astfel să clădească carne, oase și mușchi. Exercițiu: „Înotul” și „Împinsul din încheieturi”.
• (b) Întărește plămânii, ca să dea sângelui aer proaspăt. Exercițiu: „Respirația adâncă”.
• (c) Fă pielea să transpire, ca să scoată murdăria din sânge. Exercițiu: baie sau frecare cu un prosop umed în fiecare zi.
• (d) Pune stomacul la lucru, ca să hrănească sângele. Exercițiu: „Îndoirea trunchiului”.
• (e) Fă intestinele active, ca să scoată din trup resturile de hrană și murdăria. Exercițiu: „Îndoirea trunchiului” și „Frământarea abdomenului”. Bea multă apă bună. Scaun regulat, în fiecare zi, la oră fixă.
• (f) Pune la lucru mușchii din fiecare parte a trupului, ca sângele să circule în partea aceea, și astfel îți sporești puterea. Exercițiu: mersul pe jos și exerciții speciale pentru anumiți mușchi.

Sângele prosperă cu hrană simplă și bună, multă mișcare, mult aer curat, curățenia trupului atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, și odihnă cuvenită a trupului și a minții, la răstimpuri.

Bărbații japonezi, mai ales în armată, în marină și în școli, sunt învățați să fie puternici și sănătoși printr-un antrenament sever, hrană simplă (mai ales fructe, orez și pește uscat) și aer curat. Beau multă apă, dar nu beau băuturi spirtoase, și fac băi dese. Exercițiul lor aparte este „Ju-Jitsu”, care e mai degrabă un joc decât o instrucție și se practică de obicei în perechi. Prin Ju-Jitsu, mușchii și trupul se dezvoltă în chip firesc, de regulă în aer liber. Nu cere niciun aparat.

Nasul

Respiră întotdeauna pe nas. Acum cincizeci de ani, domnul Catlin a scris o carte numită Shut your Mouth and Save your Life („Ține-ți gura închisă și salvează-ți viața”) și a arătat că indienii pieile-roșii foloseau de multă vreme metoda aceasta cu copiii lor, mergând până la a le lega fălcile noaptea, ca să fie siguri că respiră numai pe nas.

Respiratul pe nas împiedică germenii de boală din aer să ajungă în gât și în stomac; împiedică și apariția unei excrescențe în fundul gâtului, numită „vegetații adenoide”, care tinde să taie puterea de a respira pe nări și să provoace și surzenie.

Pentru o ghidă, respiratul pe nas este și deosebit de folositor. Ținându-ți gura închisă, te ferești să ți se facă sete când muncești din greu. Și, de asemenea, noaptea, dacă ai obiceiul să respiri pe nas, nu mai sforăi.

Așa că deprinde-te să ții gura închisă și să respiri pe nas.

Urechile

O ghidă trebuie să audă bine. În general, urechile sunt foarte delicate și, odată vătămate, tind să rămână surde fără leac. Oamenii au prea des obiceiul să se scormonească în urechi, ca să le curețe, cu lucruri periculoase pentru un organ atât de sensibil ca urechea — timpanul fiind o pieliță foarte delicată, întinsă tare, care se vatămă ușor. Foarte mulți copii și-au vătămat pentru totdeauna timpanele de pe urma unei palme peste ureche sau a curățatului cu brutalitate cu colțul tare al unui prosop.

Ochii

O ghidă trebuie, firește, să aibă o vedere deosebit de bună: trebuie să poată vedea orice lucru foarte repede și să vadă la mare depărtare. Exersându-ți ochii privind la lucruri aflate la mare depărtare, ei se vor întări. Cât ești tânără trebuie să-ți cruți ochii cât mai mult, altfel nu vor fi puternici când vei fi mai în vârstă; de aceea, evită să citești la lumina lămpii sau în amurg și stai cu spatele sau cu latura spre lumină când lucrezi ceva în timpul zilei; dacă stai cu fața la lumină, îți obosești ochii.

Oboseala ochilor este un cusur foarte răspândit la fetele în creștere, deși foarte adesea ele nu-și dau seama, iar durerile de cap vin cel mai des de la ochii obosiți; când o fată se încruntă e, în general, semn că ochii ei sunt obosiți. Cititul în pat aduce dureri de cap.

Dinții

Dinții stricați sunt o pacoste și sunt adesea cauza nevralgiilor, a indigestiei, a abceselor și a nopților nedormite. În timpul războiului cu burii, peste trei sute dintre soldații noștri au trebuit trimiși acasă, inapți de luptă, fiindcă dinții le erau atât de stricați încât nu puteau mânca hrana de acolo. Dinții buni depind mult de felul în care ai grijă de ei cât ești tânără. Grija față de primii dinți păstrează gura sănătoasă pentru dinții de-a doua, care încep să iasă când copilul are șapte ani, iar aceștia sunt meniți să-ți țină până la sfârșitul vieții, dacă știi să-i păstrezi în bună stare.

Dacă lași un dinte să se carieze, el va răspândi caria la toți ceilalți, iar asta vine de la resturile de mâncare rămase între dinți, care putrezesc acolo.

O ghidă adevărată își spală întotdeauna dinții pe dinăuntru, pe dinafară și printre ei, chiar înainte de culcare, ca ultim lucru, dar și în alte momente, așa încât să nu rămână pe ei niciun rest de mâncare care să putrezească. Ghidele în tabără sau în sălbăticia junglei nu pot cumpăra întotdeauna periuțe de dinți, dar dacă un tigru sau un crocodil ți-a împrumutat-o pe a ta, îți poți face dinții la fel de strălucitori și de albi ca ai lui cu un băț uscat și curat, destrămat la capăt.

Sfaturi pentru instructoare

Măsurarea fetei

Este de cea mai mare însemnătate să o învățăm pe tânăra cetățeană să-și ia asupra ei răspunderea pentru propria dezvoltare și sănătate.

Instrucția fizică e foarte bună ca mijloc disciplinar de dezvoltare, dar nu-i dă fetei nicio răspundere în această privință.

De aceea se socotește de preferat să i se spună fiecărei fete, după vârsta ei, care ar trebui să-i fie înălțimea, greutatea și diferitele măsuri (ca pieptul, talia, brațul, piciorul etc.). Apoi este măsurată și află la care puncte nu ajunge la nivelul cerut. I se poate arăta atunci ce exerciții să facă singură ca să-și dezvolte tocmai acele puncte. Încurajarea trebuie dată apoi prin măsurători periodice, să zicem, cam la fiecare trei luni.

Învățați-le cum să-și facă periuțe de dinți de tabără din bețe. Bețișoare de „rădăcină de dragon” pentru curățatul dinților se pot obține de la farmacii, ca mostre.

Jocuri care dezvoltă puterea

Săritul corzii, vâslitul, scrima, înotul, tenisul și handbalul sunt toate ajutoare prețioase în dezvoltarea puterii.

Ține minte că și statul pe loc este o formă de exercițiu. Cum se poate așa ceva? Ei bine, dacă ții minte cum trebuie să stai și te ții de asta, îți vei întări treptat mușchii spatelui, așa încât în câteva săptămâni vei sta dreaptă în chip firesc, fără niciun efort și fără să te gândești.

Poate întrebi: de ce să nu stau așa, dacă e mai comod? Ei bine, fă-o dacă vrei, dar ține minte că o mare parte din timpul tău o petreci stând jos: stai la lecții, la masă, când citești sau vorbești și așa mai departe. Aproape o treime din fiecare zi stai jos și, prin urmare, te modelezi într-o formă sau în cealaltă. Important este să te modelezi în cea bună.

Cea rea te face să arăți destul de ștearsă și de pleoștită când umbli, dar, mai rău decât atât, îți lasă plămânii să se moaie și mușchii stomacului să se destindă, așa încât, în loc să tragi în piept o gură plină de aer ca să-ți împrospătezi sângele, nu respiri decât o picătură, aproape jos, în stomac.

Așa că sus inima: îndreaptă-ți ținuta cât mușchii îți sunt încă tineri și se formează; mai târziu, când se vor fi „întărit”, n-o să-i mai poți schimba. Așadar, depinde numai de tine dacă vei ajunge o femeie frumoasă, dreaptă și sănătoasă sau o biată ființă pleoștită.

Cele șase reguli ale sănătății

1. Aer curat.
2. Curățenie:
   • (a) personală;
   • (b) a împrejurimilor.
3. Mișcare.
4. Hrană.
5. Îmbrăcăminte.
6. Odihnă.

Capitolul VIII — Cum devii ghidă de clasa întâi

De ce seamănă o ghidă de clasa a doua cu o reclamă la săpunul Pears? Pentru că vede Insigna de clasa întâi la îndemână, numai să încerce s-o ia, și „nu va fi fericită până n-o capătă”.

În orice caz, sper că nu va fi, pentru că o ghidă care se mulțumește să stea pe loc și să rămână ghidă de clasa a doua nu e decât o fată de clasa a treia.

E adevărat că, odată ce și-a luat clasa a doua, poate să se apuce de insignele de specialitate și să-și acopere brațul cu ele, dar eu aș prefera de departe să văd o ghidă cu singura Insignă de clasa întâi pe brațul stâng decât una cu o duzină pe brațul drept.

La urma urmei, probele pentru clasa întâi nu sunt chiar atât de grele. Par multe, dar, ca multe alte greutăți de pe lumea asta, nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât par, dacă le zâmbești și le iei în piept.

Iată probele prin care trebuie să treci ca să devii ghidă de clasa întâi:

Trebuie să fii ghidă de clasa a doua și să ai o influență bună în compania ta.

Să fi citit Scouting for Boys și să poți spune pe scurt care este originea Mișcării Ghidelor și cum s-a dezvoltat ea.

I. Inteligență

1. Să estimezi trei dintre următoarele: înălțime, greutate, distanță, număr, timp. Procentul de eroare nu poate depăși 25%.
2. Să știi să folosești busola și să găsești cele 16 puncte cardinale după soare și după stele.
3. Să înțelegi ce înseamnă chibzuința și să arăți că te-ai străduit să împiedici risipa în șase feluri practice — trei privind lucrurile tale și trei privind lucrurile altora.
4. Să pregătești o recrută ca să-și treacă proba de novice.

II. Îndemânare

Să deții insignele de bucătăreasă, croitoreasă și îngrijitoare de copii.

III. Sănătate

1. Să mergi două mile (3,2 km) în 30 de minute (în pasul cercetașului, dacă e nevoie) și să ajungi în stare bună.
2. Să fii în stare să înveți o novice regulile sănătății.
3. Să poți înota cincizeci de yarzi (46 m) și să arunci o frânghie de salvare* (a fost înființată acum o treaptă mai joasă a clasei întâi, numită clasa întâi verde — vezi Book of Rules).

IV. Serviciu

1. Să cunoști îndeaproape împrejurimile pe o rază de o jumătate de milă (800 m) de la casa ta sau de la Cartierul General al ghidelor (pentru ghidele de la țară, o milă — 1,6 km) și să poți îndruma un străin, din orice punct al acelei zone, spre cel mai apropiat doctor, post de pompieri, ambulanță, telefon, secție de poliție sau gară, oficiu poștal sau telegrafic, cutie poștală, garaj și cel mai apropiat loc de unde se poate lua benzină etc. Să știi să citești o hartă și să știi spre ce locuri duc drumurile principale.
2. Să desenezi, la probă, o schiță de hartă după care un străin să-și poată găsi drumul de la un punct dat la altul.
3. Să iei alte două ghide (care nu sunt de clasa întâi) într-o drumeție de o jumătate de zi, urmând, pe cât posibil, o hartă. Examinatoarea, care le poate însoți sau li se poate alătura în orice punct, le va judeca după ținuta generală, după purtări, după grija față de lucrurile altora, după cum fac curat după ele, după cât se bucură de drum etc., precum și după felul mâncării și după cum o gătesc.
4. (a) Să știi cum să intervii în următoarele cazuri: șoc, hemoragie (diferite metode), asfixiere (respirație artificială), accidente cu foc și accidente pe gheață, pierderea cunoștinței în urma unui accident, convulsii și leșin. (b) Să știi cum se pregătește patul pentru un bolnav, cum se schimbă cearșafurile și cum se previn escarele. Să știi să folosești un termometru medical și să prepari și să aplici comprese calde.

Cum se desenează o hartă

Odată i-am plătit unui bur cinci lire pentru o hartă pe care mi-a desenat-o cu un ciot de creion pe o bucată de hârtie de ambalaj. Nu învățase niciodată desen sau cartografie, dar a fost în stare să schițeze o hartă care mi-a fost de mare folos într-o campanie împotriva zulușilor.

Aproape orice sălbatic îți poate desena o hartă pe nisip cu vârful bățului, așa că sunt sigur că orice ghidă ar putea s-o facă pe hârtie, cu creionul — mai ales după puțin exercițiu.

Știi cât de folositor este să știi să citești o hartă. Ei bine, e și mai folositor să știi să desenezi una, ca să-i ajuți pe alții să-și găsească drumul. N-ai fi o ghidă adevărată dacă n-ai putea face asta.

Semnele de mai sus sunt semnele convenționale folosite la întocmirea hărților. Curbele de nivel se explică cel mai ușor tăind un măr în două și așezând jumătățile cu fața în jos, ca să închipuie un deal. Poți apoi să felii bucățile orizontal, la distanțe egale, ca să arăți înălțimile așa cum apar ele pe o hartă.

Aprecierea înălțimilor și a distanțelor

Orice ghidă trebuie să fie în stare să aprecieze distanțele, de la un inch (2,5 cm) până la o milă și mai mult. Mai întâi de toate, ar trebui să știi exact cât este deschiderea palmei tale și lățimea degetului mare, lungimea de la cot până la încheietura mâinii, lungimea de la o mână la cealaltă cu brațele întinse în lături, precum și lungimea tălpii și a pasului tău; dacă le ții minte cu precizie, îți sunt de mare ajutor la măsurarea lucrurilor.

Aprecierea distanței până la un obiect se deprinde numai prin exercițiu, iar lungimea unui drum se estimează, de obicei, socotind de cât timp mergi și cu ce viteză; adică, presupunând că mergi cu patru mile pe oră, dacă ai mers o oră și jumătate, știi că ai făcut cam șase mile.

Distanța se poate aprecia și după sunet; adică, dacă vezi în depărtare un tun tras și numeri secundele dintre fulgerul gurii de foc și clipa în care ajunge la tine zgomotul exploziei, vei putea spune la ce depărtare te afli de tun.

Sunetul se deplasează cu 365 de yarzi (334 m) pe secundă, adică tot atâția yarzi câte zile are anul.

O ghidă trebuie să fie în stare să estimeze și înălțimile, de la câțiva inchi până la trei mii de picioare (900 m) sau mai mult.

Ca să estimezi lățimea unui râu, alege un obiect X, cum ar fi un copac sau o stâncă de pe malul celălalt; pornește din A, în unghi drept față de el, și numără, să zicem, nouăzeci de yarzi (82 m) de pași de-a lungul malului tău; când ajungi la șaizeci de yarzi, înfige un băț sau pune o piatră, B; când ajungi la C, cu treizeci de yarzi mai departe, adică la nouăzeci de yarzi de la plecare, întoarce-te în unghi drept și mergi spre interior, numărându-ți pașii, până când bățul și copacul din depărtare ajung pe aceeași linie; numărul pașilor pe care i-ai făcut de la mal, CD, îți va da atunci jumătate din distanța AX de peste râu.

Ca să afli înălțimea unui obiect, cum ar fi un copac (AX) sau o casă, măsoară cu pasul o distanță de, să zicem, opt yarzi de la el și înfige acolo, în B, un băț înalt de, să zicem, șase picioare (1,8 m); apoi mergi mai departe până ajungi într-un punct C în care vârful bățului vine pe aceeași linie cu vârful copacului; atunci întreaga distanță AC, de la poalele copacului, este față de AX, înălțimea copacului, în aceeași proporție în care distanța BC, de la băț, este față de înălțimea bățului; adică, dacă întreaga distanță AC este de treizeci și trei de picioare, iar distanța BC, de la băț, este de nouă (bățul fiind înalt de șase picioare), copacul are douăzeci și două de picioare înălțime.

Jocuri de orientare

Învață să recunoști Carul Mare, Steaua Polară și Orionul; să apreciezi ora după soare; să găsești sudul cu ceasul. Exersează cititul hărții și găsirea drumului după hartă; și marchează drumurile cu crestături în copaci, cu crengi rupte și cu semne desenate pe pământ.

Conducătoarea duce o patrulă, în formație de patrulare, într-un oraș necunoscut sau într-o bucată de ținut necunoscut și întortocheat, cu o hartă pentru bicicliști. Apoi le spune unde vrea să ajungă și pune fiecare ghidă, pe rând, să conducă patrula, să zicem, câte șapte minute dacă merg cu bicicleta, cincisprezece dacă merg pe jos. Ghida aceasta trebuie să găsească drumul numai după hartă, iar punctele se dau pentru priceperea de a o citi.

Cum pregătești o novice

Știi ce lucruri ai avut de făcut ca novice. Acum e treaba ta să faci o faptă bună pentru o altă fată, arătându-i cum să devină ghidă. Ia aminte: totul se face cu bunătate și prin exemplu. Poate că eleva ta se va dovedi foarte timidă, sau înceată, sau greu de cap. Ei bine, fii pregătită pentru asta și — zâmbește. Fii veselă cu ea. Nu încerca s-o înveți totul deodată. Arată-i, în mare, tot ce are de făcut, apoi începe cu un singur lucru și fă-l tu pentru ea — apoi repetă-l împreună cu ea — și, în sfârșit, las-o să-l facă singură. Las-o la început să-și facă greșelile și arată-i pe urmă unde a greșit. Va prinde curând rostul tuturor lucrurilor.

Apoi, propriul tău exemplu este cel care o va influența mult. Dacă tu îți pierzi răbdarea și te enervezi, la fel va face și ea. Dacă tu râzi și te bucuri de lecție, la fel va face și ea, și vă veți înțelege de minune.

Gătitul

Gătitul e o mare distracție — uneori chiar palpitant, când încerci să inventezi mâncăruri noi.

Nu poți deveni bucătăreasă decât prin practică, cu ajutorul unei bucătărese cu experiență. Dar iată câteva sfaturi practice care îți vor fi de folos.

Ouăle. — Un ou e mai ușor sau mai greu după ce e fiert? O bucătăreasă cu experiență are experiență în ouă. Există ouă „abia ouate”, care sunt proaspete, și ouă „proaspete”, care nu sunt; există ouă „de gătit”, care sunt în stare să scârțâie. Ouăle stau la adăpost în coaja lor și ai zice că nu poți ști dacă sunt proaspete sau nu, ori dacă sunt crude. Orice ou poate fi aruncat de la fereastra de la etajul întâi pe pajiște fără să i se spargă coaja: cade ca o pisică, cu capătul potrivit în sus — și nu e nici ou fiert! Îți dai seama de asta pentru că nu se învârte pe masă, deci trebuie să fi fost un ou crud. Un ou fiert s-ar învârti.

Ca să recunoști un ou vechi, ține-l în lumină: vei vedea că e mai străveziu la capătul gros. Ouăle proaspete sunt mai străvezii la mijloc. Ouăle foarte stricate plutesc într-un vas cu apă.

Ouăle poșate. — Sparge fiecare ou separat într-o ceașcă. Când apa clocotește tare, dă drumul oului dintr-o mișcare hotărâtă. Folosește o oală mare și adâncă, cu sare și oțet în apă. Scoate oul cu mare grijă, cu un polonic, înainte să se întărească prea tare. Așază ouăle de jur împrejurul unei farfurii adânci și toarnă peste ele un sos gustos, făcut din făină și unt, puțin lapte, niște brânză rasă și sare.

Carnea. — Cercetează carnea înainte s-o primești. Dacă nu știi cum arată carnea bună, du-te la măcelărie și roagă-l pe măcelar să-ți arate după ce o recunoști. Zgârciul mult e semn de bătrânețe. Îți dai seama ușor dacă miroase neplăcut. Carnea de vită trebuie să fie roșu-aprins, zemoasă și elastică. Grăsimea trebuie să fie tare și de culoarea paiului. Carnea de oaie trebuie să fie uscățivă la pipăit, iar grăsimea să arate albă. Toate hârtiile trebuie scoase de îndată. Picioarele păsărilor trebuie să fie moi și mlădioase, nu uscate, iar pielea de pe spate să nu fie decolorată.

Carnea de vită și cea de oaie, când sunt lăsate în sânge, se digeră mai ușor decât atunci când sunt pătrunse de tot.

Friptura la cuptor și cea la grătar se fac încălzind tare exteriorul, ca sucurile să rămână înăuntru. Carnea trebuie întoarsă des ca să nu se ardă, dar lasă sare din belșug să se topească în carne odată cu grăsimea scursă, altfel va avea un gust la fel de bun ca o talpă de gheată.

Cum spunea domnul Holding: „Singura metodă pe care o cunosc ca să-ți faci carnea cu totul de nedigerat” este să grăbești o tocană.

Ca să înăbuși sau să fierbi la foc mic orice carne sau pasăre, trebuie s-o lași mult și s-o ții la foc domol. Gustul e mai bun dacă prăjești întâi carnea. Apoi pune zarzavaturi pentru aromă, costiță, ierburi și puțină zeamă de supă, și, până termini o zi de treabă, vei găsi un fel de mâncare demn de un rege. Chiar și carnea tare poate deveni delicioasă în felul acesta, numai să nu ajungă niciodată aproape de clocot și să fie bine acoperită. E un caz de „Semeni grabă și culegi indigestie”.

Peștele. — Peștele vechi e o mâncare cât se poate de nesănătoasă. Branhiile, dacă peștele e proaspăt, trebuie să fie roșu-aprins. Peștele e o hrană din care, ținând seama de preț, poți scoate mai mult folos decât dacă ai cumpăra carne, iar peștele cel mai hrănitor e unul dintre cele mai ieftine — heringul. Bucățile de pește, unse cu unt, se pot găti delicios la abur sau la cuptor dacă sunt puse între două farfurii deasupra unei cratițe cu apă.

Fulgii de ovăz. — Ovăzul, și el, e plin de valoare; un pound și jumătate (circa 680 g) pe zi ține un om care muncește din greu, pentru că ovăzul sporește puterea mușchilor și e bogat în substanțe care formează oasele și carnea. Ce poți scoate din ovăz pentru 2½ pence te-ar costa 3 șilingi și 6 pence în carne slabă de vită. Ovăzul dă vigoare mentală și vitalitate sporite, fiindcă are în el atâta hrană pentru nervi și creier.

Fulgii de ovăz trebuie păstrați proaspeți, într-o cutie de tablă închisă.

Dacă socotești că mintea ta are nevoie de un imbold, mănâncă multă fasole albă, dar trebuie să fie foarte bine fiartă și bine unsă cu unt. E bun și păsatul de grâu fiert în lapte (frumenty).

Legumele. — Despre legume aș vrea să spun că aproape că nu pot fi fierte prea mult. Spală-le bine în apă cu sare; pe cele cu frunze lasă-le să înoate puțin, ca să scapi de lăcuste, de omizi și de nisip, apoi pune-le în apă clocotită cu sare și ia capacul. Rădăcinoaselor li se poate îngădui capac.

Curăță și taie ceapa sub apă sau sub robinet.

Am privit odată un mare bucătar gătind cartofi, și mi-a spus că partea cea mai bună a cartofului stă chiar lângă coajă, așa că el n-o taie niciodată, ci curăță cartofii înfipți într-o furculiță, după ce i-a fiert. Bucătarul iscusit fierbe un mănunchi de mentă odată cu cartofii.

Hrană excelentă pentru cei ce muncesc sunt păstârnacul, sfecla roșie sau ceapa.

Fierberea cărnii. — Dacă vrei carnea, și nu zeama, oala trebuie să clocotească tare când pui carnea în ea. Dar dacă vrei zeamă sau supă concentrată de vită (nu carne), pune carnea în apă rece și adu-o încet la fierbere.

Oala de supă. — Ține o oală pe foc toată ziua, în care să poți pune orice oase sfărâmate sau resturi rămase, ca să faci o supă hrănitoare. Napii, morcovii și ceapa, curățate, o fac mai bună. Înainte de folosire, las-o să se răcească, ca să poți lua grăsimea de deasupra.

Se pot adăuga orz, orez sau tapioca, iar pentru gust — sare, piper, pătrunjel tocat, țelină, un cuișor sau floare de nucșoară.

Laptele. — Când cumperi lapte în Highlands, în munții Scoției, e de sperat că ai poftă bună, pentru că o pintă scoțiană face cât patru pinte englezești (pinta englezească are cam 0,57 l). (*Lucrul acesta nu mai e valabil, întrucât greutățile și măsurile au fost între timp unificate în toate Insulele Britanice.) Laptele ia gustul oricărui miros puternic din apropiere. Laptele vechi adăugat la cel proaspăt acrește totul. Laptele acrit nu trebuie aruncat. Îl poți folosi la copt sau la gătit, adăugând bicarbonat de sodiu. Laptele acru curăță petele de cerneală sau de fructe, iar la spălat albește pânza. Pânza îngălbenită trebuie lăsată la înmuiat în el, la fel și lingurile și furculițele. Laptele acru curăță mușamaua, ca și fețele și mâinile femeilor. Găinile și curcanii se îngrașă și ouă mai bine dacă sunt hrănite cu el.

Ca să cântărești cu aproximație, leagă o buclă de sfoară de pachetul tău de ceai, zahăr etc. și trece-o pe degetul arătător. Eu constat că trei pounds (1,4 kg) e cât pot ține pe unghie. Dacă muți bucla la rădăcina unghiei, patru pounds (1,8 kg) e tot ce se poate ține. Dacă sfoara e pusă pe prima încheietură, constat că pachetul cântărește șapte pounds (3,2 kg). Fiecare om e altfel, dar poți afla propria ta putere de ridicare și atunci vei ști exact pe viitor. O monedă bună de o jumătate de coroană cântărește aproape o jumătate de uncie (14 g), iar trei penny noi — o uncie (28 g).

Apa clocotită e de folos ca să-ți moi sardina în ea, dacă vrei să-i scoți pielea. Dar n-o băga în ceainic. Ca să tai ușor pâinea foarte proaspătă, pune cuțitul într-o cană cu apă clocotită. Gătitul în apă strică de obicei mâncarea, în afară de verdețuri. Apa n-a fost făcută niciodată pentru gătit. Apa e destul de bună pentru spălat, și ca mijloc de a încălzi un vas la abur; dar dacă gătești în ea, spală toată aroma. Gătește-ți mâncarea într-un vas de lut acoperit, așezat în apă, într-o cratiță cu capac.

Gătitul în cutia cu fân

Un lucru grozav de folositor ca să economisești cărbune, să economisești timp și să economisești bani este cutia cu fân.

Sugestiile pe care le dau mai jos sunt extrase dintr-o serie de sfaturi utile despre gătit, publicate în broșuri de Association of Teachers of Domestic Studies, 10, Norfolk Street, Strand, Londra. [N.B. Aceasta e adresa din 1938.]

Cutia cu fân îți este un ajutor foarte prețios ca să te bucuri de tabără, pentru că, odată ce ai pus mâncarea la fiert, o vâri în cutia cu fân, apeși capacul, și cutia cu fân face restul!

Și poți lăsa prânzul să se gătească singur în timp ce tu ieși să te joci jocuri de tabără.

Și tot așa, și acasă la tine, odată ce ai pus mâncarea la gătit, poți stinge focul, economisind astfel combustibil sau gaz, și lași cutia cu fân să termine treaba în locul tău.

Construirea cutiei

Fă rost de o ladă mare de lemn, cum e o ladă de zahăr Tate. Căptușește-o cu ziar pus în două. Umple lada, până la doi-trei inchi (5–8 cm) de margine, cu fân îndesat foarte tare; scobește în mijlocul fânului o adâncitură destul de mare cât să încapă vasul de gătit. Fă o pernă din flanel de casă, care să se potrivească exact pe gura lăzii, și umple-o strâns cu fân.

Reguli de folosire a cutiei cu fân

Folosește cratițe cu capace care se închid bine și cu mânere scurte. Cele de aluminiu sau de lut sunt de preferat. Se pot folosi și borcane de dulceață sau cutii mari de tablă, bine acoperite.

Adu mâncarea la punctul de fierbere pe aragaz sau pe plita de bucătărie și, în timp ce clocotește, pune-o îndată în cutie. Unele alimente cer o anumită gătire înainte de a fi puse în cutia cu fân (vezi tabelul de mai jos).

Învelește vasul de gătit în ziar și pune-l în cuibul pregătit din cutia cu fân.

Deasupra pune perna de fân și închide capacul bine. Nu trebuie să rămână niciun spațiu între pernă și capac.

NOTĂ. — Ca să obții rezultate bune, așază cratița cât mai repede și mai strâns cu putință; asta ca să nu se piardă căldura.

Timpul mediu pentru diferite alimente

Carnea. — Se gătește cam jumătate din timpul obișnuit pe aragaz sau pe plită, și cam patru până la șase ore în cutia cu fân.

Leguminoasele. — Se lasă la înmuiat peste noapte. Se fierb 30 de minute. Se lasă trei-patru ore în cutie.

Fructele proaspete. — Se aduc la punctul de fierbere și se pun îndată în cutie. Se lasă una sau două ore, după cât de tari sunt fructele.

Fructele uscate. — Se lasă la înmuiat peste noapte, se aduc la punctul de fierbere și se pun în cutie trei până la cinci ore.

Fulgii de ovăz. — Se fierb cinci minute și se lasă în cutie toată noaptea.

Quaker Oats. — Se aduc la punctul de fierbere și se lasă în cutie două ore.

Și alte alimente, cum ar fi legumele, costița etc., pot fi gătite prin această metodă.

Facerea pâinii

PÂINE NEAGRĂ (cantitate aproximativă: două pâini de 2 pounds (900 g)).

• 3 pounds (1,4 kg) făină integrală de grâu.
• 3 lingurițe rase de sare.
• 1 uncie (28 g) drojdie.
• Cam 1½ pinte (850 ml) de apă călduță.
• 2 lingurițe de zahăr.

Se face ca orice altă pâine cu drojdie.

Pune făina într-un castron cald. Fă o gaură la mijloc. Amestecă drojdia cu zahărul, adaugă apa călduță. Toarnă în mijlocul făinii, acoperă cu făină, presară sarea pe margine. Lasă la loc cald să se facă plămădeala. Fă aluatul — ceva mai moale decât pentru pâinea albă. Pune-l la crescut la loc cald, până când aluatul și-a dublat mărimea. Frământă și împarte în pâini. Pune pâinile la crescut o jumătate de oră. Coace în cuptor fierbinte până sunt gata. O pâine de un „half-quartern” (cam 2 pounds) are nevoie de aproximativ 1½ ore de coacere.

Mici economii

La pregătirea și gătitul mâncării n-ar trebui să rămână nimic pentru coșul de gunoi, și doar apa de la varză sau de la ouă pentru canal.

Dau gust supei sau zemei de supă:

• șoricul și oasele de costiță;
• tulpinile exterioare de țelină;
• părțile tinere și verzi ale legumelor;
• bucățile de zgârci, de piele și de os;
• păstăile de mazăre.

Cotoarele groase ale frunzelor de varză sau de conopidă pot fi servite odată cu legumele sau separat, dacă li se dă destul timp să fiarbă.

Apa în care a fiert conopida face o supă bună. (La fierberea conopidei nu se folosește sodă.)

Cojile de mere — sâmburii rămași de la dulceață — apa în plus de la fructele puse la borcan — fierte cu puțin zahăr și apă, fac un sirop de fructe foarte bun, de servit cu budinci cu lapte sau cu seu.

Zahărul de pe cojile de fructe confiate îndulcește și dă gust unei budinci de orez.

Apa în care a fiert orezul face o zeamă subțire pentru supe sau poate fi folosită la scrobitul hainelor, în locul amidonului.

Hârtia pergaminată de la margarină etc. acoperă budincile gătite la abur.

Sarea murdară răzuită de pe exteriorul unui bulgăre de sare scoate petele de pe vasele emailate.

Hârtia de mătase tăiată în rotocoale și muiată în lapte cald face capace etanșe pentru borcanele de dulceață sau poate fi folosită la lustruitul sticlei ori al metalului.

Ziarele pot fi folosite la căptușitul cutiei de gătit fără foc, la ștersul cratițelor ori al cuțitelor unsuroase înainte de spălat, la făcut aprinzătoare pentru foc, la frecat sobele — bucățile murdare pot fi muiate în apă, făcute bile și puse pe foc, ca să-l țină la o căldură constantă.

Cojile de portocală uscate, cojile de nucă, chibriturile arse, cutiile de chibrituri, mosoarele goale, coșulețele de fructe sunt bune pentru aprins focul.

Cojile de legume care nu sunt bune de mâncat ar trebui uscate și folosite drept combustibil, dacă nu se țin animale.

Aragazul

Aragazul și vasele trebuie ținute curate.

Trebuie folosite vase joase, cu fundul plat.

Un vas de abur cu compartimente gătește trei sau patru feluri diferite pe un singur arzător.

O budincă într-un castron poate fi ridicată din apă cu un suport pentru carne pus pe fundul unei cratițe obișnuite — iar legumele se gătesc deasupra, într-un vas de abur perforat.

Când se poate, aranjează ca o masă să fie gătită toată pe plită sau toată în cuptor.

Evită să încălzești cuptorul ca să gătești un singur fel.

Folosește tot spațiul când cuptorul e încins — mâncarea poate fi gătită în parte sau în întregime pentru ziua următoare.

Într-un cuptor cu gaz, trei sau patru tăvi mici sunt mai bune decât o tavă mare care umple raftul. În primul fel nu se împiedică circulația liberă a căldurii, iar gătitul e mai eficient. Dacă se folosește o tavă mare, pune să i se dea găuri, ca să lase căldura să treacă.

Umple ceainicul înainte de a aprinde gazul și stinge gazul înainte de a goli ceainicul.

Nu umple ceainicul dacă îți trebuie doar o pintă de apă.

Sfaturi pentru curățat. — De îndată ce oala de gătit e goală, toarnă apă rece în ea și pune-o pe foc, ca resturile să nu se întărească; după aceea va fi foarte ușor de curățat.

Mie, personal, îmi place să spăl vasele, deși unora nu le place, dar lucrul de căpetenie e să lași lucrurile unsuroase la urmă. Spală întâi lucrurile mai curate, în apă fierbinte, cu o cârpă de vase curată, apoi adaugă apă și mai fierbinte și ocupă-te de cele unsuroase.

Șterge vasele cu un prosop uscat, apoi usucă-le mai departe în aer cald și, la sfârșit, lustruiește-le cu o cârpă moale.

Croitoreasa

Lucrul de mână. — „O împunsătură la timp scutește nouă.” Nu pot fi de acord cu zicala asta îndrăgită, pentru că sunt sigur că scutește cu mult mai multe decât nouă, pe lângă faptul că economisește timp și te ferește să arăți neîngrijită.

Să-ți spun încă un lucru în care nu cred. Croitorii, care lucrează atât de îngrijit, îți vor spune că nu-și prind niciodată lucrul cu ace mai întâi. Dacă nu ești croitor, e mult mai bine să-ți așezi lucrul înainte de a începe, cu ace din belșug. N-o să obții niciodată linii drepte sau colțuri netede dacă nu plănuiești și nu așezi totul mai întâi, exact așa cum trebuie să fie, și nu-l însăilezi acolo.

Ai băgat de seamă că aței îi place grozav să se înnoade singură în fundă? Asta se poate preveni însă dacă bagi ața în ac înainte de a o tăia de pe mosor, făcând nodul la capătul pe care l-ai tăiat.

Măsuri aproximative s-ar putea spune că sunt: un inch (2,5 cm) — lățimea unei monede de jumătate de penny, și un yard (91 cm) — de la nas până la degetul mare, cu brațul întins cât poți. Lucrul de mână ne face bine tuturor; odihnește și liniștește mintea. Poți cugeta în pace la toate necazurile Europei în timp ce coși. Cusutul rezolvă în general toate problemele cele mai grele — mai ales pe ale altora.

Peticul ghidelor. — Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să-ți arzi o gaură în rochie, dar mie da, și dacă e în față — vai de mine! ce-o să spună mama? Ei bine, ghidele au un fel foarte bun de a îndrepta lucrurile și de a face rochia iar bună de purtat: pun o bucată de stofă și o stopează de jur împrejur. Dacă se poate, fă rost de o bucată din aceeași stofă; atunci nu se va decolora într-o nuanță diferită și se va purta la fel ca restul. Poți desface tivul și tăia o bucată, sau poate ți-au rămas niște resturi de la croitul rochiei.

Bucata trebuie tăiată cu trei sau patru inchi mai mare decât gaura și destrămată pe toate cele patru laturi. Taie frumos marginile găurii cu foarfeca, de jur împrejur, drept pe fir. Apoi așază bucata peste gaură — bineînțeles, pe spate, pe „dos” — și însăileaz-o acolo cu ață. Acum ia acul de stopat, bagă în el fiecare fir pe rând și stopează-l pe fiecare în stofă. Dacă capetele de stofă sunt foarte scurte, cel mai bine e să treci acul prin stofă pe unde ai de gând să stopezi și apoi, înainte de a-l trage, să bagi firul de lână în el. Peticitul acesta e excelent pentru fețele de masă.

Am avut odată o mătușă care era o adevărată ghidă de modă veche și era destul de mândră de cârpelile ei, și spunea întotdeauna că nu-i pasă ce culoare de ață îi dai să coasă, pentru că împunsăturile ei aproape că nu se vedeau niciodată, atât erau de mici, și, în plus, le punea pe dinăuntrul stofei. Dacă punea un petic pe o stofă albastră, putea s-o facă cu ață roșie, și n-ai fi observat niciodată nimic pe față; toate împunsăturile ei erau sub margine. Sau îl cosea pe spate, pe „dos”, așa încât arăta perfect de îngrijit.

Dacă nu găsești lână potrivită pentru stopat, e un plan bun să folosești firele destrămate din stofa însăși. Uneori, departe la țară, nu poți merge la vreo prăvălie și n-ai nimic asemănător cu bucata pe care vrei s-o cârpești. O ghidă ar întoarce-o pe dos, ar desface puțin tivul și ar destrăma marginea. Să zicem că ți-ai tăiat o gaură în fața fustei tale albastre de serj; dacă o stopezi cu firele destrămate din rezerva cusăturii sau din tiv, acestea vor fi exact de aceeași culoare și de aceeași grosime ca rochia ta. Nicio lână pe care ai putea-o cumpăra nu s-ar potrivi atât de bine. Sau, dacă vrei să cârpești un pulover sau niște mănuși tricotate, n-ai putea niciodată să cumperi o potrivire atât de bună — aceeași grosime a firului de lână și aceleași nuanțe.

Cum te descurci la incendii și accidente

Focul

Dacă descoperi o casă în flăcări, trebuie:

1. Să dai alarma celor dinăuntru.
2. Să anunți cel mai apropiat polițist sau cea mai apropiată stație de pompieri.
3. Să-i scoli pe vecini, ca să aducă scări, saltele, covoare, pentru a-i prinde pe cei care sar.

După sosirea mașinilor de pompieri, cel mai bun lucru pe care îl pot face ghidele este să ajute poliția să țină mulțimea la distanță, ca să nu stea în calea pompierilor, a furtunurilor și așa mai departe.

Există un fel de exercițiu foarte folositor, numit „grămada” (scrum), pentru a ține mulțimea deoparte. Ghidele se așază într-un rând sau în două rânduri, se prind una pe alta de talie și împing, cu capul plecat, în mulțime, și astfel o fac să dea înapoi.

Dacă e nevoie să intri într-o casă ca să cauți oameni slăbiți sau leșinați, lucrul de făcut este să-ți pui peste nas și gură o batistă udă sau un ciorap de lână ud și să mergi aplecată, sau să te târăști în mâini și pe genunchi, cât mai aproape de podea, pentru că acolo este cel mai puțin fum sau gaz. De asemenea, ca să treci prin foc și scântei, fă rost, dacă poți, de o pătură, udă-o și taie-i o gaură la mijloc prin care să-ți scoți capul; ea formează un fel de mantie neinflamabilă, cu care poți răzbate prin flăcări și scântei. [Exersează asta.]

Dacă găsești o persoană cu hainele în flăcări, trebuie s-o trântești la podea, pentru că flăcările ard doar în sus, apoi s-o înfășori în covorașul de la cămin sau în covor, într-o haină sau în pături, și să ai grijă, în timp ce faci asta, să nu iei foc și tu. Motivul pentru care procedezi așa este că focul nu poate continua să ardă acolo unde nu are aer.

Când găsești o persoană leșinată (și, foarte adesea, de spaimă, oamenii se ascund sub paturi, sub mese și așa mai departe), fie o scoți afară pe umăr, fie — ceea ce e adesea mai practic în caz de fum gros, de vapori de gaz sau, în luptă, sub foc intens — te înhami la ea cu cearșafuri sau cu frânghii și o tragi afară din cameră de-a lungul podelei, târându-te tu însăți în patru labe.

Un soldat a primit nu demult Medalia pentru Conduită Distinsă (Distinguished Conduct Medal) pentru că și-a adus astfel ofițerul rănit la adăpost, în timp ce inamicul trăgea în el.

Pentru a face asta, îl așezi pe rănit pe spate, faci câte un nod de scaun (bowline) la fiecare capăt al frânghiei tale; pe unul îl treci peste pieptul rănitului și pe sub brațele lui, iar pe celălalt peste gâtul tău; apoi, cu spatele spre capul lui, pornești „în patru labe” și îl tragi după tine, cu capul înainte. Dacă nodul are lungimea potrivită, îi va ține capul ridicat de la pământ, așa cum arată desenul.

Arsurile

Când îngrijești un om care s-a ars, scoate-i hainele, nu trăgându-le de pe el, ci tăindu-le cu un cuțit ASCUȚIT sau cu foarfecele. Dacă vreo parte a îmbrăcămintei s-a lipit de piele pentru că a ars acolo, n-o smulge, ci taie stofa de jur împrejur; apoi, cât mai repede cu putință, apără părțile arse de aer, care provoacă o durere cumplită. Cel mai bun mod de a le apăra este să le presari cu făină, sau să așezi pe ele fâșii de tifon bine îmbibate în ulei de măsline sau în ulei de in și să acoperi totul cu vată, sau să torni ulei pe ele. [*Uleiul și grăsimile nu se mai folosesc astăzi în tratarea arsurilor, pentru că s-a constatat că provoacă infecții periculoase. Consultă Be Prepared etc.] Ține bolnavul la cald și dă-i băuturi calde, cum ar fi ceai fierbinte, lapte fierbinte sau băutură spirtoasă cu apă.

Asociația de Ambulanță St. John recomandă să se pregătească fâșii de tifon sau de pânză veche și curată, și ca ele să fie înmuiate într-o soluție proaspăt preparată de bicarbonat de sodiu (o lingură de desert la o pintă — circa jumătate de litru — de apă caldă). Acoperă rana cu fâșiile cât sunt încă ude, apoi acoperă cu vată și bandajează ușor.

Maiorul John Garroway, doctor în medicină, recomandă cu tărie ca, în locul făinii sau al uleiului, pentru a opri durerea unei arsuri, să se pună o bucată de hârtie apăsată bine peste rană; durerea se va potoli în câteva secunde.

Mai multe ghide au primit medalia pentru salvare de vieți la incendii. Ghida Lily Taylor a salvat trei copii dintr-o casă în flăcări; ghidele Maud Teekels și Florence Joy au salvat doi, iar ghida Violet Goode a salvat o servitoare. Un număr destul de mare de ghide au salvat vieți din apă, pentru că știau să înoate și știau ce au de făcut.

Salvarea de la înec

O înotătoare mijlocie poate salva un om care se îneacă, dacă știe cum și dacă a exersat de câteva ori cu prietenele ei. Ideea răspândită că cel care se îneacă iese de trei ori la suprafață înainte de a se scufunda de tot e o prostie. Adesea se îneacă pe loc, dacă nu sare cineva iute să-l ajute.

Lucrul important este să nu-l lași pe cel care se îneacă să se agațe de tine, altfel probabil te va îneca și pe tine. Stai întotdeauna în spatele lui. Dacă te trezești apucată de încheietura mâinii, răsucește-ți încheietura împotriva degetului lui mare și eliberează-te cu forța. Cel mai bun mod de a ajuta un om care se îneacă este să stai în spatele lui și să-l ții de coate, sau de ceafă, sau să-ți treci brațele pe sub subsuorile lui și mâinile peste pieptul lui, spunându-i să stea liniștit și să nu se zbată. Dacă te ascultă, îl poți ține ușor la suprafață; dacă nu, ai grijă ca, în spaima lui, să nu se întoarcă și să te apuce. Dacă te prinde de gât, Holbein spune: „Strânge-l de gât, și strânge-l repede. Pune-i un braț în jurul taliei, iar cealaltă mână, cu palma în sus, sub bărbie, cu vârfurile degetelor sub nasul lui. Trage și împinge din toate puterile, și va fi nevoit să-ți dea drumul.” Dar n-o să-ți aduci aminte niciodată de asta dacă nu exersezi mai întâi, des, cu alte persoane, fiecare făcând pe rând pe înecatul și pe salvatoarea. [Exersează asta.]

Dacă vezi o persoană căzând în apă și începând să se înece, iar tu nu știi să înoți, trebuie să-i arunci o frânghie, o vâslă sau o scândură, drept spre ea, ca atunci când iese din nou la suprafață să se poată agăța și să se țină.

Înecul

Pentru a readuce în simțiri pe cineva care pare înecat, este nevoie să-i scoți numaidecât apa din plămâni; în acest scop, așadar, trebuie să-l apleci cu fața în jos și cu capul în jos, ca apa să i se poată scurge din gură, iar ca s-o ajuți, trebuie să-i deschizi gura și să-i tragi limba înainte. După ce ai scurs apa din bolnav, așază-l pe o parte, cu trupul atârnând ușor în jos, și ține-i limba scoasă. Dacă respiră, lasă-l să se odihnească; dacă nu respiră, trebuie să încerci numaidecât să-i refaci respirația pe cale artificială.

Sunt mai multe feluri de a-i readuce în simțiri pe cei care par înecați. S-ar putea să dai peste o persoană dornică să facă exact pe dos decât alta, dar nu vă certați pe tema asta; cel mai bun lucru este să faci repede ce poți. Probabil că „sistemul Schäfer” este cel mai simplu. Întinde bolnavul cu fața în jos, cu brațul îndoit, ca să-i sprijine fruntea. Pune-ți mâinile pe șalele lui, câte una de fiecare parte, cu degetele mari paralele și aproape atingându-se, iar celelalte degete ajungând doar până la coastele de jos.

Apleacă-te în față cu brațele întinse, așa încât greutatea trupului tău să cadă pe încheieturile mâinilor, apoi apasă ferm și constant în jos pe șalele bolnavului, în timp ce numeri rar: unu — doi — trei, ca să-i apeși stomacul pe pământ și să-i scoți aerul din piept.

Apoi leagănă-ți trupul înapoi, ca să slăbești apăsarea, fără să-ți iei mâinile de pe el, în timp ce numeri rar: unu — doi.

Continuă această mișcare înainte și înapoi, slăbind și apăsând alternativ stomacul bolnavului pe pământ, ca să-i scoți aerul din piept și din gură și să-l lași să se tragă singur înapoi, până când, treptat, bolnavul începe s-o facă singur.

Ritmul potrivit pentru această mișcare ar trebui să fie de vreo douăsprezece apăsări pe minut.

De îndată ce bolnavul respiră, poți să te oprești din apăsat; dar urmărește-l și, dacă respirația i se oprește din nou, trebuie s-o iei de la capăt sau să pui pe cineva să te înlocuiască până când poate respira singur.

Apoi lasă-l să stea întins într-o poziție firească și apucă-te să-l încălzești, punându-i flanele fierbinți sau sticle cu apă fierbinte între coapse, sub brațe și la tălpi, dar nu înainte ca el să respire. Hainele ude trebuie scoase și bolnavul trebuie înfășurat în pături calde. Bolnavul trebuie deranjat cât mai puțin cu putință și încurajat să doarmă, supravegheat cu grijă cel puțin încă un ceas după aceea.

Aceasta se numește metoda Schäfer și poate fi folosită la fel de bine pentru cei care par înecați sau pentru cei doborâți de fum ori de vapori de gaz.

Acum exersează asta de câteva ori cu o altă ghidă, ca să înțelegi exact cum se face, și astfel să fii pregătită să i-o faci, poate, într-o bună zi, unui biet om care chiar are nevoie de ea.

Puneți ghidele să exerseze cele de mai sus, în perechi.

Rănitul: scoaterea hainelor. Trage hainele mai întâi de pe partea sănătoasă, nevătămată, apoi, când totul s-a slăbit, dezvelește cu grijă partea rănită. Încearcă să n-o miști; taie mâneca sau cracul pantalonului de-a lungul cusăturii, cu vârful rotunjit al foarfecelor pe dinăuntrul stofei. Dacă hainele trebuie puse la loc, coase perechi de șireturi pe margini.

Accidente

Electrocutarea

Se întâmplă des ca oamenii să fie doborâți fără simțire pentru că au atins un cablu electric sau o șină electrificată. Accidentatul trebuie îndepărtat de șină, dar trebuie să ai grijă, făcând asta, să nu te curenteze și pe tine. Mai întâi pune-ți sub picioare sticlă, dacă se poate, sau lemn uscat, dacă nu găsești sticlă, ori încalță cizme de cauciuc. De asemenea, pune-ți mănuși de cauciuc înainte de a-l atinge pe accidentat. Dacă n-ai, înfășoară-ți mâinile în mai multe straturi de pânză uscată și trage-l pe accidentat la o parte cu un băț.

Un băiat vâna fluturi la St. Ouen, în Franța, zilele trecute, când a căzut pe șina „sub tensiune” a căii ferate electrice și a fost ucis pe loc de curent. Un trecător, încercând să-l ridice de acolo, a căzut mort lângă el. Un cărămidar a dat fuga și a încercat să-i salveze, și a fost lovit de moarte în același fel. Cei doi care au vrut să salveze au murit pentru că nu învățaseră dinainte care este lucrul corect de făcut.

Gaz, fum sau vapori

Se întâmplă mereu accidente din cauza scurgerilor de gaz în mine, în canalizări și în case.

Când încerci să salvezi pe cineva, ține-ți nasul și gura bine acoperite cu o batistă udă, ține-ți capul cât mai aproape de podea și trage-l afară pe cel leșinat așa cum ți-am arătat pentru caz de incendiu. Trage-l pe accidentat cât mai repede cu putință la aer curat — (spun cât mai repede cu putință, pentru că, dacă zăbovești, ești foarte expusă să fii doborâtă și tu de gazul otrăvitor) — apoi slăbește-i toate hainele din jurul gâtului și al pieptului, stropește-l cu apă rece pe față și ține-i sub nas pene arse. Dacă vezi că nu mai respiră, tratează-l așa cum ai trata un om care pare înecat și încearcă să-i readuci suflarea în trup.

Accidente pe gheață

Dacă o persoană cade prin gheață și nu poate ieși înapoi pentru că marginile se tot rup, aruncă-i o frânghie și spune-i să nu se zbată. Asta îi poate da încredere până când reușești să așezi o scară lungă sau o prăjină DE-A CURMEZIȘUL copcii, ceea ce îi va îngădui să se târască afară sau îți va îngădui ție să te târăști până la ea ca s-o apuci.

Ambulanță

[Ca și alte lucruri din această carte, aceasta nu se mai aplică astăzi.]

Insigna de ambulanță a ghidelor se acordă pe baza certificatului corespunzător al British Red Cross Society sau al St. John Ambulance Association. (Vezi cartea de reguli.)

Primul ajutor

Când vezi un accident pe stradă sau oameni răniți într-un raid aerian, priveliștea membrelor sfâșiate, sângele, oasele rupte, gemetele și plânsul — toate te fac să ți se facă rău, să te îngrozești și să vrei să fugi de acolo — dacă nu ești ghidă. Dar asta e lașitate: treaba ta, ca ghidă, este să-ți oțelești inima, să faci față și să ajuți biata victimă. De fapt, după o încercare sau două, ajungi chiar să-ți placă asemenea treburi, pentru că, având sânge rece și știind ce ai de făcut, simți că dai ajutorul de care e atâta nevoie.

La un accident, când ești singură cu rănitul, dacă el este fără cunoștință, așază-l pe spate, cu capul puțin ridicat și întors într-o parte, ca să nu se înece și ca orice vomă, apă etc. să i se poată scurge din gură. Slăbește-i hainele la gât și la piept. Vezi unde este rănit și îngrijește-l după cum ai învățat la lecțiile de „prim ajutor”.

Dacă ai găsit omul zăcând fără simțire, trebuie să cercetezi cu atenție pământul din jurul lui după orice „semn” și să-l notezi, împreună cu poziția lui etc., în caz că s-ar dovedi mai târziu că fusese atacat de alții.

[Exersați cele de mai sus: o fată este pacienta, cealaltă trebuie s-o găsească. Faceți „semne” în jurul pacientei.]

Dacă ești la drum cu patrula și se întâmplă un accident, sau găsiți un om rănit, șefa de patrulă trebuie să trimită o ghidă după doctor; ea însăși se va ocupa de pacient, cu o ghidă care s-o ajute. Secunda le va folosi pe celelalte ghide ca să ajute aducând apă sau pături, făcând o targă sau ținând mulțimea la distanță, formând un gard cu toiegele lor.

De regulă, la început e cel mai bine să ții pacientul cât mai liniștit; dacă nu e neapărat nevoie, nu încerca să-l miști; și nu-l bate la cap cu întrebări până nu-și revine puțin.

Membre rupte. — Cum îți dai seama că un membru este rupt.

De obicei apar o umflătură și o durere în jurul locului unde s-a rupt osul, iar uneori membrul este îndoit într-un fel nefiresc și pacientul nu-l poate folosi.

Membrul rupt nu trebuie mișcat deloc, ci trebuie îndreptat și legat de ceva țeapăn, care să-l țină țeapăn și drept cât timp pacientul este dus la spital sau acasă.

Atelele. — Lucrul țeapăn pe care îl legi de membrul rănit se numește atelă. Poate fi orice: o șipcă de lemn, un toiag de cercetaș, un ziar strâns rulat etc.

Atelele trebuie să fie destul de lungi ca să treacă dincolo de încheieturile de deasupra și de dedesubtul rupturii. Dacă se poate, pune câte o atelă de fiecare parte a membrului.

Apoi leagă atelele bine, de la un capăt la altul, cu batiste sau cu fâșii de pânză ori de cârpă, dar nu atât de strâns încât să oprești circulația sângelui sau să apeși pe umflătură.

[Exersați.]

Bandajul. — Pentru a lega un membru rupt ai nevoie de un bandaj triunghiular bun și mare. Fiecare dintre cele două laturi ale lui trebuie să aibă cam patruzeci de inchi (circa 1 m).

Ca să faci o eșarfă pentru un braț rupt sau o claviculă ruptă, atârnă bandajul în jurul gâtului pacientului, legând cele două capete împreună cu un nod drept, cu vârful bandajului către brațul vătămat. Așază brațul în această eșarfă, adu vârful pe după spatele brațului și prinde-l cu un ac de siguranță, ca să țină cotul în eșarfă.

Cârligul de undiță în piele. — Zilele trecute mi-a intrat un cârlig de undiță în deget. Am luat un cuțit și am tăiat toată musca de pe cârlig, apoi am împins cârligul și mai adânc în deget, până când vârful a început să împingă pielea dinăuntru. Cu un cuțit ascuțit am făcut o mică tăietură în piele, ca vârful să iasă ușor, și atunci am putut să-l apuc și să trag tot cârligul prin deget. Firește, un cârlig nu poate fi scos înapoi, pentru că barba lui se ține tot timpul strâns în carne. Ce distracție!

Degerăturile. — În ținuturile arctice sau pe un ger cumplit, oamenii pot să degere. Adică urechile, nasul, degetele de la mâini sau de la picioare le sunt omorâte de frig. Pacientul nu simte nicio durere; partea respectivă amorțește și devine foarte albă și ca de ceară, iar apoi vânătă.

De îndată ce se observă aceasta, partea trebuie frecată cu zăpadă sau cu mâna până când sângele se întoarce în ea. În niciun caz nu trebuie încălzită ducând pacientul într-o cameră caldă sau lângă foc; asta ar omorî partea pe loc.

Criza de isterie. — Oamenii nervoși, mai ales femeile, fac crize de isterie când se agită: plâng, râd și țipă. Cel mai bun tratament este să închizi pacienta într-o cameră și s-o lași cu totul singură până îi trece. Nu încerca s-o liniștești: nu faci decât s-o înrăutățești.

Leșinul. — Dacă pacientul leșină și este palid — leșinul vine de la prea puțin sânge în cap — pune-l să se așeze și împinge-i capul în jos, între genunchi. Apăsarea pe un nerv (de pildă în partea de sus a orbitei) îl va trezi adesea, sau un pic de tutun de prizat. Dacă are fața roșie, ridică-i capul — are prea mult sânge în el, ca la apoplexie sau la insolație.

Durerea de dinți. — Nu e pomenită în majoritatea manualelor de prim ajutor, și totuși poți câștiga multe binecuvântări dacă știi s-o alini. Iată un mijloc simplu, care reușește de obicei, mai ales dacă dintele vinovat e în maxilarul de sus. Înmoaie o bucățică de vată în alcool; merge și coniac sau whisky. Îndeasă vata într-o nară — nara pacientului, vreau să spun, nu a ta — ține-i cealaltă nară bine astupată și pune-l să tragă aer prin vată. Alcoolul este astfel tras pe nerv, care se află aproape de fundul nasului, și ușurează foarte repede durerea.

Convulsiile. — Un om strigă și cade, i se zbat și i se smucesc membrele, face spume la gură: are o criză de convulsii. Nu poți face nimic altceva pentru el decât să-i pui o bucățică de lemn sau de plută între fălci, ca să nu-și muște limba. Lasă-l să doarmă bine după criză.

Otrăvirea. — Dacă cineva se îmbolnăvește rău după ce a mâncat, sau se știe că a luat otravă, primul lucru de făcut este să-l pui să înghită lapte sau ouă crude. Acestea par să adune toată otrava care altfel i se răspândește prin corp. Apoi, dacă gura nu îi este pătată sau arsă de otravă, fă-l să vomite, dacă se poate, dându-i sare cu apă caldă și încercând să-i gâdili gâtul pe dinăuntru cu o pană. Apoi din nou ouă și lapte, și ceai slab. Dacă otrava e un acid care arde, pacientul nu trebuie pus să vomite, ci trebuie să i se dea lapte sau ulei de salată. Pacientul trebuie ținut treaz dacă îl ia somnul.

Infectarea sângelui. — Vine din lăsarea murdăriei să intre într-o rană. Apar umflătură, durere, vinișoare roșii. Cea mai bună alinare sunt compresele cu apă fierbinte.

Înecarea cu ceva în gât. — Slăbește gulerul; ține nasul pacientului cu o mână și, cu arătătorul celeilalte sau cu coada unei linguri, încearcă să scoți ce i s-a oprit în gât. Apăsând rădăcina limbii, îl poți face să vomite și să dea afară ce îl înecă. La o înecare ușoară, pune pacientul să dea capul bine pe spate, să înghită cocoloașe mici de pâine și să soarbă apă. Uneori îi face bine o palmă zdravănă pe spate.

Înecarea vine uneori de la o umflare bruscă înăuntrul gâtului. În acest caz, pune comprese fierbinți, aburinde, de flanel pe gât și dă-i pacientului gheață de supt sau apă rece de sorbit.

Abcesul amigdalian. — Când eram, nu demult, în Munții Anzi, în America de Sud, am auzit de doi englezi care muriseră acolo cu puțin timp înainte, sufocați de un abces amigdalian, pur și simplu pentru că nu era nimeni prin preajmă care să știe ce e de făcut într-un astfel de caz. Oricine trebuie să Fie pregătit să se descurce cu un abces amigdalian, dacă e departe de ajutorul doctorilor.

Cei mai mulți oameni suferă, la un moment dat în viață, de amigdalită — adică o umflare a amigdalelor, acele movilițe rotunde de carne de fiecare parte a fundului gâtului. Și uneori, în cazuri rare, umflătura devine atât de mare încât pacientul nu mai poate respira: gâtul se astupă de tot. Acesta e abcesul amigdalian.

Compresele foarte fierbinți sunt cel mai bun pas pentru alinarea durerii și dezumflare.

Măsura extremă este să i se spargă pacientului amigdalele cu lanțeta.

Arsurile cu acid. — Chiar zilele trecute s-a întâmplat ca o femeie să arunce vitriol în fața unui bărbat. Acesta e un acid îngrozitor, care arde și roade carnea oriunde o atinge. Din fericire, un polițist s-a nimerit să fie la fața locului și a știut ce să facă. A pus imediat apă caldă în care adăugase puțină sodă, ca să spele acidul, apoi a pus făină sau praf de cretă, ca să apere rana de aer și să aline durerea, așa cum ai face la o arsură.

Mușcătura de șarpe. — Din fericire, șerpii veninoși sunt rari în Anglia, dar dacă vei călători în străinătate s-ar putea să dai de ei, și trebuie să știi cum să te porți cu mușcăturile lor. Același tratament merge și pentru rănile de săgeți otrăvite, de câini turbați etc. Ține minte că veninul de la o mușcătură îți intră în sânge și îți străbate tot corpul în doar câteva bătăi de puls. De aceea, orice ai face, trebuie făcut pe loc. Lucrul cel mai important este să oprești veninul să urce prin vene în corp. Pentru asta, leagă imediat o sfoară sau o batistă în jurul membrului, deasupra locului unde a fost mușcat pacientul, ca să oprești sângele să alerge înapoi spre inimă cu venin cu tot. Apoi încearcă să sugi veninul din rană și, dacă se poate, taie rana și mai mult, ca să sângereze și să scurgă veninul afară. Veninul supt în gură nu face rău, dacă nu ai o rană în gură. Pacientului trebuie să i se dea și stimulente, ca de pildă cafea sau băuturi tari, în cantitate foarte mare, și nu trebuie lăsat să ațipească, ci trebuie plimbat, înțepat și pălmuit ca să i se țină simțurile treze.

[Exersați procedeul în joacă, prefăcându-vă.]

Fir de praf în ochi. — Nu-ți lăsa pacientul să se frece la ochi; nu face decât să provoace inflamație și umflătură, și astfel scosul firului devine cu atât mai greu.

Dacă firul este sub pleoapa de jos, trage pleoapa în jos cât poți de mult și șterge-l ușor cu colțul unei batiste umezite, cu o pensulă sau cu o pană.

Dacă este sub pleoapa de sus, trage pleoapa de pe globul ocular și împinge pleoapa de jos în sus, sub cea de sus. În felul acesta, genele pleoapei de jos vor curăța de obicei interiorul celei de sus.

Un alt mijloc, pe care orice ghidă trebuie să-l exerseze, este să-ți așezi pacientul pe scaun și să stai tu în spatele lui, cu ceafa lui sprijinită de pieptul tău. Pune o carte de joc, un chibrit sau orice lucru plat sub degetul tău mare, pe partea de sus a pleoapei superioare, apoi apucă marginea pleoapei și trage-o în sus peste chibrit, astfel încât să se întoarcă pe dos; scoate ușor firul cu o pană sau cu o batistă udă și rulează pleoapa la loc.

Dacă ochiul e tare inflamat, spală-l cu ceai slab, călduț.

Dacă firul s-a înfipt bine în ochi, picură puțin ulei (de măsline sau de ricin) în pleoapa de jos; închide ochiul, bandajează-l cu un tampon moale și ud și cu o fașă, și cheamă un doctor să-l vadă.

[Exersați cele de mai sus.]

Cum se face o pensetă pentru ochi, pentru scos un fir de praf. Împăturește o foaie de hârtie în două. Cu un cuțit ascuțit, tai-o la un vârf cu un unghi de 30° și umezește puțin vârful. Apoi coboar-o drept peste globul ocular al pacientului, ca să poată ciupi firul, care se scoate de obicei de la prima încercare.

Tărgile

Tărgile pot fi improvizate în unele dintre felurile următoare:

• (a) Un gard de nuiele, un oblon, o ușă, o poartă, acoperite bine cu paie, fân, haine, pânză de sac.
• (b) O bucată de covor, o pătură, o pânză de sac, o prelată, întinsă, cu doi pari zdraveni rulați în marginile ei. Pune haine drept pernă.
• (c) Două haine cu mânecile întoarse pe dos; treci doi pari prin mâneci; încheie nasturii hainelor peste ei.
• (d) Doi pari trecuți prin doi saci, prin găuri făcute în colțurile de la fundul fiecăruia.

Când duci un pacient pe targă, ai grijă să fie așezat cât mai comod înainte de a porni. Ambele purtătoare să se ridice deodată; ele trebuie să meargă fără să țină pasul una cu alta și să facă pași mici. Purtătoarea din spate trebuie să aibă sarcina de a supraveghea cu atenție pacientul.

Dacă parii sunt scurți, va fi nevoie de patru purtătoare, câte una la fiecare colț al tărgii.

[Exersați aceste diferite metode.]

Cum să exersați

Când exersați primul ajutor, e mare lucru să stropiți pacientul cu sânge și noroi, ca salvatoarea să se obișnuiască cu priveliștea lor; altfel, la un accident adevărat, aceasta o va descumpăni adesea. Sânge de oaie se poate lua de la măcelărie.

Pregătiți un foc cu mult fum în camera sau clădirea alăturată (dacă se poate la etajul întâi), în timp ce voi țineți o lecție în sala de întruniri. Înțelegeți-vă în secret cu două sau trei ghide ca, atunci când se dă alarma de incendiu, să alerge de colo-colo speriate și să încerce să stârnească panică.

Dați alarma fie punând pe cineva să dea buzna înăuntru și să vă anunțe de foc, fie făcând să pocnească niște petarde. Apoi lăsați o patrulă, sau două, să se lupte cu focul sub conducerea șefelor lor de patrulă. Ele trebuie să închidă ferestrele și ușile. Trimiteți ghide în diferite părți ale clădirii, ca să vadă dacă focul se întinde și să caute oameni care au nevoie de salvare.

Aceste ghide trebuie să aibă batiste ude peste gură și nas. Oamenii „fără cunoștință” (sau niște manechine din saci) trebuie ascunși sub mese etc.

Ghidele îi salvează luându-i în spinare sau târându-i afară și coborându-i până la pământ. Folosiți pânza de sărit, toboganul etc.

Alte echipe întind și racordează furtunul, sau fac lanțuri pentru a-și trece gălețile cu apă din mână în mână.

O altă echipă îi readuce în simțiri pe cei salvați. O altă echipă formează un „scrum” sau un „gard”, ca să ajute poliția și pompierii ținând mulțimea la distanță.

Jocuri

„Cursa cu târâș”. — „Pacientele” unei patrule sunt întinse pe jos la cincizeci de yarzi (circa 45 m) de linia de start. O altă patrulă, fiecare fată cu câte o frânghie, aleargă până la ele, leagă frânghiile de paciente și le trage înapoi la start. Se cronometrează ultima sosită. Apoi patrulele schimbă rolurile. Câștigă patrula care termină în timpul cel mai scurt. Nodurile trebuie să fie corect făcute.

Cărți de citit

• Elementary First Aid Manual, nr. 1A. Preț 1/6 (un șiling și șase pence). British Red Cross Society.
• Supplementary Chapters to Junior Health Manual. Preț 2 d. (doi pence). British Red Cross Society.
• First Aid to the Injured. Preț 1/6 (poștă 2 d.). Manualul St. John Ambulance Association.
• A Preliminary Course of First Aid to the Injured. Preț 6 d. St. John Ambulance Association.
• First Aid, ilustrat cu 50 de planșe color, de Sir J. Cantlie. Preț 6 d. (poștă 1½ d.).
• Home Nursing. Preț 1/6 (poștă 2½ d.). Manualul St. John Ambulance Association.
• Royal Life Saving Society Handbook. Preț 1/3 (poștă 1½ d.).

Toate cele de mai sus se pot obține de la Cartierul General al Ghidelor, 17-19 Buckingham Palace Road, London, S.W.1.

Pliantele despre igienă ale Health and Cleanliness Council se pot obține gratuit de la secretariat, 5, Tavistock Square, London, W.C.1.

Exerciții fizice și reguli de sănătate

Exercițiile fizice simple date în capitolele de mai înainte îți oferă toate mișcările de care ai nevoie ca să te păstrezi sănătoasă și ca să te ajute să crești — DACĂ le faci cu adevărat. Ăsta e tot secretul. Pune deoparte câteva minute pe zi, mai ales dimineața devreme, fă-ți un obicei din a trece prin aceste exerciții, și vei vedea o schimbare minunată în sănătatea ta.

Dar, pe lângă această sănătate pe care i-o dai trupului, trebuie să ai grijă ca și cele din jurul tău — casa, aerul, hrana și îmbrăcămintea — să fie dătătoare de sănătate; altfel, toate exercițiile din lume nu te vor ajuta.

Reguli de sănătate pentru casă

Ghidele trebuie să facă tot ce le stă în putință ca să-și facă și să-și păstreze casele sănătoase, nu doar fericite. Cele mai multe dintre voi nu vă puteți alege locuința; dar fie că locuiți într-o casă, într-o căsuță la țară, într-un apartament, în câteva camere închiriate sau chiar într-o singură cameră a unei case, puteți face foarte mult ca s-o păstrați sănătoasă și curată.

Aerul proaspăt e marele tău prieten; te va ajuta să lupți cu boala mai bine decât orice altceva. Deschide toate ferestrele ori de câte ori poți, ca aerul să ajungă în fiecare ungher și cotlon. Nu ține niciodată închisă o cameră nefolosită. Știi cum arată o baltă stătută — nu curge nicio apă proaspătă prin ea, e verde și mâloasă, plină de gângănii și de lucruri moarte; nu ți-ar plăcea să te scalzi în ea. Ei bine, aerul nemișcat și închis dintr-o casă e cu mult mai rău; numai că, din nefericire, primejdiile lui nu se văd — dar sunt acolo, stând la pândă pentru omul neștiutor. Microbii bolilor, gazele otrăvitoare, mucegaiul, insectele, praful și murdăria fac ce vor ele în aerul stătut și consumat. Nu-ți place să te speli în apa în care s-au spălat alții; dar e cu mult mai rău să respiri aerul pe care l-au respirat alții. Aerul nu poate să intre și să iasă prin aceeași deschizătură în același timp, întocmai ca apa; așa că într-o cameră ai nevoie de două deschizături — o fereastră deschisă, pe unde intră aerul bun, și un cămin cu horn, pe unde iese aerul stătut; iar unde nu există cămin, o fereastră deschisă și sus, și jos. Aerul de noapte din Londra și din celelalte orașe mari e mai curat decât cel de zi, și, fie la oraș, fie la țară, ar trebui să dormi cu fereastra deschisă dacă vrei să fii sănătoasă. Curentul nu e bun, fiindcă îți ia căldura trupului prea repede; așa că, dacă patul ți-e prea aproape de fereastră, pune un paravan între el și fereastra deschisă și învelește-te mai bine. Cel puțin o fereastră de pe scară sau de pe palier ar trebui ținută mereu deschisă, la fel și ferestrele cămării și ale closetului.

Ordinea. — Jumătate din timp ți-l economisești dacă lucrurile mărunte sunt ținute în ordine. Să ai un loc pentru fiecare lucru, și fiecare lucru la locul lui. Dacă nu ești sigură care e locul potrivit pentru un lucru, gândește-te: „Dacă aș avea nevoie de el, unde m-aș duce să-l caut?” Acela e locul potrivit. Obișnuiește-te să faci un scul din orice sfoară îți cade în mână și să le păstrezi.

Trebuie purtat război cu șobolanii și cu șoarecii, altfel te vor năpădi și vor prăda totul. Dacă nu ai capcane de șoareci, pune o foaie de ziar peste o găleată cu apă, rupe o gaură în mijloc, în formă de stea, și așază o bucățică de hering sau de brânză pe vârfurile stelei, ca să ademenești șoarecele. Lasă hârtia să ajungă până la podea, în pantă, nu drept în jos, ca șoarecele să se poată cățăra. Încearcă să pui bucățele de camfor în găurile lor; nu le place mirosul. Capcanele pentru muște și viespi se fac legând o hârtie peste un pahar umplut pe jumătate cu apă și bere sau melasă. Rupe o gaură în hârtie și potrivește în ea un tub din hârtie rulată, lung de un inch (2,5 cm) și lat de un inch.

Umezeala nu e niciodată sănătoasă, și o poți preveni în mare măsură lăsând mult aer proaspăt să treacă prin casă și prin camerele care au stat închise.

Când vezi semne de umezeală, caută să afli pricina; poate fi îndreptată. Poate s-a înfundat o țeavă sau un jgheab, poate s-a desprins o țiglă de ardezie, sau poate curg țevile de apă.

În țările unde sunt țânțari, oamenii au mare grijă să nu lase nicio apă să bălțească în jurul caselor, căci țânțarul otrăvitor se înmulțește în apa stătută. Floarea-soarelui sădită lângă casă ajută la păstrarea pământului uscat; la fel tufele mici și plantele. Microbii oftică și ai altor boli ucigătoare prosperă în casele umede și neaerisite.

Lumina soarelui e un mare dătător de sănătate și un mare dezinfectant, și cu cât ai mai multă în casă, cu atât mai bine. Pe vremuri oamenii închideau soarele și aerul afară, de teamă să nu li se decoloreze perdelele și covoarele; dar e mult mai bine ca soarele să-ți decoloreze perdelele decât ca întunericul să te decoloreze pe tine. Cazurile de oftică sunt rare în casele uscate și însorite.

Camerele copiilor și dormitoarele ar trebui să aibă mult soare de dimineață și de amiază.

Deviza: „Fă ordine din mers.”

Curățenia în fiecare colț al casei e cât se poate de necesară, mai ales în bucătării și în cămări. Nu lăsa praful sau gunoiul să se adune nicăieri: în spatele mobilelor sau al tablourilor, sub paturi sau prin dulapuri. Dacă ne-am da seama ce lucruri îngrozitoare putem aduce de pe trotuar sau din praful străzii pe fuste și pe ghete, am fi mult mai grijulii cu ștersul prafului din camerele noastre.

Nu-ți lăsa câinii, pisicile sau păsările acolo unde pot atinge mâncarea sau vasele de gătit; și animalele au bolile lor. Muștele, țânțarii și puricii sunt dăunători dintre cei mai periculoși; se hrănesc cu lucruri putrezite și bolnave și pot purta otravă pe picioare, ca s-o lase apoi pe mâncarea ta. Ține-i afară din casă, și mai cu seamă alungă-i din bucătărie și din cămară. Orice miros urât dintr-o casă e un semnal de primejdie; află-i pricina și scapă de el.

Asigură-te că apa ta de băut e curată. Dacă ai îndoieli, fierbe-o bine — adică nu mai puțin de cincisprezece minute. Rezervoarele de apă trebuie curățate des. Vezi ca toate canalele, chiuvetele și closetele să fie în bună stare. Din canalele stricate iese un gaz foarte otrăvitor, numit gaz de canal, iar tifosul, difteria și altele asemenea vin de la apa de băut rea și de la canalizarea proastă. Gazul nu urcă dacă în țeavă există un „sifon” plin cu apă; adică o curbă a țevii în care se adună apa. Lasă apa să curgă în toate chiuvetele o dată sau de două ori pe zi, ca să clătească țevile. Ca să rezumăm, doamna Benson spune: „Țineți minte că aproape toate primejdiile pentru sănătate dintr-o casă sau dintr-o cameră încep, în englezește, cu litera D, și acești dușmani sau distrugători sunt:

„Întunericul (Darkness).
„Umezeala (Damp).
„Praful (Dust).
„Murdăria (Dirt).
„Apa de băut îndoielnică (Doubtful drinking water).
„Canalele defecte (Defective drains).”

Împotriva acestor distrugători, care aduc slăbiciune, boală și chiar moarte, apărarea ghidelor este:

„Lumina soarelui.
„Aerul proaspăt.
„Curățenia.”

Gospodăria. — Fiecare ghidă e tot atât de mult „gospodină” pe cât e fată. Cu siguranță va avea cândva de „ținut casa”; și, în orice casă s-ar afla, un lucru e sigur: locul acela e mai bun fiindcă e ea acolo.

Prea multe mărunțișuri și draperii într-o cameră nu sunt decât capcane de praf, iar carpetele și covoarele mici, care se pot ridica ușor, sunt mai bune decât covoarele bătute în cuie. Păstrează toată mobila curată și lucioasă. Aerul proaspăt, săpunul și apa sunt cei mai buni aliați ai unei bune gospodine. Calupurile de săpun ar trebui tăiate în bucăți pătrate și păstrate șase săptămâni înainte de a fi folosite. Așa se întăresc și țin mai mult.

Când freci podelele de scânduri, secretul e să nu inunzi podeaua; schimbă des apa din găleată.

Când faci curățenie, gândește-ți planul dinainte, ca să nu murdărești ce ai curățat deja. Stabilește-ți anumite ore pentru fiecare fel de treabă și ai zilele tale regulate pentru fiecare lucru.

Fundurile de aluat și mesele de brad. — Freacă în sensul fibrei lemnului. Apa fierbinte îngălbenește fundurile și mesele. Clătește cu apă rece și usucă bine.

Cratițele. — Cratițele noi nu trebuie folosite până nu au fost mai întâi umplute cu apă rece și puțină sodă, fierte vreun ceas și frecate bine. După ce ai folosit lighenele sau cratițele, umple-le îndată cu apă rece până la buză; așa nimic nu se va întări pe cratiță și curățatul va fi mai ușor.

Înotul

Înotul. — Orice ghidă de clasa întâi ar trebui să știe să înoate. Și nu doar pentru propria ei distracție, ci ca să nu-i facă pe alții să-și riște viața salvând-o atunci când dă de necaz în apă, și ca să-i poată ajuta ea pe cei aflați în primejdie. Fetele britanice sunt rămase în urmă cu învățatul înotului — cu totul altfel stau lucrurile în Norvegia și în Suedia, unde aproape fiecare fată știe să înoate.

Nicio ghidă nu poate fi cu adevărat de folos până nu știe să înoate, iar a învăța să înoți nu e mai greu decât a învăța să mergi pe bicicletă.

Tot ce ai de făcut la început e să încerci să înoți ca un câine, ca și cum ai vrea să te târăști încet prin apă; nu încerca dintr-odată să înoți cu obișnuita mișcare de bras pe care o folosesc înotătorii, fiindcă așa nu faci decât să-ți bagi gura sub apă de fiecare dată. Când vâslești așa, câinește, roagă o prietenă să te sprijine la început cu o prăjină sau cu mâna ei sub burtă.

Oricare dintre voi care încă nu știe să înoate și cade în apă unde nu dă de fund, să țină minte că nu trebuie neapărat să se scufunde, dacă are grijă să facă următoarele lucruri. Întâi, ține-ți gura în sus, dând capul bine pe spate. În al doilea rând, ține-ți plămânii plini de aer, trăgând respirații lungi, dar expirând foarte puțin. În al treilea rând, ține-ți brațele sub apă. Pentru asta nu trebuie să te apuci să strigi, ceea ce nu face decât să-ți golească plămânii, și nu trebuie să dai din brațe sau să faci semne după ajutor, altfel te scufunzi. Așa că lucrul cel mai important dintre toate e să-ți păstrezi calmul și să te silești să-ți amintești și să faci aceste lucruri.

Îngrijirea copiilor

(Îngrijirea copiilor între doi și cinci ani)

Arată cunoștințe practice despre felul în care un copil de această vârstă trebuie să fie:

1. Îmbrăcat, ziua și noaptea, iarna și vara.
2. Hrănit.
3. Ținut curat, la trup și la haine.
4. Ținut într-un mediu sănătos.
5. Lăsat să se odihnească și să facă mișcare.
6. Ținut fericit și cuminte, prin stăpânire de sine și prin ocupație; și adu obiecte cu care să distrezi un copil de 2-5 ani.

Să știi cum se evită accidentele de fiecare zi ale copiilor, mai ales în casă.

Să ai cunoștințe elementare de cusut și de spălat.

S-a spus: „Nu există un chip în care o fată să-și poată ajuta țara mai bine decât pregătindu-se să ia asupra ei îngrijirea copiilor. Ar trebui să învețe tot ce poate despre ei și să folosească orice prilej de a ajuta la îngrijirea acestor mici ghide și cercetași ai viitorului.”

Un sugar nu-ți poate spune ce vrea; dar o ghidă care cunoaște nevoile copiilor, cu ce să-i hrănească și regulile unei bune sănătăți poate salva multe vieți de bebeluși, căci nu știe niciodată cât de curând îi poate fi pus în mâini prețiosul dar al vieții unui copil.

Roger, bebelușul, are nevoie de hrană potrivită ca să-și clădească trupul. În primele luni de viață preferă laptele, și chiar până la trei ani ia mai ales lapte; iar cum un bebeluș nu poate digera făina, pâinea sau amidonul, asemenea lucruri sunt curată otravă pentru el și pot vătăma sănătatea unui copilaș pe viață. Așa cum li s-a spus copiilor mai mari: lasă-l să stea liniștit după ce a mâncat. Chiar până la trei ani, hrana de bază a lui Roger trebuie să fie în primul rând laptele — biscuiții, budincile și fructele adăugându-se treptat. El e foarte pretențios: laptele trebuie să fie proaspăt și bun. Roger e extrem de punctual. Îl doare tare dacă nu-l hrănești la ora stabilită, și e foarte probabil să-ți dea de știre; și vai de tine dacă descoperă că nu i-ai opărit biberonul cum trebuie înainte și după fiecare masă.

Când digestia nu-i merge bine, nici pofta de mâncare n-o să-i fie la fel de bună. Digestia înseamnă că hrana pe care o mănânci se preface în mușchi, în creier și în oase.

Ce e indigestia? Înseamnă nu doar dureri neplăcute în miez de noapte, ci și faptul că n-ai folosit hrana pe care ai mâncat-o, și că hrana aceea se strică înăuntrul tău și îți face sânge rău. Mănâncă numai mâncărurile despre care știi că le poți digera fără greutate. Nu-i da lui Roger prea mult deodată, că n-o să poată digera; și ține-l la mâncare simplă.

Aerul. — Soarele și aerul dau viață. Pune la soare o plantă palidă și veștejită sau un om palid și veștejit, și fiecare își va recăpăta sănătatea. Dă-i bebelușului mult aer curat, afară dacă se poate, dar ferește-l de locurile cu curent. Aerisește bine camerele. Mai știi și că aerul de sub așternuturi e otravă, așa că nu-l lăsa pe micul Roger să doarmă cu capul sub cearșaf; învelește-l până sub bărbie. Îți amintești ce a făcut aerul în vindecarea copiilor căruțașului. Avea doi băieți și trei fetițe, toți la începutul ofticii, și care aveau mereu nevoie de doctor, cu mare cheltuială. I-a venit fericita idee de a-i urca pe toți în căruța lui când pornea dis-de-dimineață la lucru, și i-a plimbat așa în fiecare dimineață până la ora școlii. Fiecare dintre ei s-a făcut curând bine și a ajuns puternic și sănătos.

Baia. — Dar nimeni nu poate fi sănătos dacă nu e extrem de curat. Roger va avea nevoie de baie zilnic, cu săpun și apă călduță. Îi place să dea din picioare în apă și să stropească, atâta vreme cât îi sprijini capul. Înainte de a porni în această expediție de înot, trebuie să ai toate hăinuțele lui calde, la îndemână; tot ce-ți va trebui să fie la îndemână; și el se așteaptă la o flanelă caldă pe genunchii tăi, pe care să stea întins. Trebuie să-i usuci cu grijă toate cutele trupșorului lui durduliu, cu un prosop moale.

Bolile. — Ce vei face când vei descoperi dintr-odată că Roger e bolnav? Chemi doctorul? Da — adică, dacă există unul. Dar când nu există doctor! Îți vei aminti pe loc tot primul ajutor pe care l-ai învățat și tot ce știi despre îngrijirea bolnavilor.

Doctoriile sunt lucruri rele. Poți distruge un copil dându-i calmante și leacuri din reclame. Uneori acestea produc constipație. Nu neglija niciodată intestinele dacă se opresc, altfel poți provoca o inflamație. Bolile copiilor sunt adesea aduse de podelele umede; le poți lua urma până în seara în care au fost spălate scândurile. Un potop de apă nu se poate usca fără să umezească și camera, și copiii.

Picioarele strâmbe vin de la mersul prea devreme. Lui Roger îi face bine să stea întins și să dea din picioare, căci târâtul și cățăratul îi pun mușchii la lucru.

Cel mai bun leac, dacă găsești un copil cu convulsii, e să-l pui într-o baie caldă, atât de fierbinte cât poate răbda cotul tău gol.

Copilăria e vremea în care se formează trupul; nu mai poate fi schimbat după ce ai crescut.

Îmbrăcămintea. — Hainele copiilor trebuie să fie calde, dar ușoare, iar picioarele și tălpile trebuie ținute calde și uscate.

Sănătatea. — Copiii sunt deprinși cu obiceiuri regulate în trei feluri:

1. Luând mesele la ore fixe.
2. Având ore regulate de culcare și de trezire.
3. Învățându-i de mici să fie curați și regulați.

Trebuie să aibă mult somn sănătos și liniștit, și cu cât se duc mai devreme la culcare, cu atât mai bine pentru creierul și nervii lor în viața de mai târziu. Dormitorul trebuie să fie aerisit, iar ferestrele ținute deschise.

Roger va adormi cât se poate de firesc pe întuneric, dacă nu i se spun niciodată lucruri înfricoșătoare. Nu-l amenința și nu-l speria niciodată; poate aduce tulburări de creier și de nervi.

Când e treaz se va distra singur dacă îl ții ocupat, dar trebuie să facă ceva ca să fie fericit. Nu e nevoie să-l agiți.

Un copil mic poate fi învățat foarte ușor să asculte, dar după trei ani devine mai greu, dacă nu s-a făcut o bună pregătire. Fii întotdeauna foarte binevoitoare și răbdătoare. Copiii se așteaptă să fii dreaptă. Poți fi fermă și totuși blândă. Răspunde întotdeauna la întrebările copilului fără să-l iei în râs.

Pălmuitul și cearta strică firile tinere, iar o palmă peste ureche poate lăsa pe cineva surd pe viață. Am auzit de copii surziți fiindcă li s-au împins lucruri în pielița delicată a timpanului. Nimic nu trebuie băgat în ureche; chiar și curățatul e periculos.

Dacă te-ai săturat de acest memento, amintește-ți de celălalt: B.Y.B.M. — Brace Your Back Muscles, „Încordează-ți mușchii spatelui”. Asta înseamnă să-ți tragi omoplații unul spre celălalt, în timp ce-ți bagi înăuntru șalele.

În companie s-ar putea acorda o broșă T.I.B., purtată timp de o lună de fata care se ține cel mai bine în acea perioadă, conducătoarea scăzând puncte oricărei fete pe care o vede tolănită sau cocoșată.

Odihnește-ți mușchii

Iată un alt exercițiu pentru trup, la care cred că n-o să ai nimic de obiectat. E menit să le dea mușchilor tăi o odihnă bună. Cu alte cuvinte: dă-ți un somn bun, și din belșug. Un somn bun se obține numai cu aer din belșug (îmi place să simt aerul mișcându-mi părul când adorm). Și nu te încărca cu prea multe pături.

Îți spun un secret, dacă-mi promiți că nu-l spui nimănui altcuiva. Îmi fac patul singur în fiecare zi, și îl fac cam la fel la ambele capete, așa încât și capul, și picioarele să simtă binefacerea aerului proaspăt, iar eu să stau bine la căldură între ele.

Insignele de specialitate

Ori de câte ori văd o ghidă venind pe drum, simt pe dată un interes prietenesc pentru ea; dar când se apropie, interesul acela fie crește, fie scade un pic, după ce mă uit la brațul ei drept și văd pe el insigne — sau nicio insignă.

Orice ghidă, de îndată ce a trecut probele de clasa a doua, se poate înscrie pentru insignele de specialitate, a căror listă o găsești mai jos. Aceste insigne nu sunt făcute pentru fudulie, ci ca să arate că știi să faci lucruri. Pe brațul stâng vei purta insignele care înseamnă că te pricepi la munca folositoare altora — și acestea sunt insignele importante; în vreme ce pe brațul drept insignele arată ce fel de ghidă ești, adică dacă ești sau nu pricepută în diferitele ramuri ale muncii de ghidă.

Pe listă sunt foarte multe insigne pentru care te poți înscrie; dar asta nu înseamnă că trebuie să încerci să le iei pe toate, ci mai degrabă să te uiți prin listă, să afli care ți se potrivesc cel mai bine și apoi să te apuci de una sau două dintre acelea. Cele mai importante dintre toate insignele sunt cele de îngrijire a bolnavilor. Sunt importante pentru ghida însăși, fiindcă, practicând această muncă, ea poate împlini cel mai ușor Legea Ghidei de a face fapte bune altora — și acestea ar fi fapte bune cu adevărat folositoare. Totodată, știind să îngrijească bolnavi, ea poate face treabă bună pentru țara ei.

Valoarea îngrijirii bolnavilor. — În război, sute și sute de femei s-au dus să fie infirmiere în spitalele pentru răniți și au făcut o treabă minunată. Fără îndoială, vor fi recunoscătoare toată viața că, pe când erau încă fete, au învățat să îngrijească bolnavi și să lucreze în spital, așa încât au fost de folos când a venit chemarea. Dar mai sunt mii și mii de altele care au vrut să facă această muncă atunci când a venit vremea, dar care nu fuseseră, ca ghidele, Pregătite, și nu învățaseră niciodată să îngrijească bolnavi; și astfel au fost cu totul nefolositoare, iar serviciile lor nu au fost cerute în diferitele spitale. Așa că împlinește-ți deviza, Fii pregătită, și învață tot ce poți despre îngrijirea în spital și îngrijirea copiilor, îngrijirea bolnavilor și orice alt fel, cât ești încă ghidă și ai oameni gata să te învețe și să te ajute să înveți.

Îngrijirea copiilor e și ea foarte importantă, fiindcă atâtea fete sunt căutate acum ca să ajute mamele să-și îngrijească copiii. Un număr atât de mare de bebeluși mor în fiecare an fiindcă sunt îngrijiți de fete care nu și-au dat niciodată osteneala să învețe ce ar trebui să facă cu copiii. Bebelușii sunt ființe delicate, și o neglijență cât de mică sau neștiința a ce e de făcut pricinuiesc adesea moartea unuia care altfel ar fi crescut ca un cetățean de preț pentru țară. Devenind ghidă, promiți să Fii pregătită să-ți faci datoria în orice chip cu putință; și un chip foarte important e acela de a îngriji copii, dar și oameni mari. De aceea sper că vei învăța cât mai repede cum să împlinești această datorie și, astfel, cum să-ți faci munca de ghidă în spiritul potrivit. Așadar, îți recomand să le iei drept cele mai importante Insigna de Ambulanță, Insigna de Îngrijitoare de copii și Insigna de Infirmieră; după care te poți uita prin listă și poți alege altele pentru care simți că ai o tragere de inimă deosebită, sau pentru care există cursuri de pregătire pentru ghide la care poți merge. Pune-ți aceste insigne înaintea ochilor și dă tot ce poți ca să câștigi câteva dintre ele.

Unde se poartă insignele. — Insignele de clasa întâi și de clasa a doua se poartă pe brațul stâng. Ele se așază cam la jumătatea distanței dintre cot și epolet, ca să nu fie acoperite de nodul de umăr.

Insignele de Prim ajutor, Infirmieră, Ajutor în caz de urgență și Îngrijitoare de copii se poartă tot pe brațul stâng, așezate în triunghi, chiar sub insignele de clasa a doua și de clasa întâi. Toate celelalte insigne de specialitate și Insigna de Chibzuință se poartă pe brațul drept. Se cos pe măsură ce sunt câștigate, începând de la capătul de jos al mânecii, chiar deasupra manșetei, și urcând două câte două pe măsură ce ghida devine tot mai pricepută; sau începând de sus și coborând.

Steaua de serviciu se poartă pe clapa buzunarului de la pieptul stâng.

Insigna de Tărie (cruce de email alb pe bleumarin, cu insigna de novice aurie în centru — panglică bleumarin). — Se acordă membrelor Mișcării care au cel puțin șase luni de serviciu într-o companie de Extensie înregistrată și care au dovedit un curaj și o rezistență excepționale în suferință. Când cea care o primește are peste 16 ani, insigna nu se mai poartă pe uniformă la întoarcerea la viața obișnuită. Cererile făcute în numele celor care nu sunt membre ale unei companii de Extensie vor fi luate în considerare în cazuri speciale.

Lista insignelor de specialitate

Insignele de specialitate pentru care o ghidă se poate pregăti sunt împărțite în patru grupe.

Grupa I — Caracter și inteligență

• Artistă.
• Astronomă.
• Iubitoare de păsări.
• Iubitoare de cărți.
• Braille.
• Animatoare.
• Iubitoare de flori.
• Prietena animalelor.
• Prietena surzilor.
• Cunoștințe internaționale.
• Interpretă.
• Menestrel.
• Iubitoare de muzică.
• Naturalistă.
• Trăgătoare cu pușca.
• Semnalizatoare.
• Cântăreață.
• Chibzuință.
• Pădurăriță (Woodman).
• Scriitoare.

Insignele de specialitate (continuare)

Grupa a II-a — Meșteșuguri și profesii

• Împletitoare de coșuri.
• Apicultoare.
• Tâmplăreasă.
• Îngrijitoare de copii.
• Funcționară.
• Cizmăreasă.
• Bucătăreasă.
• Lucrătoare la lăptărie.
• Lucru de mână decorativ.
• Serviciu casnic.
• Brodeză.
• Lucrătoare agricolă.
• Grădinăreasă.
• Meșteră la toate.
• Gospodină.
• Tricoteză.
• Dantelăreasă.
• Spălătoreasă.
• Croitoreasă.
• Fotografă.
• Crescătoare de păsări.
• Caligrafă.
• Torcătoare.
• Făuritoare de jucării.

Grupa a III-a — Dezvoltare fizică și forță

• Atletă.
• Nostrom.
• Ciclistă.
• Dansatoare.
• Dansatoare de dansuri populare.
• Gimnastă.
• Sănătate.
• Drumeață.
• Călăreață.
• În formă.
• Pionieră.
• Patinatoare.
• Înotătoare.
• Folclor galez.

Grupa a IV-a — Slujirea celorlalți

• Aviatoare.
• Ambulanță.
• Pompieră.
• Salvatoare.
• Călăuză.
• Infirmieră.

Probele pentru aceste insigne sunt date în Policy, Organisation and Rules, din care se pot obține exemplare de la Cartierul General al Ghidelor, 17–19 Buckingham Palace Road, Londra, S.W.1, la prețul de 1 șiling. [N.B. Acesta este prețul din 1938.]

O listă a insignelor de specialitate pentru Rangers se găsește în capitolul despre Rangers.

Distincții speciale

[N.B. Pentru distincțiile actuale, vezi P.O.R.]

Peștele de Argint și Insigna pentru Servicii Speciale. — Peștele de Argint este cea mai înaltă distincție cu putință pentru servicii bune aduse Mișcării în ansamblul ei și se acordă numai de către Comitetul Executiv, în ocazii cu totul deosebite. Propunerea se face fără știrea celei care o primește.

Insigna pentru Servicii Speciale se acordă pentru servicii deosebit de bune aduse Mișcării. Modelul este un castor de bronz, purtat pe o panglică bleumarin cu margini bleu.

Certificatul de Merit. — În alte cazuri meritorii se acordă certificate și scrisori de laudă.

Insigna de Tărie. — (Vezi mai sus.)

Șnururile de Pricepere Generală. — Pot fi purtate de orice ghidă care a trecut proba de clasa întâi și alte șapte probe (dintre care una trebuie să fie insigna de Ambulanță sau de Infirmieră, iar una o insignă de activități în aer liber), pe lângă cele cuprinse în clasa întâi.

Rangers pot purta Șnururi de Pricepere Generală roșii și albe, cu condiția să fi trecut proba Stelei de Ranger și să dețină șapte insigne superioare (printre care trebuie să fie Stagiara sau Prim-ajutor). (Cele șapte insigne superioare le pot cuprinde și pe cele luate ca parte a probei Stelei de Ranger.)

NOTĂ. Nici insigna verde, nici cea albastră de clasa întâi nu dau dreptul la Șnururile de Pricepere Generală.

Șnurul de Aur. — O Ranger sau o ghidă trebuie să aibă cel puțin doi ani de serviciu înainte de a fi recomandată pentru Șnurul de Aur. Trebuie să fi câștigat anumite insigne și să fi trecut diferite probe. (Vezi Cartea Regulilor.)

Șnurul Albastru. — Pentru ghidele și Rangers cu deficiențe fizice, din companiile de Extensie sau din companiile obișnuite, care îndeplinesc următoarele condiții:

Să dețină Insigna Albastră de clasa întâi și alte șapte insigne, pe lângă cele cuprinse în proba de clasa întâi. (Rangers ar trebui să pună în loc, dacă se poate, Steaua de Ranger și pot lua insigne superioare, dacă preferă.)

Cererile pentru Șnururile Albastre se fac prin Secretara de Comitat, în modul obișnuit.

Medaliile pentru salvarea de vieți

Acestea se poartă pe partea dreaptă a pieptului și se acordă după cum urmează:

Crucea de Bronz (panglică roșie). — Cea mai înaltă distincție cu putință pentru vitejie. Se poate acorda numai acolo unde s-a dovedit un eroism deosebit sau unde, pentru salvarea unei vieți, s-a înfruntat un risc extraordinar pentru propria viață.

Crucea de Argint (panglică albastră). — Pentru vitejie, acolo unde s-a înfruntat un risc considerabil.

Medalia de Merit (cunună de lauri din email verde, cu trifoiul de novice din argint în mijloc — panglică albă). — Pentru o datorie împlinită deosebit de bine, dar fără mare risc personal.

Insigna de Mulțumire. — Această insignă este menită prietenilor din afara Mișcării, și este privilegiul oricărei ghide, de orice rang, cu încuviințarea conducătoarei ei și a comisarei de district, să ofere această Insignă de Mulțumire oricui face o faptă bună pentru ghidism. Ea îi dă dreptul purtătorului să se folosească oricând de serviciile oricărei ghide, dar nu înseamnă calitatea de membru. Insigna de Mulțumire nu se poartă de către comisare sau conducătoare în uniformă.

Netballul și hocheiul sunt jocuri grozave

Aș vrea să văd jucându-le tot ce se numește fată. Și totuși sunt mii și mii de fete dintre cele mai sărace ale noastre care nu le-au văzut încă nici măcar jucate — darămite să le fi jucat ele însele.

Aș vrea ca toate să le joace (și stool-ball-ul e, și el, un joc splendid), nu doar o dată, ci cu regularitate — și iată de ce.

Pentru că le dau sănătate și putere prin mișcare vie în aer liber; le dau o vreme veselă și multă emoție, fericire și râs; le fac iuți la ochi, la mână și la picior; le fac pe toate bune tovarășe între ele; și le învață să încaseze loviturile grele fără să clipească — lovituri care, în alte împrejurări, le-ar face să leșine sau să înjure.

Ei bine, tocmai asta au făcut soldații noștri în Marele Război: au jucat jocul cu noblețe pentru țara lor, oricare ar fi fost primejdia pentru viața sau trupul lor.

E tocmai ce vrem de la toți britanicii în viitor — de la femei ca și de la bărbați: să se gândească mai întâi la țara lor și la ceilalți; să asculte de legi și să joace jocul pentru binele altora, cu curaj și cu nădejde, fără să le pese ce lovituri grele încasează ele însele.

N-ar putea unele dintre voi, care vă puteți permite să jucați hochei, să le ajutați și pe câteva dintre fetele mai sărace să-l joace?

Gândiți-vă ce bucurie ar aduce asta în viața lor, ce sănătate și ce voioșie le-ați putea oferi și ce cetățene bune și prietenoase ați putea face din ele. (Brace your Back.)

O ghidă este o doamnă

Ce este o doamnă? — Iată ce am văzut odată la metroul londonez. Toate locurile erau ocupate când a urcat o fată cu înfățișare elegantă. Un soldat rănit, cu piciorul bandajat și cu baston, s-a ridicat cu destulă durere și i-a oferit locul lui. Fata s-a trântit comod pe scaun și nu i-a aruncat nici o privire, nici măcar o vorbă de mulțumire. Atunci o femeie palidă s-a ridicat și i-a spus: „Eu pot sta în picioare mai bine decât dumneata; dumneata ai fost rănit pentru mine”, și l-a făcut să-i ia locul.

Una dintre aceste două femei era o doamnă. Poți ghici care?

Broaștele din smântână

A, mai e un lucru pe care îl învață hocheiul. Adesea pierzi un joc, dar nu-ți pierzi din cauza asta cumpătul și nici buna dispoziție, fiindcă, în calitate de ghidă, le aclami pe loc pe învingătoare și uiți să te superi din pricina lui.

Dar nu pierzi fiecare joc. De foarte multe ori va părea că merge împotriva ta și par să fie prea puține șanse de câștig, când, chiar spre sfârșit, cealaltă echipă obosește sau devine neatentă, și prin simpla stăruință marchezi un gol sau două în ultimele minute și ieși, până la urmă, învingătoare.

Ei bine, stăruința asta e cea care are o valoare uriașă, nu numai în joc, ci și pentru a răzbi ca ghidă, și apoi pentru a răzbi în viață.

Două broaște, ieșite într-o zi la plimbare, au dat peste un castron cu smântână, în care au căzut. Crezând că e un fel nou de apă și că e fără rost să încerce să înoate, una s-a înecat, din lipsă de curaj. Cealaltă s-a zbătut din răsputeri ca să se țină la suprafață. Tocmai când simțea că trebuie să renunțe, s-a întâmplat un lucru curios. Zbătându-se, bătuse smântâna atât de tare, încât s-a trezit stând în siguranță pe un bulgăre de unt!

Dacă n-ai învăța nimic altceva din ghidism decât această mică poveste a broaștelor, încearcă măcar să ți-o amintești; și când simți că nu-ți iese treaba, gândește-te la ea; adu-ți aminte de broaște — și stăruie.

Servitoare vesele cântând imnuri

Cineva m-a întrebat deunăzi de ce servitoarele, când sunt la treabă, îngână mereu cele mai posomorâte melodii de imnuri. Ei bine, n-aș putea spune exact de ce o fac, dar îmi place să le aud, pentru că oamenii care cântă la lucru nu găsesc, evident, că munca lor e corvoadă sau plictiseală.

Am fost deunăzi la o mare fabrică de avioane, unde directorul își încurajase oamenii să formeze, în timpul liber, o fanfară, și le dăduse banii ca să-i ajute să-și ia instrumente, partituri și așa mai departe. Când au început să se priceapă destul de bine, ei, ca toți muzicienii amatori, au început să se creadă grozavi și au spus că ar vrea să-și ia niște muzică clasică de înaltă clasă, ca s-o cânte.

Dar el le-a spus: „Nici vorbă! Vreau să cântați toate melodiile de ragtime cele mai de duzină pe care le puteți găsi, cu condiția să fie vesele.”

Apoi obișnuia să-i pună pe oameni să mărșăluiască spre ateliere cu fanfara cântând, iar în restul dimineții, în loc să muncească posaci și în silă la mașinile lor, oamenii fluierau și cântau melodiile care le umblau prin cap, și prin urmare lucrul era mai bine făcut și se făcea mai mult decât ar fi fost cu putință altfel.

Așa că bietele ghide, când sunt silite să joace aceste jocuri plicticoase și să facă munca aceea cumplit de grea a ghidismului, au nevoie de ceva care să le înveselească. Tot ce au de făcut e să învețe câteva cântecele și să le cânte, să le bată din picior, să le bată toba sau să le fluiere în timp ce merg, și cu siguranță se vor simți mai bine.

Iată unul sau două, dar probabil că vă puteți gândi singure la multe altele.

BYBM BOM, BYBM BOM,
Vârful întins, când mergi în pas.
BYBM BOM, BYBM BOM,
Așa merg ghidele, pas cu pas.
BYBM BOM, BYBM BOM,
Bom! Bom!! BOM!!!

Șefele de patrulă

Când ajungi șefă de patrulă, trebuie să-ți amintești că iei cu adevărat asupra ta o poziție foarte importantă și de mare răspundere, pentru că vei avea în grijă un număr de fete, care își vor forma caracterul în întregime după exemplul și îndrumarea ta; și dacă alegi să fii o leneșă, ele vor deveni leneșe, dacă alegi să fii o ghidă bună, toate vor deveni ghide bune — sau aproape toate. Asta depinde foarte mult de tine însăți. Așa că nu te face șefă de patrulă doar de fudulie sau de dragul de a purta o insignă-două în plus, ci gândește-te cu adevărat dacă ești potrivită să le conduci pe fetele acelea, și apucă-te de treabă cât poți de bine ca să faci din ele ghide bune. Trebuie să-ți comanzi patrula; ei bine, nu le poți comanda pe altele decât dacă ai încrederea lor, și nu poți avea încrederea lor decât dacă ai încredere în tine însăți; și nu poți avea încredere în tine însăți decât cunoscându-ți treaba temeinic și bine. Așadar, trebuie să studiezi manualul, să înveți totul despre ghidism, ce urmărește el, și apoi cum poți duce la îndeplinire instrucțiunile date; exersează tu însăți lucrurile care ți se arată, să știi că poți face bine feluritele lucruri; și atunci vei putea avea încredere în tine însăți, ghidele tale vor asculta de ordinele tale, și așa vei putea să le faci instruirea și disciplina cât se poate de bine. Conduci numai prin propriul tău exemplu personal, să nu uiți asta; asta e ceea ce contează, și asta e calea ușoară spre succes — nu numai calea ușoară, ci singura cale.

Ca șefă trebuie să fii cea mai bună din patrulă la împlinirea Legii Ghidei, iar celelalte te vor urma; trebuie să fii căpitan și în toate jocurile; trebuie să fii prima în orice încercare; trebuie să fii cea care propune jocuri bune, idei bune, gânduri bune. Dacă ești astfel prima în toate privințele, fetele tale îți vor urma pilda și vei avea o disciplină bună între ele. Ținta ta ar trebui să fie, desigur, să-ți faci patrula cea mai bună, iar dacă fiecare patrulă încearcă să fie cea mai bună din companie, poți fi sigură că acea companie va fi una foarte bună printre celelalte companii.

Ar trebui să te sfătuiești cu ghidele tale în privința lucrurilor la care se cred pricepute, și apoi să provoci o altă patrulă la o întrecere pe acea linie anume, oricare ar fi ea: semnalizare, lucrul de ambulanță, un meci de hochei sau de rounders, sau orice vrei; dar provoacă mereu alte patrule să vă bată la jocul vostru, și apoi exersați bine jocul și deveniți pricepute la el, ca să nu fiți bătute. La fiecare joc, întreaga patrulă trebuie să formeze echipa. Să nu ai una sau două jucătoare bune și restul de nici o treabă; și să nu ai întrecere individuală, o fată împotriva alteia, ci încearcă întotdeauna să-ți ai patrula ca echipă; atunci cele mai slabe vor încerca să se facă mai bune pentru a ridica media tuturor, și așa vor juca pentru binele patrulei, și nu al lor. Dacă se poate, dă fiecăreia dintre ghidele tale propria ei treabă în patrulă. Poți găsi una bună la un lucru, alta bună la altul; ei bine, îndeamn-o să-și facă treaba ei anume și s-o facă bine, spre folosul și onoarea patrulei. Vei avea un mic punct dificil, pe care trebuie să-l ții sub ochi: când încerci să conduci patrula și în același timp să le arăți calea, nu uita că nu trebuie să faci tu munca celorlalte fete. Dă fiecăreia treaba ei și vezi să o facă, dar n-o face tu în locul ei, căci altfel se va sprijini mereu pe tine și va aștepta s-o faci tu.

O patrulă se poate specializa, adică toate membrele să ia o anumită insignă specială — sau e de ajuns o bucățică de panglică —, astfel că o patrulă poate fi o patrulă de curiere, o patrulă de semnalizare, o patrulă de prim ajutor, o patrulă de ajutor în gospodărie sau chiar o patrulă de divertisment. Toate membrele patrulei câștigă o anumită insignă de specialitate, și atunci patrula aceea poate fi recomandată de căpitană pentru onoarea de a purta insigna aceea pe steagul ei. Am văzut ieșind mult bine din faptul că o patrulă a provocat o patrulă din altă companie la un fel de întrecere, și apoi s-a dus în vizită la cealaltă patrulă sau a poftit-o în vizită la propriul ei sediu și a primit-o ca pe oaspeți, și-au ținut întrecerea și s-au împrietenit la cataramă; asta duce la sentimente foarte bune între diferite companii și e foarte folositor, pentru că adesea poți prinde idei de la patrulele altei companii mai bine decât de la una din propria ta companie. În tabără, patrula e o unitate foarte folositoare, pentru că o patrulă întreagă poate intra pur și simplu într-un cort, sau poate într-o cameră sau într-un hambar, sau ce-o fi, și acolo îndatoririle șefei de patrulă sunt de mare răspundere, pentru că ea trebuie să țină ordinea în cortul ei și să vadă că e păstrat cum se cuvine, curat și îngrijit.

Sugestii pentru o demonstrație a ghidelor

Scopul unei demonstrații ar trebui să fie, în primul rând, să arate publicului ce fel de muncă folositoare fac ghidele, și în al doilea rând, să le învețe pe ghide disciplina și savoir-faire-ul jocului actoricesc, căci ea le va atrage și ca interprete și le va îndemna să-și facă treburile cu îndemânare și bine.

Demonstrația ar trebui să cuprindă acele părți ale muncii de ghidă, fie pentru insigne, fie pentru servicii, care deosebesc în chip aparte acea companie, și ele ar trebui prezentate în formă dramatică, pentru a da un interes sporit și a le arăta aplicarea practică.

O scenetă casnică poate fi făcută amuzantă: poate necazurile care se abat asupra unei ghide lăsate acasă să aibă grijă de frățiorii și surioarele mai mici și să-i pregătească tatălui ceaiul. O scenă de tabără, cu o aventură din viața de tabără: e eficace și e un bun mijloc de a aduce un cântec în jurul focului de tabără, care e întotdeauna popular dacă melodiile sunt bine alese și bine învățate.

Aceste demonstrații, care pot fi lăsate fără grijă pe seama ingeniozității ghidelor însele, sunt numere folositoare într-un spectacol; ele pot arăta munca companiei și țelurile Mișcării într-un chip amuzant și formează un contrast folositor cu numerele mai ambițioase.

Îndrumări privind ordinele de tabără

La intrarea în tabără e esențial să se publice câteva „ordine permanente”, la care se poate adăuga din când în când, dacă e nevoie. Acestea trebuie explicate cu grijă șefelor de patrulă, care trebuie apoi ținute pe deplin răspunzătoare ca ghidele lor să le îndeplinească întocmai.

Astfel de ordine ar putea arăta că fiecare patrulă va campa separat de celelalte și că se va face o comparație între curățenia și buna rânduială a corturilor și a terenului din jurul lor.

• Șefele de patrulă să raporteze despre munca bună, sau dimpotrivă, a ghidelor lor, care va fi consemnată în carnetul de puncte al conducătoarei.
• Scăldatul, sub supraveghere strictă, pentru a împiedica neînotătoarele să ajungă în apă primejdioasă.
• Nicio fată nu trebuie să se scalde când nu se simte bine.
• Ordine privind ce e de făcut în caz de alarmă de incendiu.
• Ordine privind hotarele, terenurile pe care se poate umbla, stricăciunile aduse gardurilor, proprietății, apa bună de băut etc.
• Nicio ghidă nu are voie în afara hotarelor fără învoire.
• Niciun băiat nu are voie înăuntrul hotarelor fără învoire.
• Nicio ghidă nu va lua parte la vreo instruire cu barca până nu poate înota 50 de yarzi (46 m).

În vederea prevenirii accidentelor, ghidele nu trebuie lăsate să se scalde în locuri primejdioase, chiar dacă alți oameni o fac.

Un pichet responsabil trebuie să fie de serviciu într-o barcă sau pe mal. În plus, locurile de scăldat vor fi împărțite în trei categorii:

• (a) Care necesită două salvatoare, una deținând Medalionul de Bronz al Royal Life Saving Society, iar cealaltă Insigna de Salvatoare a ghidelor, amândouă reînnoite din doi în doi ani.
• (b) Care necesită o salvatoare cu Insigna de Salvatoare.
• (c) Bazine sau apă puțin adâncă etc. — Unde poate prelua conducerea o persoană responsabilă care poate înota 50 de yarzi și cunoaște respirația artificială.

În toate cele trei cazuri, persoana în cauză trebuie să aibă peste 18 ani și trebuie să cunoască organizarea ieșirilor la scăldat. Autoritățile ghidelor din comitatul în care are loc scăldatul vor hotărî în care categorie se încadrează scăldatul lor.

Această regulă nu poate fi respectată niciodată prea strict. Respectarea ei a salvat deja mai multe vieți și a scutit și conducătoare de acuzația de neglijență, și ea se aplică tuturor membrelor mișcării ghidelor.

Capitolul IX — Rangers

(peste 15 ani)

Încă dinainte să vină războiul, fetele începuseră să descopere că aveau pe lume lucruri mai bune de făcut decât să-și petreacă jumătate din vreme aranjându-și rochiile și cealaltă jumătate arătându-le; că se putea găsi bucurie și fără tenis, fără romane și tot restul. Unele dintre ele crezuseră că singurul fel de a te distra e să te duci la baluri sau să pierzi vremea pe dig ori pe stradă, dar altele își dăduseră seama că asta era de fapt o mare risipă de timp, care după o vreme devenea foarte plicticoasă. Un număr uriaș de fete văzuseră că erau în stare să facă foarte multe dintre lucrurile pe care le făceau frații lor: puteau juca o mulțime de jocuri și lua parte la tot felul de activități, puteau face o groază de lucruri în direcția muncii și a meșteșugurilor; au descoperit, de asemenea, că se puteau descurca bine în profesii și în industrie; au descoperit că li se deschideau cariere. Fetele au aflat, în sfârșit, că aveau puterea să facă ceva din viața lor, în loc să plutească prin ea fără țintă, scoțând din ea doar o bucurie foarte găunoasă.

Ce au făcut femeile în război

Apoi a venit războiul. Le-a adus fetelor prilejul lor, iar ele au fost foarte iuți să-l apuce. Femeile au arătat curând de ce erau în stare. A trebuit să se înființeze în grabă sute de spitale, și lucrul acesta s-a făcut, cu tot cu personalul lor de infirmiere și de ajutoare. Ambulanțe conduse de femei britanice au intrat curând în acțiune în Franța și în Belgia, în Rusia și în Serbia. În toate orașele noastre, centrele de muncă pentru război lucrau din plin, fabricând și expediind echipament de spital și lucruri de trebuință pentru soldați. Comitetele strângeau fonduri și organizau ajutoare pentru refugiați și pentru cei loviți de război.

Femeile au luat locuri în fabricile și în turnătoriile despre care se credea până atunci că sunt doar pentru bărbați; s-au apucat de lucru la căile ferate și la tramvaie, pe autobuze și pe camioane, la ferme și pe câmp, ca și în bănci și în birouri. Autoritățile de la Departamentul Serviciului Național au găsit mii de femei gata să slujească în Franța, preluând munca bărbaților din depozitele de la bază și eliberându-i astfel pentru îndatoririle de pe front. A fost o dovadă splendidă a ceea ce pot face femeile. Femeia, cum se spune, „a intrat în drepturile ei” — și, lucru cu atât mai vrednic de laudă, a intrat prin meritele ei. Fiecare femeie poate fi acum mândră, și pe drept mândră, de ea însăși și de semenele ei, pentru ceea ce au făcut femeile în Marele Război. Și, deși războiul s-a sfârșit, din fericire, și suntem cu toții hotărâți să nu mai îngăduim niciodată altul, este la fel de multă nevoie de pricepere și de slujire de bunăvoie și pe timp de pace.

Ce le-a stat femeilor în cale

A existat totuși o lipsă care nu trebuie trecută cu vederea. La început, ea a încurcat o foarte mare parte dintre femei, dar, din fericire, este o lipsă care se poate îndrepta ușor pentru viitor. A fost lipsa pregătirii și a instruirii dinainte pentru munca lor.

Erau destul de însuflețite și învățau repede, dar le-ar fi fost de un ajutor uriaș dacă li s-ar fi dat prilejul să învețe pe când erau încă fete, înainte să apară dintr-odată nevoia de serviciile lor. De pildă, când femeile au fost înrolate pentru serviciu în Franța, multe dintre ele au trebuit să fie ținute pe loc la început. Pentru o asemenea muncă, autoritățile au constatat că era nevoie de un curs de pregătire prealabilă, mai ales în două privințe: disciplina și cunoștințele despre sănătate.

Ei bine, acestea erau lucruri care li s-ar fi putut preda dinainte și care le-ar fi fost de folos în orice domeniu, fie de război, fie de pace. Și tot așa a fost cu femeile de la câmp, cu femeile tâmplari, cu femeile șoferi, cu femeile care conduceau birouri: toate aveau nevoie de școli speciale și de cursuri de instruire înainte ca serviciile lor să poată fi folosite pe deplin. Tocmai această pregătire generală ne propunem să o dăm în Mișcarea Ghidelor. E foarte bine ca fata să învețe scrisul, cititul și socotitul și cantitatea de cunoștințe care se predau la școală, dar acestea nu oferă decât o temelie pe care ea trebuie să-și clădească munca de mai departe; dacă vrem ca fata să fie la fel de pricepută ca fratele ei în munca din lumea largă, trebuie să i se dea șanse egale cu ale lui: șanse egale de a-și forma caracterul și îndemânarea, disciplina și sănătatea trupului, și șanse egale de a le folosi, odată ce le-a dobândit.

În Japonia, când se naște un copil, se atârnă în fața casei un semn care îi anunță pe vecini dacă este băiat sau fată. Dacă e fată, se ridică o păpușă; dacă e băiat, se arată un pește. Înțelesul este că fata e, de fapt, o jucărie care trebuie să arate drăguț, pe când băiatul, ca peștele, trebuie să înoate prin viață împotriva curentului.

În Mișcarea Ghidelor nu suntem de acord cu această idee japoneză, și de aceea insigna Peștelui de Argint este cea mai înaltă distincție pe care o poate câștiga o ghidă: ea este semnul și răsplata priceperii și a puterii fetei de a-și croi drum împotriva curentului greutăților.

Băiețoaice sau tovarășe

Acum o să mi se spună că încerc să fac din fete niște băiețoaice. Nici vorbă — ba chiar dimpotrivă; dar fetele nu vor să fie păpuși, au o ambiție mai înaltă decât atât; și nici bărbații nu doresc păpuși drept soții — ei vor tovarășe. Soțul și soția au fost descriși ca fiind gheata și, respectiv, preșul de la ușă, și s-a presupus de aici că unul sau celălalt trebuie neapărat să fie cel călcat în picioare. Dar există și o altă față a lucrurilor, aceea în care bărbatul și femeia sunt prieteni și tovarăși; acesta este felul cel bun de a privi căsătoria, și acolo unde ea merge pe linia aceasta aduce cea mai mare fericire amândurora — cea mai mare fericire care se poate afla pe lumea asta. E o greșeală să te lupți cu firea lucrurilor, fiindcă firea are obiceiul neplăcut de a-ți veni de hac până la urmă. Natura n-a vrut niciodată ca bărbatul sau femeia să trăiască singuri. Oamenii pot să se creadă fericiți și liberi în starea de burlăcie, dar ei nu cunosc — nu-și pot da seama de — adevărata fericire, adâncă, pe care o aduc căminul, tovărășia căsniciei și copiii. Acolo își are femeia adevăratul ei prilej și împărăția ei, și tot acolo își are răspunderea. Ea poate fi cea care îl face sau îl desface pe bărbat. Ea poate fi adevărata lui GHIDĂ. Dacă un bărbat e bine însurat, adică dacă are un cămin curat și luminos, o soție veselă și înțelegătoare (mai ales dacă gătește bine) și copii voioși și sănătoși, asta înseamnă ruină — pentru club și pentru cârciumă. Bărbatul se bucură de viața lui de acasă și, prin odihna și mulțumirea dobândite în cămin, lucrează mai bine la birou sau în atelier. Soțul și soția sunt însoțitori în bucurie și tovarăși în suferință; bucuriile se dublează, încercările se înjumătățesc. Dar ca să fie o asemenea tovarășă, fata trebuie să fi cunoscut ea însăși munca. Trebuie să fi trecut prin lupta cu eșecul și să se fi bucurat de izbânzile reușitei, ca să-l poată înțelege pe deplin pe partenerul ei în necazurile lui și ca să-i fie de folos, ajutându-l să le treacă. Putem scoate o mare bucurie din lucrul bine făcut, chiar dacă e vorba doar de un ceainic lustruit cum trebuie.

Cred că am fost trimiși pe lumea asta ca să ne bucurăm de viață, și îi provoc pe oricare dintre trândavi să facă asta.

Privește înainte

Pentru națiunea noastră, tocmai acum, dacă privim înainte, este nevoie ca fiecare suflet, bărbat sau femeie, băiat sau fată, să muncească. În viitor nu vom avea loc pentru trântori; nu vom avea ce face cu trântorii în stupul nostru. Și de ce? Acum, că războiul s-a sfârșit, a venit un alt fel de război. Uriașa sumă de bani și de timp cheltuită pe război trebuie recuperată printr-o înviorare a comerțului și a industriilor noastre. Am pierdut în război o mare parte dintre cei mai buni bărbați ai noștri. Așa că, în anii care vin, avem nevoie de fiecare bărbat pe care îl putem găsi, și acela trebuie să fie, pe deasupra, un bărbat bun și priceput. Aici intră în scenă femeile. În clipa de față, în țara noastră se pierd, printre prunci, un număr uriaș de vieți care ar putea fi salvate, pentru că mamele nu știu să-i îngrijească în primii ani de viață. De pildă, în Anglia și în Țara Galilor, 70 din fiecare 1.000 de copii mor în primul lor an de viață. Lucrul acesta se poate preveni în mare măsură, cum o arată Noua Zeelandă, unde rata este de 39 la 1.000. Dacă s-ar putea îndrepta asta, dacă fetele ar învăța cum să crească pruncii și cum să-i facă pe copiii mici sănătoși și voinici, și, mai ales, dacă ar putea să le arate și altor femei tinere cum se face, ele ar face mai târziu o muncă de o valoare imensă pentru națiune. S-ar salva în fiecare an cel puțin 50.000 de prunci în Anglia, numai dacă ne-am da osteneala.

Rangers

Așadar, Rangers, adică ghidele seniore, au fost înființate pentru ca fetele să se poată înzestra ca să-și ajute țara în aceste multe și felurite chipuri, după lupta uriașă prin care am trecut. Ele le dau fetelor mai mari prilejul să încerce diferite meșteșuguri și ocupații, până când fiecare o găsește pe aceea pentru care este cel mai bine făcută. Ca Ranger, ai prilejul să le fii de folos altora și, totodată, să-ți alegi o carieră pentru tine, petrecându-ți în același timp vremea sănătos și cu voie bună, în tovărășie cu altele de vârsta ta. Poți începe să devii pricepută în felul de muncă pentru care te simți cel mai bine potrivită, dar nu uita în același timp să devii pricepută și în onoare, în disciplină și în cinste, și ține minte că munca ta nu este doar spre binele tău, ci spre folosul altora și spre onoarea și bunăstarea națiunii.

Răsplata femeii

Dar, cum am mai spus, reușita în cariera ei nu este nici scopul și țelul, nici cea mai mare bucurie din viața unei fete. Ea mai are înaintea ei răsplata ei, cu atât mai dulce când a fost câștigată prin muncă grea: răsplata minunată de a avea un cămin al ei, altarul vieții ei, și un bărbat după inima ei, care să-l împartă cu ea ca prieten și ocrotitor (căci, oricât de independentă și de sigură pe sine s-ar fi simțit la vremea ei, vine o bucurie în a te cuibări sub ocrotirea unui braț drept, puternic și iubitor). Și apoi cei mici — cu tot farmecul lor — pe care trebuie să-i îndrume pe calea cea bună a gândului și a faptei. Și aici are o mare răspundere, căci influența mamei este, de obicei, cea care îi cârmuiește pe copii în viața lor de mai târziu; și dacă ea recunoaște acest lucru și își ia datoria pe umeri cu gândul acesta, atunci, formând caracterul copiilor ei, poate face un lucru uriaș pentru fiecare dintre ei și, din nou, un serviciu prețios pentru națiune.

Un mare număr de tinere și de fete au vrut să devină ghide, dar s-au văzut oprite de limita de vârstă, care era de optsprezece ani; de asemenea, destule ghide au descoperit că, la șaisprezece ani, au cam crescut peste fetele mai mici din compania lor și că vor îndatoriri mai mari de îndeplinit și insigne mai înalte pentru care să lucreze. Așa că ramura seniorelor din Mișcarea Ghidelor a fost înființată ca să răspundă acestor nevoi.

Pregătirea Rangers-ilor

Orice fată de peste 16 ani poate fi înscrisă într-o companie de Rangers.

O patrulă de Rangers (de 6 până la 8 fete) poate fi atașată oricărei companii de ghide, dar în acest caz trebuie să i se dea prilejul unei pregătiri separate. Patrula trebuie înregistrată ca atașată acelei companii. Companiile și patrulele de Rangers trebuie să se înregistreze ca atare prin Asociația Locală și să plătească taxa de 1 șiling.

Rangers marinare aduc un element nou în ghidism, îmbinând spiritul mării cu spiritul ghidelor. Ele sunt:

1. pentru cele care au legături speciale cu oamenii mării;
2. pentru cele pe care romantismul mării le atrage în chip deosebit.

Trăsături deosebite

Trăsăturile deosebite ale unei companii de Rangers ar trebui să fie:

1. Varietatea.
2. Practica serviciului, îmbinată cu pregătirea pentru alte servicii.
3. Formarea caracterului, dând loc individualității, înhămată la răspundere.

Activitate

Serviciul public. — Fiecare patrulă de Rangers ar trebui, acolo unde se poate, să-și ia asupra ei o formă bine stabilită de serviciu public, pentru o îndatorire ca una dintre cele de mai jos. Să dea o mână de ajutor:

• Asociațiilor de prim ajutor.
• Centrelor de ocrotire a copilului.
• Spitalelor.
• Lucrătoarelor din creșe.
• Centrelor de joacă.
• Ghidelor prin poștă.
• Institutelor pentru nevăzători și surzi.

O companie de Rangers lucrează cam pe aceleași linii ca o companie de ghide, folosind probe asemănătoare pentru promovarea la clasa întâi și la clasa a doua, dar lucrând pentru insignele de specialitate la un nivel mai înalt, în materiile date mai jos.

Pentru alte amănunte despre Rangers și despre probele lor speciale pentru insigne, vezi Policy, Organisation and Rules.

Insignele pentru Rangers sunt următoarele:

• Arhitectă.
• Iubitoare de artă.
• Arte și meșteșuguri.
• Astronomă (nivel superior).
• Legătoare de cărți.
• Iubitoare de cărți (nivel superior).
• Braille (nivel superior).
• Arta taberei.
• Cor (patrulă, nivel superior).
• Cetățeană.
• Bucătăreasă (nivel superior).
• Lăptăreasă.
• Decodificatoare.
• Electriciană.
• Brodeză (nivel superior).
• Cunoașterea Imperiului.
• Exploratoare.
• Fermieră.
• Finisoare.
• Prim ajutor.
• Dansuri populare (nivel superior).
• Prietenă a surzilor (nivel superior).
• Grădinăreasă (nivel superior).
• Geoloagă.
• Arta gospodăriei.
• Gospodină.
• Inspectoare de locuințe.
• Instructoare.
• Interpretă (nivel superior).
• Tricoteză (nivel superior).
• Lucrătoare în piele.
• Cunoașterea locului.
• Marinară.
• Automobilistă.
• Muziciană.
• Iubitoare a naturii.
• Croitoreasă (nivel superior).
• Infirmieră.
• Actriță.
• Tipografă.
• Infirmieră stagiară.
• Sănătate publică.
• Salvatoare.
• Scribă.
• Cunoștințe marinărești.
• Semnalizatoare (nivel superior).
• Patinatoare (nivel superior).
• Topografă.
• Lucrătoare în textile.
• Economie.
• Făuritoare de jucării.
• Naturalistă a apelor.
• Cetățeană a lumii.

Insignele pentru acestea sunt asemănătoare cu cele pentru ghide, dar au un chenar roșu de jur împrejur. Rangers care n-au fost înainte ghide pot candida și la insignele obișnuite de ghidă. Când au fost câștigate atât insigna elementară, cât și cea avansată pentru aceeași materie, se poartă numai cea din urmă.

Insignele de meserie. O Ranger, când e destul de mare, ar trebui să-și dovedească priceperea de a fi de folos într-un anumit domeniu al vieții, prin care și-ar putea câștiga traiul. Insignele de meserie pot fi purtate de Rangers pentru o asemenea pricepere:

1. după un an de muncă plătită într-un singur loc de muncă, pe baza recomandării scrise a patronului sau a supraveghetorului; sau
2. la prezentarea unui certificat de la o școală de meserii sau o școală tehnică; sau
3. după un an de muncă voluntară și neîntreruptă, de cel puțin treizeci și șase de ore pe săptămână, pe baza recomandării scrise a patronului sau a supraveghetorului.

O Ranger poate câștiga insigna de serviciu casnic chiar dacă nu poate pleca de acasă, cu condiția ca atât căpitana ei, cât și familia ei să fie mulțumite că aceste îndatoriri au fost îndeplinite timp de un an, cum se cuvine și cu bună rânduială.

O Ranger trebuie să fi stat șase luni în companie înainte de a putea purta o insignă de meserie. Insignele se poartă pe partea de sus a brațului drept și sunt roșii pentru Rangers și pentru cadetele Ranger, și albastre pentru Rangers marinare.

Companiile de cadete Ranger pentru fete

Compania de cadete

De ce să aibă băieții parte de toată distracția? De ce să aibă ei o companie de cadeți la școlile lor, iar fetele să n-aibă niciuna? Lucrul acesta m-a sâcâit întotdeauna, ca încă o nedreptate făcută fetelor. Așa că, în Mișcarea Ghidelor, am făcut ceva ca să îndreptăm lucrurile, înființând câte o companie de cadete Ranger în marile școli de fete. Membrele acestora învață tot ce le va îngădui să devină ofițere sau conducătoare în Mișcare, după ce termină școala. În felul acesta, fetele își pot da seama de prilejul pe care îl au de a face ceva care merită, după ce părăsesc școala, și pot câștiga bucuria care le vine celor ce le sunt de folos altora.

De ce anume

Lumea a spus adesea: „De ce un corp special pentru asta, când poți învăța toată distracția și toate practicile la fel de bine în compania obișnuită?” Da, dar mai este ceva ce învață fetele în companiile lor de cadete, înainte de a putea ajunge conducătoare cu adevărat bune. Nu e de ajuns să știi doar ce fac ghidele; o conducătoare trebuie să cunoască întotdeauna înțelesul lăuntric al diferitelor probe, motivul pentru care dă feluritele îndrumări sau ordine și, mai presus de toate, trebuie să-și dea seama de nevoia care există pentru o asemenea formă de pregătire printre fetele din păturile mai sărace. Ea trebuie să știe de risipa de vieți care s-ar putea preveni, de lipsa de fericire, de sărăcia care s-ar putea îndrepta și de nevoia de mai multă pricepere printre acestea; și atunci va înțelege că, deși seamănă cu un fel de joacă, ghidismul este, de fapt, o muncă de importanță națională. Lucrând la aceasta, ea face ceva care îi aduce bucurie ei înseși, dar o bucurie cu atât mai mare cu cât știe că va face un mare bine altora, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu într-o formă foarte omenească și practică. Nu e puțin lucru să-ți dai seama de asta și să simți că, deși ești o fată, devii o putere spre mult bine în țară.

Disciplina

Pregătindu-te să devii conducătoare, vei recunoaște că, pentru a putea cere ascultare, trebuie să înțelegi tu însăți cum se ascultă. Numai exersându-ți propria autodisciplină vei vedea cum să o dezvolți în alții.

Răspunderea

Ca o conducătoare, vei fi o persoană responsabilă, învestită cu autoritate. Nu vei avea la cine să te întorci pentru îndrumări; va trebui să-ți faci singură planurile și să le pui tu însăți în faptă. Ți se va acorda încrederea și se va aștepta de la tine să faci aceste lucruri.

Înțelegere și dreptate

În purtarea cu cele de sub conducerea ta, trebuie să ai înțelegere pentru fiecare în parte. Fiecare dintre ele are o minte diferită și o capacitate diferită; de aceasta trebuie să ții seama, și trebuie să-ți amintești că reușita vine numai acolo unde le câștigi însuflețirea din toată inima pentru muncă. Conducătoarea care reușește nu mână niciodată de la spate — ea conduce din față.

Conducerea

Conducătoarea își conduce fetele prin propria ei pildă, fie că este vorba de:

• caracterul ei, adică răbdarea, buna dispoziție, însuflețirea și râvna;
• sau de îndemânarea ei la meșteșuguri;
• sau de dezvoltarea propriei ei sănătăți și puteri, ca să fie în stare să-și împlinească lucrarea vieții;
• sau de slujirea ei prin fapte bune și prin faptul că e gata să-și jertfească timpul, banii sau chiar viața pentru alții.

Bucuria ghidismului

Acum, după ce ai citit toate acestea, nu-ți lăsa, pentru numele lui Dumnezeu, falca în jos, gândindu-te că „nu ăsta e felul de lucruri pe care vrei să le înveți devenind cadetă”. Nu e nevoie să te descurajezi pentru că există o latură serioasă sub toată veselia jocurilor de ghide. Ba dimpotrivă. Jocurile și practicile ghidelor sunt la fel de vii și de palpitante ca oricare altele, dar aduc până la urmă o bucurie mai mare. De ce? Pentru că, la urma urmei, după ce ți-ai jucat tenisul sau golful, hocheiul sau chiar umilul tău șotron, începi să te gândești că a fost foarte vesel, dar că lipsea ceva: ce bine i-a adus cuiva? A fost, într-o oarecare măsură, timp pierdut. Cel mai greu chin al morții, în clipa în care nisipul din clepsidră e pe sfârșite și minutele sunt prețioase, este simțământul că atâtea ceasuri din viață au fost irosite pe lucruri care nu contau.

Organizare

Unitatea pentru cadetele Ranger este fie o patrulă de opt, sub o șefă de patrulă; fie o jumătate de companie, de două patrule, sub o locotenentă; fie o companie de trei sau mai multe patrule, sub o căpitană.

Vârsta. — 16 ani sau peste.

Semnul distinctiv. — Insignă albă la pălărie.

Insignele. — Insigne de specialitate ca pentru ghide sau Rangers.

Pregătirea. — În toate feluritele activități stabilite pentru ghide, Brownies și Rangers, dar adăugând și exercițiul de a preda aceste activități altora. Se așteaptă de la o cadetă, ca o chestiune de onoare, să facă tot ce poate ca să ajute Mișcarea Ghidelor după ce a terminat școala. La plecarea din școală, cadeta primește un certificat care arată în ce măsură a fost pregătită în munca de ghidă, iar o recomandare a ei este trimisă comisarei ghidelor din districtul în care va locui, ca să poată lua legătura una cu cealaltă. Astfel, ea va avea prilejul de a face un lucru mare pentru ea însăși, pentru surorile ei și pentru țara ei.

Capitolul X — Ce este ghidismul

Ghidele sunt o Frăție de surori. Aceasta înseamnă că membrele ei, de sus până jos, lucrează împreună ca niște surori — din bucuria lucrului. Nu este o mică armată alcătuită din ofițeri, subofițeri și soldați, fiecare în gradul lui, care conduc sau sunt conduși după instrucțiuni impuse; de aceea titlurile de căpitan și locotenentă, deși au fost adoptate în Asociație, nu le descriu întocmai rolul, așa că în aceste note mă voi referi la cele mai mari în grad, de orice treaptă, așa cum le-am socotit întotdeauna, adică drept conducătoare — cele care, ca niște surori mai mari, le arată celor mici cum „să o ia la dreapta și să țină drumul drept înainte”. Secretul ducerii la bun sfârșit a unui plan sau a unui ordin este ca aceia cărora li se încredințează să nu-l primească doar ca pe o simplă formulare, ci să înțeleagă și tâlcul din spatele lui. De aceea îmi propun aici — fără nicio intenție de a le învăța pe nepoatele mele cum se mestecă produsele de găină — să le ajut să înțeleagă câteva dintre metodele mișcării noastre, astfel încât cele interesate să poată prelua mai ușor munca de a îndruma fetele în această frăție fericită.

Nevoia

Iese în față acea națiune care are cel mai mult caracter în cetățenii ei. Și își merită întâietatea numai atunci când acel caracter este un caracter bun. Caracterul unei națiuni nu este doar al câtorva conducători, ci al majorității oamenilor. Caracterul ține în mare măsură de mediu și de educație, iar mai târziu de experiență. Fără îndoială, influența mamei dă, de regulă, primul imbold caracterului. O mamă nu poate da ceea ce nu are ea însăși. De aceea este de cea mai mare însemnătate ca mamele țării noastre să aibă un caracter de înaltă calitate, ca să-l poată sădi în copiii lor. Până acum, fetele — unele dintre viitoarele mame ale neamului nostru — au avut parte de prea puțină formare a caracterului ca parte directă a educației lor. Caracterul cuprinde încrederea în sine, stăpânirea de sine, voioșia, grija față de ceilalți, simțul datoriei, patriotismul și alte asemenea însușiri morale. Dar, pe lângă caracter, mai sunt și alte lucruri care fac un cetățean, îndeosebi:

• Îndemânarea în lucrul de mână sau în altă muncă.
• Sănătatea trupului și cunoștințele despre sănătate.
• Simțul datoriei și al slujirii celorlalți.

Pe aceste patru direcții, așadar, se desfășoară formarea ghidelor, prin jocuri și exerciții care le plac fetelor.

Ce nevoie este de ea?

1. Am învățat cât de prețioase pot fi femeile pentru țară și pentru ele însele, numai să fie pregătite.
2. Am învățat, de asemenea, cât de departe de fericire poate fi viața pentru unele dintre ele, dacă nu sunt pregătite. Din lipsa unei pregătiri potrivite, o mizerie care ar putea fi prevenită dăinuie într-o pătură foarte largă a populației. Se vede în sărăcia sordidă din marile noastre orașe, în lipsurile și nefericirea de acolo, în mortalitatea infantilă, în bolile care ar putea fi prevenite și în bolile sociale datorate neștiinței, nepăsării și, în general, lipsei de caracter.

Nu e de ajuns școala?

Nu. Deși este foarte bună și s-a îmbunătățit enorm în ultimii ani, ea nu poate totuși, în condițiile de acum, să pregătească pe deplin fata pentru ceea ce îi este cu putință în ziua de azi, cu atât mai puțin pentru ceea ce i se va cere în viitorul apropiat. Leacul de care e mare nevoie este formarea caracterului. Caracterul se formează mai mult prin mediul din afara zidurilor școlii decât prin lecțiile dinăuntrul lor; iar acel mediu poate fi spre bine, dar tot atât de ușor poate fi și spre rău.

Priceperea practică în gospodărie sau în creșterea copiilor este esențială, dar priceperea este de dorit și în multe alte sfere, în profesii și în numeroasele domenii în care femeia a dovedit că poate străluci.

Nevoia de sănătate pentru ea însăși și de cunoștințe despre sănătate pentru copiii ei și pentru slujirea celorlalți este esențială la o scară mult mai largă decât a fost cu putință până acum doar prin pregătirea școlară.

Simțul datoriei față de ceilalți

Deși războiul a adus o dovadă minunată de jertfă de sine și de devotament din partea femeilor, precum și dorința de a fi de folos și patrioate, simțul slujirii este unul care cere mai departe educație în generația care se ridică. Roadele unei asemenea formări nu pot însemna decât un patriotism mai puternic și un creștinism sănătos și practic, în locul unei simple mărturisiri a lui cu gura.

Ce leac se propune?

Scopul Mișcării Ghidelor este să-i ajute pe părinți, pe profesori și pe păstorii sufletești, oferind mediul dorit și activități sănătoase în afara școlii. Primul lucru este să atragem fetele prin camaraderie veselă, prin uniforma îngrijită, prin jocuri și întreceri care să le placă. Apoi, prin acestea, să dezvoltăm în ele cele patru puncte pe care le-am numit „esențiale”. Dar, vă rog, să nu credeți că vrem să facem din asta o școală. Nu vrem să călcăm pe terenul profesorului, nici să adoptăm programe școlare sau sisteme de examinare. Dimpotrivă. Punctul slab al educației moderne este că, deși recunoaște valoarea unor materii mai la zi, nu s-a desprins încă de vechile metode de a i le prezenta copilului. Până nu o va face, va rămâne instrucție în loc de educație.

Scopul nostru, la ghide, este să oferim joacă și recreere sănătoasă; dar joaca, atunci când e organizată, nu trebuie să fie pierdere de vreme. În zilele noastre nu ne putem permite — și nici nu e drept față de ei — să-i lăsăm pe copii să piardă vremea, ca apoi să-i lansăm „pe jumătate copți” în marea necazurilor vieții. Formarea de ghidă le oferă idealuri și activități care întregesc, fără să le obosească, învățătura școlii.

Rezultatele și experiența arată că planul reușește să atragă fete de toate categoriile sociale, în cele mai multe părți ale lumii. Poate fi aplicat la fel de bine la oraș și la țară și mai degrabă ajută decât stânjenește orice formă de religie. Acolo unde este mânuit cum trebuie, dă rezultate remarcabile și mulțumitoare în direcțiile urmărite.

Care este organizarea în acest scop?

Toate amănuntele sunt date în Book of Rules (Cartea Regulilor, 6 pence) [*preț din 1938], dar voi schița aici, pe scurt și în linii mari, organizarea.

O Asociație Locală se formează din persoane reprezentative dintr-un district, cu un Comitet Executiv care duce munca mai departe. O companie de fete se formează în una dintre cele trei ramuri:

Sau compania poate fi alcătuită din toate trei. O companie nu ar trebui să depășească 32 sau 36 de membre, altfel formarea individuală devine cu neputință. Compania se împarte în patrule de câte șase sau opt fete, fiecare sub o ghidă aleasă să fie șefă de patrulă. Șefa de patrulă răspunde de formarea și de disciplina patrulei sale, sub supravegherea generală a căpitanei. Fetele sunt apoi formate treptat, după părțile întâi, a doua și a treia ale acestei cărți.

Cum se înființează o companie

Căpitana este numită de Asociația Locală, care stă drept garanție față de părinți că pentru acest post a fost aleasă o doamnă cu caracterul și priceperea potrivite. Ea își face rost de o încăpere pentru sediul-club al companiei și se asigură că are destul sprijin bănesc, fiindcă pot fi necesare avansuri pentru cumpărarea echipamentului și a uniformei de trebuință, care sunt apoi plătite în rate chiar de fete. De obicei, ghidele pot contribui și ele cu un penny sau doi pe săptămână la cheltuielile clubului companiei. Căpitana adună apoi vreo opt fete și le formează, după liniile cărții, ca patrulă. Dintre acestea alege apoi cam patru ca să fie șefe de patrulă; acestea aduc la rândul lor alte fete din afară ca să-și alcătuiască patrulele, iar formarea de început a acestor fete le este încredințată lor, și o fac în general după liniile cărții.

Cum este legată această companie de restul mișcării?

Asociația Ghidelor este constituită prin Cartă Regală și este alcătuită dintr-un Consiliu Consultativ de persoane reprezentative. Acestea se adună anual și numesc Comitetul Executiv al Consiliului Imperial, care administrează mișcarea în general în tot cuprinsul Imperiului. Administrația este descentralizată pe cât se poate, iar Executivul Cartierului General este reprezentat în diferitele țări, provincii, comitate etc. de comisare numite de el. În Marea Britanie, comitatul este unitatea administrativă, sub o comisară de comitat; comitatul se împarte apoi în divizii, sub comisare de divizie, dintre care pot fi trei sau patru într-un comitat, iar acestea își împart la rândul lor diviziile în districte, fiecare sub o comisară de district. Comisara de district își împarte districtul în zone, sub Asociații Locale, care sunt organisme alcătuite din doamne reprezentative de pe plan local. Ele își aleg între ele propriul comitet executiv pentru a duce administrarea mișcării în district, iar districtul este, de fapt, unitatea administrativă.

Iată lista gradelor de conducere: Comisara-Șefă, comisară de comitat, comisară de divizie, căpitan de district, căpitan, locotenentă, șefă de patrulă, Ranger, ghidă, Brownie.

Îndatoririle comisarei

Comisara este numită ca să fie reprezentanta Executivului Cartierului General în localitatea ei, sfătuitoare și prietenă a celor care fac munca, și ca să vegheze ca acestea să nu lucreze pe linii potrivnice politicii mișcării. Totodată, ea este reprezentanta locală care aduce nevoile sau cerințele lor în fața Executivului Cartierului General. Îndatoririle ei sunt descrise amănunțit în Book of Rules. Îndrumări depline pentru comisare și conducătoare se găsesc în The Commissioners’ Book și în Guiding for the Guider.

Uniforma

Uniforma comisarelor din Mișcarea Ghidelor este sacou și fustă bleumarin, cu curea de piele maro, pălărie de fetru bleumarin cu borul ridicat pe partea stângă și cămașă albă. Pentru diferitele grade sunt rânduite insigne de comisară diferite. Toate comisarele poartă un șnur pe umărul stâng, cu insigna pe partea stângă a pieptului și o cocardă pe o parte a pălăriei, precum și o cravată distinctivă.

Conducătoarele

Ca să fie căpitană în mișcare, o doamnă trebuie să fie propusă de Asociația Locală și să fi făcut trei luni de probă la conducerea unei companii. Trebuie să o convingă pe comisară că stăpânește temeinic principiile generale ale mișcării și regulile ei și trebuie să aibă o poziție personală și un caracter care să asigure o bună influență morală asupra fetelor. Trebuie să aibă cel puțin 21 de ani și să poată obține folosința unei săli de club pentru întrunirile ghidelor. Ea este înscrisă și face Promisiunea ca membră a frăției. Înainte de a-și putea primi brevetul, trebuie să fie ghidă de clasa a doua și să aibă trei insigne de specialitate. O locotenentă trebuie să aibă aceleași calificări, dar poate avea sub 21 de ani, deși de regulă are peste 18.

Puterea unei căpitane stă în aceea că își poate înscrie propriile conducătoare și ghide și le poate trece probele de novice și de clasa a doua; poate retrograda o șefă de patrulă la rangul de ghidă sau o poate trimite la plimbare cu totul; are mână liberă în administrarea internă și în formarea companiei sale, cu condiția să respecte politica și regulile mișcării. Ea deține un brevet de la Cartierul General pentru a-și exercita autoritatea; acest brevet este proprietatea Asociației și trebuie înapoiat oricând, la cerere.

Uniforma conducătoarei este cea descrisă pentru comisară, dar cu cămașă bleumarin. Cravata ei poate fi bleu sau în culoarea companiei; semnul ei distinctiv este o cocardă bleumarin pe partea stângă a pălăriei, cu o broșă-insignă verde chiar sub nodul cravatei. Locotenenta poartă aceeași uniformă, dar fără cocardă și cu broșa de novice pe partea stângă a pălăriei, cu o broșă-insignă aurită chiar sub nodul cravatei.

Lipsa de spațiu în cartea de față mă împiedică să intru în amănuntele ținutei, administrației și disciplinei mișcării, dar toate acestea se găsesc în Book of Rules, care se poate obține de la Cartierul General, la prețul de 6 pence.

Disciplina Mișcării

Toate aceste reguli pot părea cam înfricoșătoare pentru cineva din afară, dar te rog să nu uiți că sunt „reguli” ca la crichet, nu „regulamente” ca pentru poliție. Ele nu sunt decât indicații pentru „a juca cinstit”, iar aceasta este singura formă de disciplină pe care o cerem în frăția noastră. Rostul lor este să asigure respectarea liniei de conduită în temeiul căreia ne-a fost acordată Carta Regală de Constituire, să le garanteze părinților că fetele lor sunt în grija unor conducătoare de nădejde, să asigure corectitudinea standardului la acordarea distincțiilor și să asigure o pregătire eficientă prin conducătoare eficiente.

Metoda

Metoda. — Metoda noastră de pregătire este să educăm dinăuntru, nu să instruim din afară; să oferim jocuri și activități care, fiind atrăgătoare pentru fată, o educă totodată temeinic din punct de vedere moral, mintal și fizic.

Scopul nostru, cum scria Fisher, este să cultivăm „nu atât dobândirea de cunoștințe, cât dorința și capacitatea de a dobândi cunoștințe”.

Cu alte cuvinte, treaba conducătoarei este s-o entuziasmeze pe fată în direcția cea bună. Lucrând după acest principiu, își va scuti multă bătaie de cap în a-și atinge țelul și în a forma fete vioaie, pline de râvnă și capabile.

Este mijlocul prin care învățătoarea modernă o întrece pe sora ei de modă veche, fiindcă ea formează o fată mai degrabă eficientă decât savantă, cu caracter mai degrabă decât cu erudiție — și asta este ceea ce contează astăzi pentru reușita în viață.

Prin „eficiență” nu înțeleg doar priceperea de a face bani, ci o inteligență și o capacitate generală de a trăi o viață liberă, prosperă și fericită.

A predica „nu face” înseamnă a ațâța la a face răul. Mai degrabă insuflă spiritul cel bun; ce este pulberea pentru glonț, aceea este spiritul pentru faptă.

Instruirea morală. — Instruirea morală directă — ca și instrucția de front — dă un lustru plăcut, dar dacă dedesubt nu se află un caracter bine călit, lustrul acesta nu va rezista la purtare.

Lordul Morley a spus: „Înțelepții știu bine, iar nesăbuiții nu se vor dumiri niciodată, de ce inocularea directă a moralei se dovedește fără greș un instrument atât de neputincios, o metodă atât de zadarnică.” N-am constatat oare și noi același lucru la școala de duminică și în alte feluri de învățământ?

Înțeleptul și bătrânul Platon ne-a dat demult direcția cea bună în educație — una care abia acum începe să fie urmată — când a spus că în fiecare copil există un bine înnăscut și că scopul educației ar trebui să fie dezvoltarea acestor „instincte de virtute” firești prin exerciții potrivite.

Educația activă față de cea pasivă. — Nicio vorbă despre citit, scris și socotit ca lucruri esențiale, ci despre lărgirea instinctelor firești, adică a caracterului, prin exerciții, nu doar prin precepte.

Fata obișnuită (dacă există așa ceva ca o fată obișnuită) nu vrea să stea jos și să primească pasiv o instruire teoretică. Vrea să fie în picioare și să facă lucruri cu adevărat, în practică — și aceasta este o pârghie bună de folosit, numai să recunoască învățătoarea în ea instrumentul care-i stă la îndemână.

Primul tău pas, așadar, este să studiezi fata însăși; să-i cunoști ce-i place și ce nu-i place, calitățile și defectele, și să-i îndrumi pregătirea pornind de la acestea.

Cum se aplică pregătirea

Schema dată în această carte nu este mai mult decât o schiță orientativă. Rămâne la ingeniozitatea conducătoarei să născocească, în general pe aceste linii, alte activități care să se potrivească cel mai bine condițiilor ei locale.

Jocurile și exercițiile alese sau plănuite în acest scop pot fi făcute să predea, prin entuziasmul tineresc al fetelor, cele mai multe dintre însușirile morale cerute — stăpânirea de sine, voia bună, ascultarea față de conducătoare și de reguli, altruismul, curajul, rezistența morală, corectitudinea, spiritul de echipă etc. —, precum și igiena fizică. Mai mult, ele învață cumpătarea în izbândă, voia bună în înfrângere și înfrânarea ieșirilor de paradă și a istericalelor.

De pildă, dacă o fată leșină la adunare, ar trebui să fie aproape o chestiune de onoare să nu i se dea atenție, dincolo de a le lăsa pe secunda ei și pe încă o ghidă să se îngrijească de ea. Treaba momentului ar trebui să meargă înainte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit.

În carte sunt sugerate doar câteva jocuri, ca mostre. Altele se găsesc în Scouting Games și în Girl Guide Games; și încă și mai multe se vor găsi în mintea conducătoarei însăși.

Psihologia conducătoarei

Sunt două puncte fundamentale de avut în vedere când ai de-a face cu ghidele. Primul este că singura femeie care poate spera la o reușită adevărată ca formatoare de ghide este aceea care poate fi sora lor mai mare. „Comandantul” nu este bun de nimic, iar „Profesoara” este sortită eșecului (deși, probabil, în niciunul dintre cazuri femeia n-ar recunoaște-o singură și nici n-ar admite-o). Faptul acesta este dovedit zi de zi de rezultatele bune obținute deja de conducătoarele noastre. Prin „soră mai mare” înțeleg o persoană care, impunând respect, se poate pune pe picior de camaraderie cu fetele ei, intrând în jocurile și în râsetele lor, câștigându-le astfel încrederea și așezându-se în acea poziție care este esențială pentru a-i învăța pe alții — anume aceea în care, prin propriul exemplu, le conduce în direcția cea bună în loc doar să le arate drumul.

Psihologia fetei

Al doilea lucru de recunoscut — deși ca importanță este de primul rang — este că fata de opt–zece ani este, psihologic, cu totul altfel decât fata de zece–cincisprezece ani. Nu vreau să spun că schimbarea vine dintr-odată, cu bubuit, în al zecelea an; dar fata mai mică crește, la minte și la trup, relativ mai repede decât cea mai mare, iar trecerea se face treptat, cam la vârstele acestea, la fata obișnuită. Vârsta la care începe delincvența printre copiii din păturile mai sărace arată vârsta la care caracterul începe să se formeze, și ea apare mult mai devreme în viață decât se crede de obicei; adică statisticile infracțiunilor arată destulă depravare juvenilă încă de la vârsta fragedă de zece–unsprezece ani, iar la doisprezece ani ea atinge punctul cel mai înalt din întreaga generație tânără, până la douăzeci de ani. Așadar, între opt și nouă ani pare să fie momentul potrivit de a lua fata în grijă, când semințele caracterului încep să încolțească în lăstari mlădioși, gata s-o apuce în direcția greșită, dar ușor de prins în mână la vremea aceea și de îndrumat cum trebuie.

Sub unsprezece ani, iată însușirile obișnuite ale copilului mediu: jocul de-a prefăcutul, gustul pentru basme, setea de experiențe noi, colecționatul de timbre și de alte curiozități, neastâmpărul minții, neastâmpărul trupului, îngândurarea, lipsa de sinceritate etc. Peste unsprezece ani te poți bizui, în general, pe următoarele însușiri: spiritul constructiv, adorarea eroilor, plăcerea jocurilor de echipă, trezirea conștiinței, simțul umorului, al patosului și al compasiunii.

Caracterul

Oricum ar fi, simțul onoarei, adevărul, corectitudinea, disciplina, răspunderea și voia bună au fost prea puțin cultivate la fete în trecut, iar această omisiune însemnată ne străduim s-o îndreptăm prin exercițiile și activitățile muncii de ghidă, adaptate schimbărilor psihologice pe măsură ce vin.

Sistemul patrulelor la ghide

Îmi amintesc că, atunci când am pornit mișcările cercetașilor și ale ghidelor, am primit un sfat prețios de la un om de afaceri de seamă cu privire la organizarea biroului de la Cartierul General.

Mi-a spus că femeile sunt de departe cele mai bune funcționare, de preferat bărbaților, dar că — zicea el — păcat că nu se ridică în munca lor decât până la o anumită înălțime și nu pot fi făcute șefe de departament, fiindcă nu pot lua răspunderi.

Condițiile de război au arătat de atunci că, dacă a vrut să spună asta ca regulă, s-a înșelat. Femeile s-au ridicat strălucit la înălțimea împrejurărilor și, în foarte multe cazuri, s-au dovedit pe deplin pregătite să-și ia asupra lor îndatoriri mai înalte.

Totodată, nu încape îndoială că, dacă mai multe dintre ele ar fi pregătite pentru asta de timpuriu în viață, mult mai multe ar fi folosite astfel și în vremurile obișnuite de pace.

Bărbații din națiunea noastră care iau răspunderile cele mai grele cu cea mai mică îngrijorare sunt ofițerii Marinei Regale. Marea bătălie din largul Iutlandei a arătat cum fiecare comandant și-a repezit nava în locul potrivit la momentul potrivit, cu deplină încredere în priceperea lui și a unității lui, și pe deplin răspunzător pentru faptele sale.

Dar Marina este o școală deosebit de bună pentru așa ceva. Răspunderea este sorbită mai întâi de aspirant, când se află singur la comanda unității lui — barca și echipajul ei.

În Mișcarea Ghidelor, ca și la cercetași, avem și noi unitatea mică — patrula — comandată de propria ei șefă, o fată.

Aceasta duce în primul rând la spiritul de patrulă printre membrele ei, fiecare socotind că onoarea unității ei este mereu în joc și că îi revine ei, printre celelalte membre, să-i susțină necontenit reputația.

Astfel, dezvoltarea autodisciplinei, a simțului datoriei și a dezinteresării coboară până la fiecare fată în parte.

Întrecerea dintre patrulele unei companii duce la un standard mai înalt de eficiență și de disciplină colectivă pe toată linia; și acesta este un mare ajutor pentru căpitană.

Dar mai există și șefa de patrulă. Ea este cea răspunzătoare să-și conducă patrula la victorie și să țină fiecare membră a unității la înălțime, așa încât patrula, ca întreg, să nu rămână în urma niciunei alteia.

Ca să facă asta cu folos, descoperă curând — dacă nu i se arată altfel — că trebuie să fie conducătoare nu doar cu numele, ci în fapt și în faptă.

Trebuie să fie pricepută la toate și trebuie să-și folosească mintea și gândirea, inițiativa și puterea de comandă ca să le țină și să le conducă pe cele de sub ea.

Cu puțin exercițiu, rolul acesta devine obicei. După ce a învățat să asculte și să se stăpânească, își dezvoltă puterea de comandă și propriul simț al răspunderii, pregătindu-se astfel, fără să-și dea seama, să ocupe mai târziu, în viața adevărată, poziții mai înalte de încredere.

Dar, mai presus de toate, aceasta înseamnă pentru fiecare în parte formarea caracterului. Și acesta este scopul nostru.

Curtea de Onoare, alcătuită din șefele de patrulă și ajutoarele lor („secundele”), este și ea de o valoare nespusă pentru întemeierea și întărirea spiritului de ghidă și a simțului răspunderii, într-o măsură și mai mare, printre fete.

Din aceste motive, sistemul patrulelor este elementul cel mai important din pregătirea ghidelor și este, din câte știu, singurul pas făcut până acum pentru a educa practic fetele în două puncte care au lipsit multă vreme din creșterea lor — anume în simțul și în practica autodisciplinei și a răspunderii.

Prin ce atrage pregătirea de ghidă

Din punctul de vedere al părinților, munca de ghidă le dă fetelor caracter; apoi îndemânare la lucrul de mână; în al treilea rând, spirit de slujire și de ajutorare a celorlalți; în al patrulea rând, sănătate și dezvoltare fizică.

Din punctul de vedere al profesoarei, ea oferă un mediu sănătos în afara școlii și activități care tind să dezvolte în practică multe dintre însușirile predate teoretic la lecțiile fetelor.

Din punctul de vedere al fetelor, ghidismul le pune în cete frățești, printre tovarășe vesele, le dă o uniformă și un echipament arătos, le stârnește imaginația prin rezultate și le prinde într-o viață activă, sănătoasă, în aer liber.

Scopul nostru este să dăm șanse egale tuturor și ajutorul cel mai mare celor mai puțin norocoase.

Pregătirea se potrivește la fel de bine fetelor din toate păturile sociale și se poate face la oraș la fel de bine ca la țară.

Taberele

Tabăra, privită cu câțiva ani în urmă ca ceva imposibil pentru fete, a devenit acum o instituție în foarte multe centre — și una care a adus cele mai bune rezultate. Este lucrul pe care fetele îl așteaptă cu o bucurie intensă și le dă conducătoarelor cea mai mare ocazie a lor.

Taberele mari sunt, din punctul de vedere al pregătirii, o greșeală: o companie de trei sau patru patrule este tot ce pot gospodări o căpitană și o locotenentă cu grija cuvenită pentru sănătatea și pregătirea fetelor. Conducătoarele care își duc ghidele în tabără, la cort, trebuie să le convingă pe comisarele lor că sunt pe deplin calificate s-o facă.

Religia

Două autorități, din puncte de vedere foarte diferite, au mers până la a descrie cercetășia și munca de ghidă drept „o religie nouă și una practică”. Una dintre ele era un cleric și profesor, iar cealaltă un om de stat cu puternice simpatii omenești.

Noi înșine n-am pretins vreodată un asemenea rang pentru învățătura noastră, dar constatăm din experiență că, atunci când este mânuită cum trebuie, ea poate pune în copii spiritul cel bun și temelia cea bună pentru a-și dezvolta religia prin conștiința lor lăuntrică, în loc să li se impună teologia printr-o instruire de suprafață sau o morală predată prin frica de pedeapsă.

Studiul naturii și faptele bune

A-l interesa pe copil — aceasta este metoda noastră de pregătire în mișcarea ghidelor, oricare ar fi subiectul abordat. Ea poate fi folosită la fel de bine în dezvoltarea elementelor religiei, fără a încălca în vreun fel învățătura vreunei confesiuni anume — ba dimpotrivă, le este de folos tuturor.

Folosim, așadar, studiul naturii ca prim pas spre descoperirea Creatorului. Disecția unei plante sau a unei păsări, observarea obiceiurilor unui animal sau ale unei insecte ori studiul stelelor și al planetelor stârnesc toate interesul viu al fetei și, aplicate cum trebuie, îi dezvăluie cu o forță care o absoarbe legile miraculoase ale naturii: îi dau simțul frumosului; îi dau un instinct înălțător de evlavie față de puterea lui Dumnezeu.

Apoi, pe latura morală: a fi bună o interesează prea puțin pe copilă; a face bine este cu totul altceva. Ea are o înclinație înnăscută spre practica activă mai degrabă decât spre primirea pasivă, iar îndemnul ghidei de a face zilnic fapta bună vine în întâmpinarea înclinației ei și o duce în cele din urmă — pas cu pas — la practica bunătății și a jertfei de sine pentru alții, ca deprindere firească a minții și a faptei. Cu alte cuvinte, germenele Iubirii Divine care se află în ea este dezvoltat pe căi care o atrag, până când înflorește ca parte integrantă a vieții și a caracterului ei, ca sufletul ei. În felul acesta este educat sufletul, adică se lărgește singur, dinăuntru: el nu poate fi dezvoltat artificial prin aplicarea din afară a instruirii din cărți și a regulilor.

Studiul naturii n-ar trebui să fie simpla predare formală, pe clase, de la școală, ci urmărirea cu interes, de către fiecare fată în parte, a acelei ramuri care o atrage îndeosebi, prin mânuirea și cercetarea practică a ei.

Prin asemenea cercetare a naturii și prin prețuirea lui Dumnezeu Creatorul care decurge de aici, conducătoarea o poate duce pe fată la o înțelegere corectă a biologiei și a propriului ei loc în rânduiala naturii; s-o facă să-și dea seama cum poate avea partea ei în minunea reproducerii și a ducerii mai departe a neamului omenesc; și totodată că maternitatea bună este un dar minunat al lui Dumnezeu, în același timp sacru și un privilegiu și o datorie patriotică.

Multe fete au fost distruse de neștiința în acest domeniu și de părerile greșite sau înjositoare culese la întâmplare. Părinții se eschivează în mare măsură de la îndatoririle lor în această privință, și totuși sunt înclinați să se supere când alții încearcă să le îndrepte neglijența. De aceea este adesea de dorit ca o căpitană să se sfătuiască cu mama înainte de a vorbi cu o fată, dar fata nu trebuie lăsată să alunece în neștiință. Nu este un lucru de discutat în fața mai multor fete, ci cu fiecare în parte, potrivit psihologiei ei.

Unul dintre rosturile pentru care o conducătoare este „mai degrabă o soră mai mare decât un ofițer” pentru fetele ei este tocmai acela de a putea vorbi cu ele în intimitate despre acest subiect atât de însemnat.

Adunările mari

Adunările mari (rallies) sunt utile pentru a strânge laolaltă mai multe companii, ca să se vadă unele pe altele și să fie văzute de alții pe care dorim să-i interesăm în Mișcare. Pentru oricare dintre aceste scopuri, sau pentru amândouă, este bine să existe demonstrații ale activităților de ghidă făcute de diferitele patrule și companii, precum și întreceri între ele la felurite exerciții de ghidă.

Un cusur prea des întâlnit la adunări este regia proastă — felul în care este prezentat lucrul este la fel de important ca lucrul prezentat, în ce privește impresia celor din afară. Celălalt cusur este că, de obicei, demonstrațiile sunt alese prea mult cu gândul la pregătirea fetelor și prea puțin cu gândul la răspândirea Mișcării și la a-i face pe oameni să se intereseze cu adevărat de ea. Cele două puncte se pot foarte bine îmbina. Programul mai bine să păcătuiască prin scurtime și să fie plin de varietate, noutate, întâmplări și interes. Probele lungi de semnalizare și demonstrațiile de bandajare sunt teribil de plictisitoare pentru privitorii care nu le înțeleg. Pe când un accident înscenat realist, un dans frumos, o interpretare bună, o gimnastică grațioasă, expoziții de lucrări făcute sau fete la lucru sunt plăcute și atrăgătoare.

Să meargă cu vioiciune — scurt, iute și plăcut.

Adesea adunarea include și o inspecție din partea unei comisare sau a altor ofițere.

Inspectarea companiilor de către comisare

În primii ani ai Mișcării exista tendința de a privi inspecția unei companii mai degrabă ca pe o paradă militară sau ca pe un eveniment monden, când de fapt n-ar trebui să fie nici una, nici alta.

O trecere în revistă superficială făcută de o ofițeră în vizită duce negreșit la o pregătire de dragul efectului și al aparenței exterioare — o pervertire totală a scopurilor și a metodelor noastre.

Am văzut sugerându-se, chiar destul de recent, ca fetele din companie să fie așezate pentru inspecție în ordinea înălțimii, ca să placă ochiului inspectoarei!

Ofițera inspectoare modernă nu se lasă păcălită de praf în ochi. Scopul ei este să afle în ce măsură căpitana a obținut rezultate cu fetele din fiecare patrulă a companiei ei, în cele patru ramuri principale ale pregătirii noastre:

1. Caracter și inteligență.
2. Îndemânare și lucru de mână.
3. Sănătate fizică și cunoștințe de sănătate.
4. Slujirea celorlalți.

De obicei va lua fiecare patrulă separat sau, dacă nu este timp pentru asta, o patrulă aleasă la întâmplare din fiecare companie.

Apoi, punând întrebări șefei de patrulă și câtorva ghide, va judeca singură în ce măsură șefa este capabilă de răspundere și de conducere și în ce măsură fetele sunt pricepute, pline de râvnă și vioaie.

Prin câteva probe simple poate vedea curând dacă și-au câștigat cu adevărat insignele și le poate da sfaturi personale simple, care vor prinde rădăcini și vor fi prețuite.

Spiritul de ghidă și priceperea de ghidă sunt pentru ea punctele importante de urmărit.

Instrucția de front exactă, bandajarea îngrijită, semnalizarea rapidă și citeață, uniforma arătoasă sunt pași excelenți, dar nu sunt decât pași, printre alții, spre dobândirea eficienței femeiești de către fiecare fată în parte.

Acesta este scopul pregătirii noastre.

Fețele fericite, zâmbitoare, ingeniozitatea promptă și inteligența iute în îndeplinirea oricărei sarcini care li se dă — dovada unui viu spirit de echipă în patrulă — sunt de departe cele mai bune semne pentru conducătoarea care inspectează, dacă în compania căpitanei se practică sau nu adevărata pregătire de ghidă.

Dați-ni-i pe cei tineri

Cum a scris Benjamin Kidd, strigătul nostru să fie:

„O, voi, înțelepți care ați vrea să reclădiți lumea! Dați-ni-i pe cei tineri. Dați-ni-i pe cei tineri. Faceți ce vreți cu lumea, numai dați-ni-i pe cei tineri. Visurile pe care îi învățăm, utopiile pe care le plăsmuim pentru ei, gândurile pe care le gândim pentru ei — acestea vor reclădi lumea. Dați-ni-i pe cei tineri înainte ca răul să-i fi cuprins, și vom făuri un cer nou și un pământ nou.”

Publicații de urmărit

[N.B. Prețurile de mai jos sunt cele din 1938.]

• The Guider, gazeta Asociației Ghidelor, apare la 1 ale fiecărei luni, preț 3 pence (abonament pe un an, cu poșta plătită, 4 șilingi și 6 pence). O publicație pentru Rangers, conducătoare și comisare.
• The Guide, apare săptămânal, preț 2 pence (poșta ½ penny; abonament pe un an, cu poșta plătită, 10 șilingi și 10 pence). O publicație pentru Rangers, ghide și Brownies.
• The Council Fire, apare trimestrial, editată de Biroul Mondial, preț 4 pence (abonament pe un an, cu poșta plătită, 1 șiling și 6 pence).

Rezumatul etapelor progresive ale pregătirii ghidelor, pe vârste