Cercetășie pentru băieți · Cercetașii Don Orione

De unde vine această carte. Este Scouting for Boys, cartea pe care Robert Baden-Powell a scris-o în 1908, după tabăra de pe insula Brownsea, și din care s-a născut cercetășia. Am tradus-o integral din engleză, după textul ediției britanice din 1954 care circulă liber pe internet; textul lui Baden-Powell este în domeniul public. Baden-Powell îi spunea fiecărui capitol „povestire la focul de tabără” (Camp Fire Yarn), pentru că așa voia să fie citite: cu voce tare, seara, de un șef de patrulă băieților lui.

Trei lucruri de știut înainte să o citiți.

E o carte de acum peste o sută de ani. Imperiul Britanic, războiul cu burii, Mafeking, regele, „băieții” — le-am tradus ca atare, fără să le cosmetizăm. Unele sfaturi medicale și unele judecăți despre alte popoare sunt ale epocii, nu ale noastre; metoda, jocurile și spiritul sunt ale tuturor.
Legea și Promisiunea sunt în forma originală, cu zece articole, așa cum le-a scris Baden-Powell — nu în forma folosită de comunitatea noastră. Citiți-le ca pe izvorul din care vin ale noastre.
Desenele lui Baden-Powell nu sunt aici. Textul le descrie; în locul lor, fiecare capitol și fiecare povestire se deschid cu o ilustrație din tabăra jocului nostru. Unitățile au rămas cele englezești, cu echivalentul metric în paranteză la prima apariție.

Prefață

Cercetășia a fost descrisă de mai mulți entuziaști drept o revoluție în educație. Nu este așa.

Este doar o sugestie aruncată la întâmplare pentru o recreere veselă în aer liber, despre care s-a constatat că este, totodată, un ajutor practic pentru educație.

Poate fi socotită o completare a pregătirii școlare, în stare să umple anumite goluri de neocolit în programa școlară obișnuită. Este, într-un cuvânt, o școală de cetățenie prin arta pădurii.

Materiile de instruire cu care umple aceste goluri sunt eficiența individuală, prin dezvoltarea Caracterului, a Sănătății și a Îndemânării la fiecare în parte, și Cetățenia, prin folosirea acestei eficiențe în Slujirea celorlalți.

Acestea se aplică în trei trepte de pregătire progresivă: pentru lupișori, cercetași și rutieri. Dezvoltarea lor, așa cum îți va arăta această carte, se obține mai ales prin tabără și prin activități de pădure, de care se bucură instructorul la fel de mult ca băiatul; de fapt, instructorii pot fi numiți pe bună dreptate lideri sau frați mai mari, pentru că iau parte la distracție, iar băieții se educă singuri.

Poate de aceea cercetășia este numită o revoluție în educație.

Rămâne adevărat, însă, că ea țintește spre altceva decât este cu putință în pregătirea școlară obișnuită. Ea urmărește să-i învețe pe băieți cum să trăiască, nu doar cum să-și câștige traiul. Există o anumită primejdie în a-i sădi omului ambiția de a câștiga premii și burse și în a-i înfățișa drept succes obținerea salariului, a poziției și a puterii, dacă nu i se dă în același timp și o instruire în slujirea celorlalți.

Cu această cultivare a interesului propriu în toate păturile societății, nu e de mirare că avem drept rezultat o țară dezbinată, cu indivizi care nu se gândesc decât la ei înșiși, într-o rivalitate fără scrupule unii cu alții pentru supremație, și la fel cu găști și partide politice, secte religioase și clase sociale — toate în dauna intereselor și a unității naționale.

De aceea, scopul pregătirii cercetășești este să înlocuiască Eul cu Slujirea, să-i facă pe băieți eficienți ca indivizi, moral și fizic, cu gândul de a folosi această eficiență în slujba comunității.

Nu mă refer prin asta la simpla slujbă de soldat sau de marinar; mișcarea noastră nu are nici scop, nici practică militară; mă refer la idealul slujirii semenilor. Cu alte cuvinte, urmărim practicarea creștinismului în viața și în purtarea de zi cu zi, nu doar mărturisirea teologiei lui duminica.

Creșterea remarcabilă a mișcării cercetășești i-a surprins pe promotorii ei la fel de mult ca pe simpatizanții din afară. Pornind de la o mică tabără din 1907, din care s-a născut această carte, Mișcarea a crescut și s-a întins de la sine.

Asta arată două lucruri: întâi, atracția pe care o are cercetășia pentru băieți; în al doilea rând, cât de mult patriotism înnăscut zace sub suprafață la bărbații și femeile națiunii noastre, în ciuda faptului că educația lor a fost îndreptată greșit, spre Eu. Mii dintre aceștia alcătuiesc o forță de lucrători voluntari, din toate păturile societății, care își dăruiesc timpul și energia fără altă răsplată decât mulțumirea de a-i ajuta pe băieți să devină buni cetățeni.

Învățătura se face prin exemplu, iar băieții deprind repede slujirea atunci când au înaintea ochilor această demonstrație practică a ei din partea șefilor lor de trupă. Efectele acestei pregătiri, acolo unde a fost în mâini pricepute, au întrecut orice așteptare în a forma cetățeni fericiți, sănătoși și săritori.

Țelul acestor lideri a fost să-i ajute nu doar pe băieții promițători, ci și — mai cu seamă — pe băiatul mai greu de cap. Vrem să-i dăm și lui ceva din bucuria vieții și, în același timp, ceva din însușirile și din șansele pe care le primește fratele lui mai înstărit, așa încât să aibă măcar o șansă cinstită în viață.

Toate țările au recunoscut repede foloasele cercetășiei și, la rândul lor, au adoptat și au dezvoltat pregătirea exact pe liniile date în această carte.

Drept urmare, există acum în toată lumea o frăție întinsă a cercetașilor, numărând în prezent vreo 6.000.000 (1954) de membri, toți lucrând pentru același ideal, sub aceeași Promisiune și aceeași Lege, toți privindu-se unii pe alții ca frați și cunoscându-se între ei prin schimb de scrisori și prin vizite personale, la o scară însemnată.

Nu e nevoie de mare imaginație ca să întrevezi uriașe posibilități internaționale ca rod al acestei frății în creștere rapidă, în viitorul apropiat. Acest spirit tot mai puternic de prietenie personală și de bunăvoință cu vederi largi între viitorii cetățeni ai națiunilor care stau în spatele ei poate nu numai să-i dea acel suflet, ci se poate dovedi o asigurare și mai puternică împotriva primejdiei unui război internațional în viitor. Poate părea doar un vis nebunesc, dar tot vis nebunesc ar fi fost și dacă cineva și-ar fi închipuit, acum patruzeci de ani, că din această cărticică avea să iasă o Frăție de peste șase milioane de cercetași astăzi, și o surată a ei, de vreo trei milioane și un sfert de ghide și cercetașe.

Și totuși, așa stau lucrurile.

Iar o asemenea viziune nu este dincolo de ceea ce e cu putință, dacă bărbați și femei vin să-și ia partea la promovarea acestei lucrări.

Conlucrarea unor insecte mărunte de mare a dus la formarea insulelor de corali. Nicio întreprindere nu e prea mare acolo unde există bunăvoință și conlucrare în a o duce la capăt. În fiecare zi refuzăm băieți dornici să intre în Mișcare, pentru că nu avem bărbații sau femeile care să-i ia în primire. Există astăzi în națiunea noastră o rezervă uriașă de patriotism loial și de spirit creștin care zace adormită, mai ales pentru că nu vede nicio ocazie directă de a se exprima. Aici, în această frăție plină de bucurie, se deschide tuturor o ocazie uriașă, într-o lucrare fericită, care dă roade sub mâinile tale, și o lucrare care merită osteneala, pentru că îi dă fiecărui om șansa de a-și sluji semenii și pe Dumnezeu.

Bătrânul Socrate a grăit adevărat când a spus: „Nimeni nu umblă după un țel mai dumnezeiesc decât acela care se îngrijește de buna creștere nu numai a copiilor săi, ci și a copiilor altora.”

B.-P.

N.B.: Statisticile privind numărul de membri au fost aduse la zi (1954) și sunt de trei ori mai mari decât atunci când B.-P. a revizuit ultima oară această prefață.

Introducere și explicarea cercetășiei

Explicarea cercetășiei

N.B. — În toată cartea, frazele scrise cu litere cursive li se adresează șefilor de trupă (instructorilor).

Prin termenul „cercetășie” se înțeleg munca și însușirile oamenilor pădurilor, ale exploratorilor și ale pionierilor frontierei.

Dându-le băieților elementele acestora, le oferim un sistem de jocuri și de practici care le împlinește dorințele și instinctele și care este, în același timp, educativ.

Din punctul de vedere al băieților, cercetășia îi așază în găști-frății, care sunt organizarea lor firească, fie pentru jocuri, fie pentru pozne, fie pentru hoinăreală; le dă o ținută și un echipament arătos; le vorbește imaginației și gustului pentru aventură; și îi prinde într-o viață activă, în aer liber.

Din punctul de vedere al părinților, le dă sănătate și dezvoltare fizică; îi învață energia, descurcăreala și meșteșugurile; îi sădește băiatului disciplina, curajul, cavalerismul și patriotismul; într-un cuvânt, îi dezvoltă „caracterul”, care îi este mai de trebuință decât orice altceva unui băiat ca să-și croiască drum în viață.

Principiul pe care lucrează cercetășia este că ideile băiatului sunt studiate, iar el este încurajat să se educe singur, în loc să fie instruit.

Principiul este în acord cu cel al celor mai moderni pedagogi. Pregătirea este progresivă și adaptată psihologiei în schimbare a băiatului care crește.

Lupișorii, încurajați să se dezvolte ca indivizi, mental și fizic.
Cercetașii, dezvoltându-și caracterul și simțul slujirii.
Rutierii, pentru punerea în practică a Idealurilor cercetășești de Slujire în viața lor de cetățeni.

Din punctul de vedere al națiunii, scopul nostru este numai acela de a face din generația care vine cetățeni buni.

Nu ne amestecăm în religia băiatului, oricare ar fi forma ei, deși îl încurajăm să o practice pe aceea pe care o mărturisește.

Pregătirea noastră se împarte în patru capitole:

Formarea caracterului individual — descurcăreală, observație, încredere în sine — pentru obținerea Insignei de cercetaș.
Meșteșuguri sau pasiuni care îl pot ajuta pe băiat să-și croiască drum în viață, pentru care dăm insigne de „Pricepere”.
Sănătatea fizică, încurajându-l pe băiat să facă multă mișcare și să-și îngrijească trupul.
Slujirea Statului, cum ar fi pompieri, ambulanță, misionar, salvare de vieți sau altă îndatorire publică îndeplinită în comun de trupă.

Cercetășia îi atrage pe băieții din orice clasă socială și poate fi practicată la oraș la fel de bine ca la țară.

Când un șef de trupă nu are destule cunoștințe într-o anumită materie, poate de obicei să găsească un prieten priceput care să vină să-i dea trupei instruirea necesară.

Fondurile trebuie câștigate chiar de cercetași, prin munca lor, nu prin cerșit. Diferite feluri de a face bani sunt date în această carte.

O haită de lupișori, o trupă de cercetași și un echipaj de rutieri alcătuiesc ceea ce se numește un Grup, sub un Comitet de Grup care coordonează munca tuturor ramurilor.

Lupișorii. — Pregătirea lupișorilor se întemeiază pe farmecul junglei și este ținută cât mai deosebită cu putință de cea a cercetașilor, pentru ca, pe de o parte, cercetașii să nu simtă că joacă „un joc de copii mici”, iar lupișorii, la rândul lor, să aștepte cu nerăbdare atmosfera nouă și activitățile neobișnuite de care vor avea parte când vor ajunge la vârsta și la calificările necesare pentru „trecerea” în trupa de cercetași.

Amănuntele despre organizarea și pregătirea lupișorilor se găsesc în „The Wolf Cub's Handbook” și „Tenderpad to Second Star”.

Rutierii. — Rutierii sunt cercetași de peste 17 ani, iar în cazuri excepționale mai tineri. Sunt organizați în echipaje de rutieri în cadrul Grupului lor.

Rostul înființării lor este să întregească șirul lupișor — cercetaș — rutier. Pregătirea lupișorilor și a cercetașilor este în mare măsură o pregătire pentru a aduce Slujire, care se desăvârșește în practică prin rutier. O asemenea Slujire ia în multe cazuri forma ajutorului dat la administrarea și la pregătirea grupului. Astfel, ciclul progresiv se închide, de la lupișor la șef de trupă. În felul acesta, șeful de trupă, păstrându-l pe tânăr sub o influență bună în perioada critică a vieții lui, câștigă pentru sine un ajutor prețios în munca sa și, în cazurile potrivite, scoate noi recruți pentru rândurile șefilor de trupă, iar națiunii îi dă tineri pregătiți și calificați să devină cetățeni buni și folositori.

Amănuntele despre organizarea și pregătirea rutierilor se găsesc în broșura Cartierului General „Plan for Rover Scouts”, iar spiritul și ideile morale sunt date în „Rovering to Success”.

Ghidele. — Asociația Ghidelor este o organizație-soră pentru fete, pe linii și principii întru totul asemănătoare, deși deosebindu-se, firește, în amănunte.

Programul cercetășesc poate fi aplicat și altor organizații de băieți existente și a dat rezultate deosebit de bune în școlile pentru surdo-muți, pentru nevăzători, pentru copiii cu handicap, în școlile de reeducare pentru băieți și în Biserici.

Cuvânt înainte

Am fost și eu băiat odată.

Cele mai frumoase clipe pe care le-am trăit ca băiat au fost când am umblat ca cercetaș marinar, cu cei patru frați ai mei, pe mare, de-a lungul coastelor Angliei. Nu că am fi fost cercetași marinari adevărați, pentru că pe vremea aceea cercetașii marinari nu fuseseră încă inventați. Dar aveam o barcă cu pânze a noastră, pe care locuiam și cu care făceam croaziere, în toate anotimpurile și pe orice vreme, și ne distram de minune — luând și binele, și greul, așa cum veneau.

Apoi, în timpul liber, ca școlar, am făcut multă cercetășie prin păduri: prindeam iepuri și îi găteam, observam păsările și urmăream urmele animalelor și așa mai departe. Mai târziu, când am intrat în Armată, m-am distrat nespus vânând animale mari în junglele din India și din Africa și trăind printre oamenii pădurilor din Canada. Apoi am făcut cercetășie adevărată în campaniile din Africa de Sud.

Ei bine, mi-a plăcut atât de mult tot acest fel de viață, încât m-am gândit: „De ce n-ar gusta și băieții de acasă ceva din ea?” Știam că orice băiat adevărat, cu sânge în vine, e dornic de aventură și de viață în aer liber, așa că am scris această carte ca să-ți arăt cum se poate face.

Iar voi, băieți, v-ați apucat de treabă cu atâta tragere de inimă, încât acum nu mai sunt doar sute de mii de cercetași, ci peste șase milioane, în toată lumea!

Firește, nu te poți aștepta să devii un om al pădurilor desăvârșit dintr-odată, fără să înveți câteva dintre meșteșugurile și practicile grele pe care le folosește omul pădurilor. Dacă studiezi această carte, vei găsi în ea sfaturi care îți arată cum să le faci — și așa poți învăța singur, în loc să ai un profesor care să-ți arate.

Apoi, vei descoperi că rostul de a deveni un cercetaș priceput și eficient nu este doar acela de a-ți aduce distracție și aventură, ci că, asemenea oamenilor pădurilor, exploratorilor și pionierilor frontierei pe urmele cărora mergi, te pregătești să-ți ajuți țara și să le fii de folos altor oameni care ar putea avea nevoie de ajutor. Asta urmăresc să facă oamenii cei mai buni.

La un cercetaș adevărat se uită cu respect și ceilalți băieți, și oamenii mari, ca la un băiat în care poți avea încredere, un băiat care nu va da greș în a-și face datoria, oricât de riscantă și de primejdioasă ar fi, un băiat vesel și cu voie bună, oricât de mare ar fi greutatea din fața lui.

Am pus în această carte tot ce trebuie ca să devii un cercetaș bun, de felul acesta. Așa că dă-i drumul, citește cartea, pune în practică tot ce te învață, și sper că o să te distrezi măcar pe jumătate cât m-am distrat eu ca cercetaș.

Șeful Cercetașilor Lumii.

Introducere

De Lordul Rowallan, Șeful Cercetașilor din Commonwealth-ul și Imperiul Britanic

Celor care citesc pentru prima oară această nouă ediție a cărții Scouting for Boys le-ar putea fi de interes să afle ce informații s-au putut aduna despre felul în care a fost compusă cartea. Datorită bunăvoinței lui Lady Baden-Powell, jurnalele și scrisorile personale ale lui B.-P. au putut fi citite, iar din ele se pot da câteva fapte noi. O altă sursă de informații este porțiunea din manuscrisul original aflată acum în posesia Cartierului General Imperial (I.H.Q.). Povestea este departe de a fi completă, dar acum știm mult mai mult decât se știa chiar și acum douăsprezece luni.

Manuscrisul este pe multe feluri de hârtie și a fost scris, evident, în multe rânduri și în multe locuri. Cea mai veche porțiune datată, povestirea despre „Urmărirea urmelor”, cuprinde o pagină scrisă pe hârtie de scrisori cu adresa „Harwood, Bonchester Bridge, Hawick, N.B.” (Poate ar trebui explicat că „N.B.” înseamnă „North Britain” — „Britania de Nord” — și este un fel învechit de a spune „Scoția”.) Data acesteia este 18 iunie 1907. B.-P. avea obiceiul amuzant de a folosi uneori hârtie de scrisori pentru manuscrisele sale; o pagină, de pildă, este pe hârtie de la Savoy Hotel; altele sunt de la adrese din Kensington și din Newcastle.

Jurnalul arată că, de fapt, la data aceea, 18 iunie, B.-P. stătea la Izaak Walton Hotel, în Dovedale, într-o vacanță la pescuit. Însemnarea de la 18 iunie este marcată cu o cruce mare roșie și spune: „Am prins 6½ perechi.” Apoi, la 19 iunie:

„Am scris la S for B mai toată ziua — 9 ore de scris.”

Următoarea dată este 15 iulie, cu însemnarea „Wimbledon”; o scrisoare către mama lui, de la Mill House, Wimbledon, datată 16 iulie, cuprinde următorul pasaj:

„Este cu totul încântător aici și înaintez foarte bine cu scrisul — fiind pe deplin stăpân pe timpul meu — și foarte liniștit, stând toată ziua afară în grădină.”

Nu mai apare nimic până la însemnarea din jurnal de la 22 decembrie, când B.-P. se afla la Middleton in Teesdale; a notat:

„Am lucrat toată dimineața la S for B.”

Un amănunt interesant este că una dintre scrisorile către mama lui (datată 21 decembrie 1907) este pe hârtie de scrisori cu antetul Boy Scouts.

Următoarea dată este 26 decembrie, iar jurnalul spune:

„M-am mutat la Mill House” (adică la Wimbledon).

O scrisoare către mama lui, datată 30 decembrie, cuprinde acest pasaj:

„Totul merge bine aici, lucrez din greu — și fac între timp plimbări dese în aerul acesta minunat.”

Deși Scouting for Boys nu este pomenită aici, știm că atunci o scria, pentru că Sir Percy Everett ne-a povestit cum obișnuia să-l viziteze pe B.-P. la Wimbledon și să discute cartea.

Din jurnal aflăm că a plecat de la Mill House la 6 ianuarie 1908, dar nu există nicio dovadă despre cât de departe ajunsese cartea la data aceea. Deși publicarea a început în luna aceea, întregul nu era gata, pentru că la data de 24 februarie se află nota: „Am predat Partea a V-a din S for B.” Aceasta este ultima mențiune.

Manuscrisul lasă să se înțeleagă că Partea a VI-a i-a dat cea mai multă bătaie de cap; aceasta este însă o presupunere, întrucât manuscrisul păstrat nu este complet. Există trei ciorne pentru această Parte — se intitula „Notes for Instructors” („Note pentru instructori”); mai târziu a fost numită „Principles and Methods” („Principii și metode”). În două dintre ciorne, mult spațiu este dat dezvoltării temei: „Aceleași cauze care au adus prăbușirea marelui Imperiu Roman lucrează astăzi în Marea Britanie.” B.-P. fusese adânc impresionat de o broșură anonimă intitulată „The Decline and Fall of the British Empire. A brief account of those causes which resulted in the destruction of our late Ally, together with a comparison between the British and Roman Empires. Appointed for use in the National Schools of Japan, Tokio, 2005.” („Declinul și prăbușirea Imperiului Britanic. O scurtă relatare a cauzelor care au dus la distrugerea fostului nostru Aliat, împreună cu o comparație între Imperiul Britanic și cel Roman. Rânduită spre folosință în Școlile Naționale ale Japoniei, Tokio, 2005.”) Aceasta a fost publicată în 1905. (Istoria pare să fi inversat rolurile Marii Britanii și ale Japoniei!) Era, după cum arată și titlul, o relatare imaginară a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne-am fi venit în fire. Atât de impresionat a fost B.-P., încât primele două ciorne pentru ultima parte din Scouting for Boys erau în principal pe această temă și abia atingeau multe dintre subiectele pe care le-a discutat mai târziu; iar acum totul s-a condensat într-o singură frază. Textul principal al cărții nu a fost schimbat radical în niciuna dintre edițiile ulterioare revizuite de B.-P., dar această ultimă parte a modificat-o considerabil de la o ediție la alta.

Este important să înțelegem că fiecare dezvoltare a cercetășiei s-a născut la cererea băieților înșiși. B.-P., de fapt, nu a intenționat niciodată ca Scouting for Boys să fie altceva decât o completare a pregătirii oferite deja de Boys' Brigade, de Y.M.C.A. și de alte organizații. Băieții au fost cei care au pus mâna pe Carte, și-au format propriile patrule și și-au găsit propriii șefi de trupă. Pentru că surorile nu voiau să stea deoparte s-au născut ghidele; frații mai mici au făcut lupișorii de neocolit, iar nedorința celor care crescuseră prea mari pentru trupa de cercetași de a rupe orice legătură cu ea a adus rutierii.

Încă o dată, în anii din urmă, băieții mai mari din multe locuri au vrut activități mai viguroase decât erau cu putință pentru cei de 11 și 12 ani. Cercetașii seniori au fost singurul răspuns. Multe Curți de Onoare îi strânseseră deja pe băieții mai mari în patrule proprii, iar noua ramură a fost doar recunoașterea unei stări de fapt. Cercetășia oferă, dacă o folosim cum trebuie, ceea ce vor băieții; nu ceea ce credem noi, cei mai în vârstă, că ar trebui să vrea.

Scouting for Boys rămâne temelia cercetășiei și izvorul de inspirație al șefilor de trupă. Când cercetășia a dat greș, a fost pentru că ne-am îndepărtat de Sistemul Patrulelor și nu am avut încredere să le dăm băieților răspundere, pentru că am făcut din cercetășia noastră prea mult o materie de școală și nu o viață de aventură plină de bucurie. Băieții, mai ales cei ajunși la adolescență, cer o provocare pentru puterile minții, ale trupului și ale sufletului lor. Cercetășia poate oferi — și chiar oferă — această provocare, dacă o folosim cum se cuvine. Citește această carte nu o dată, nici măcar de două ori, ci mereu. Fiecare lectură va aduce ceva nou. Fiecare lectură ne va da tocmai acea inspirație de care avem nevoie ca să nu ne plafonăm. Trebuie să recunoaștem că, prin toate schimbările din viața noastră națională, din sistemul nostru de educație și din ideile noastre despre recreere, B.-P. chiar „a știut cel mai bine”. Deși din când în când pot fi necesare mici modificări, temeliile cercetășiei, care au dat naștere celei mai universale frății a tinerilor pe care a văzut-o lumea, rămân neclintite, ca un monument închinat unuia dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii.

1951

Șeful Cercetașilor.

Capitolul I — Arta cercetășească

Sfaturi pentru instructori

Instruirea în cercetășie trebuie făcută, pe cât posibil, prin practici, jocuri și concursuri.

Jocurile trebuie organizate mai ales ca meciuri pe echipe, în care patrula formează echipa și fiecare băiat joacă — nimeni nu stă doar să se uite.

Respectarea strictă a regulilor trebuie cerută în orice moment, ca lecție de disciplină.

Regulile jocurilor date în această carte pot fi modificate de șefii de trupă, acolo unde este nevoie, ca să se potrivească condițiilor locale.

Ideile de aici sunt oferite doar ca sugestii, pe baza cărora sperăm că instructorii vor dezvolta alte jocuri, concursuri și spectacole.

Mai multe dintre jocurile de aici se bazează pe cele din „Book of Woodcraft” a domnului Thompson Seton, numite „Spearing the Sturgeon” (Vânătoarea de balene), „Quick Sight” (Fața pătată), „Spot the Rabbit”, „Bang the Bear”, „Hostile Spy” (Stai, hoțule!) etc.

Mai multe jocuri care nu țin de cercetășie sunt preluate din alte surse.

Ceea ce urmează este o sugestie pentru împărțirea muncii în primele câteva săptămâni. Este doar o sugestie și nu obligă în niciun fel.

Ține minte că băiatul, când se înscrie, vrea să înceapă „cercetășia” pe loc; așa că nu-i toci entuziasmul, cum se întâmplă atât de des, cu prea multe explicații preliminare la început. Răspunde dorințelor lui prin jocuri și practici cercetășești și strecoară-i detaliile elementare puțin câte puțin, pe parcurs.

N.B. — Paragraful de mai sus a fost și în edițiile anterioare ale acestei cărți, dar în unele cazuri a fost ignorat de șefii de trupă, iar rezultatul a fost că instruirea lor a eșuat.

Ține minte, de asemenea, să începi la scară mică. Șase sau opt băieți aleși cu grijă sunt de ajuns pentru început, iar după ce au primit instruire cercetășească o lună sau două, vor fi în stare să conducă și să instruiască recruții noi, pe măsură ce aceștia sunt primiți.

Prima seară

În interior. Vorbește-le băieților despre „arta cercetășească”, dându-le un rezumat al întregului plan, ca în acest capitol, cu demonstrații sau diapozitive etc.

Formează patrulele și împarte nodurile de umăr.

Zilele următoare

Lucru practic, afară dacă se poate, din cele ce urmează — cu variante după cum sunteți la oraș sau la țară, în interior sau afară:

Adunare, ridicarea drapelului național și salutul.
Joc cercetășesc: de exemplu „Cercetaș contra cercetaș”.
Exersarea saluturilor, a semnelor, a strigătelor patrulelor, a corului cercetașilor etc.
Exersarea semnelor cercetășești făcute pe pământ.
Legarea nodurilor.
Confecționarea de săculeți pentru rații, nasturi din piele etc.
Fiecare cercetaș își măsoară singur palma, cotul, degetul, falanga, pasul etc..
Trimiterea cercetașilor, singuri sau în perechi, să facă o „faptă bună”, apoi să se întoarcă și să raporteze cum au făcut-o.
Scoaterea patrulei la marș, ca să cunoască împrejurimile.
Pune-i să noteze direcția de pornire după busolă, vânt și soare.
Observă și întreabă-i despre detaliile văzute, explică-le „reperele” etc..
Exersarea pasului cercetașului.
Aprecierea distanțelor.
Un joc cercetășesc de teren (vezi „Jocuri”).
Sau, în interior, dacă plouă: „ju-jitsu”, „dansul de război al cercetașilor”, box, corul și adunarea cercetașilor etc.
Povestiri la focul de tabără, din această carte sau din cărțile recomandate.
Sau repetiția unei piese de teatru cercetășești, o dezbatere, jocul lui Kim etc.

Patrulele continuă să exerseze aceste lucruri de-a lungul săptămânii, în timpul lor liber sau sub îndrumarea șefului de trupă, cu jocuri sau exerciții finale în sâmbăta următoare, după-amiaza.

Dacă sunt disponibile mai multe seri pe săptămână, se poate lua pe rând câte un subiect, tratat mai pe larg în fiecare seară, și se pot face repetiții pentru un spectacol.

Povestirea nr. 1 — Munca cercetașilor

Cercetașii păcii · Kim · Băieții din Mafeking

Bănuiesc că orice băiat vrea să-și ajute țara într-un fel sau altul.

Există o cale prin care poate face asta ușor: să devină cercetaș.

Un cercetaș în armată, după cum știi, este de obicei un soldat ales pentru istețimea și curajul lui, ca să meargă înaintea trupelor, să afle unde este inamicul și să-i raporteze comandantului tot ce a aflat despre el.

Dar, pe lângă cercetașii de război, există și cercetași ai păcii — oameni care, pe timp de pace, fac o muncă ce cere același fel de curaj și de ingeniozitate.

Aceștia sunt pionierii frontierei din întreaga lume. Pionierii și vânătorii de blănuri din America de Nord, coloniștii din America de Sud, vânătorii din Africa Centrală, exploratorii și misionarii din Asia și din toate ținuturile sălbatice ale lumii, oamenii din bush și văcarii Australiei, poliția călare din nord-vestul Canadei și din Africa de Sud — toți aceștia sunt cercetași ai păcii, bărbați adevărați în toată puterea cuvântului și pricepuți la arta cercetășească.

Ei știu să trăiască în junglă. Își găsesc drumul oriunde și sunt în stare să citească înțelesuri din cele mai mici semne și urme de pași. Știu să-și păzească sănătatea când sunt departe de doctori. Sunt puternici și curajoși, gata să înfrunte primejdia și mereu dornici să se ajute unul pe altul. Sunt obișnuiți să-și ia viața în propriile mâini și să o riște fără șovăială, dacă prin asta își pot ajuta țara.

Renunță la tot, la confortul și la dorințele lor personale, ca să-și ducă treaba la bun sfârșit. O fac pentru că este datoria lor.

Viața pionierului frontierei este o viață măreață, dar nu poate fi luată dintr-odată de orice om căruia i se pare că i-ar plăcea, dacă nu s-a pregătit pentru ea. Cei care reușesc cel mai bine sunt cei care au învățat cercetășia pe când erau băieți.

Viața pionierului frontierei este o viață măreață, dar ca s-o trăiești trebuie să te pregătești dinainte pentru greutățile care pot apărea.

Cercetășia este de folos în orice fel de viață ai vrea să-ți alegi. Un om de știință celebru a spus că este prețioasă pentru cine se apucă de știință. Iar un medic renumit a arătat cât de necesar este ca un doctor sau un chirurg să observe semnele mărunte, așa cum face un cercetaș, și să le cunoască înțelesul.

Așa că am să-ți arăt cum poți învăța singur arta cercetășească și cum o poți pune în practică acasă. Este foarte ușor de învățat și foarte interesantă odată ce te-ai apucat de ea.

Cel mai bine o înveți intrând în rândurile cercetașilor.

Aventurile lui Kim. Un bun exemplu despre ce poate face un cercetaș găsim în povestea lui Rudyard Kipling, Kim.

Kim — sau, ca să-i spunem numele întreg, Kimball O'Hara — era fiul unui sergent dintr-un regiment irlandez din India. Tatăl și mama lui au murit pe când era copil, iar el a rămas în grija unei mătuși.

Tovarășii lui de joacă erau toți băieți băștinași, așa că a învățat să le vorbească limba și să le cunoască obiceiurile. S-a împrietenit la cataramă cu un bătrân preot rătăcitor și a călătorit cu el prin tot nordul Indiei.

Într-o zi s-a întâmplat să dea peste vechiul regiment al tatălui său, aflat în marș, dar, vizitând tabăra, a fost arestat sub bănuiala că ar fi hoț. Asupra lui au fost găsite certificatul de naștere și alte hârtii, iar regimentul, văzând că fusese al lor, l-a luat în grijă și a început să-l educe. Dar ori de câte ori putea scăpa în vacanțe, Kim se îmbrăca în haine indiene și umbla printre băștinași ca unul de-al lor.

După o vreme a făcut cunoștință cu un anume domn Lurgan, negustor de bijuterii vechi și de curiozități, care, datorită cunoștințelor lui despre băștinași, era și membru al Serviciului de Informații al Guvernului.

Acest om, văzând că Kim avea cunoștințe atât de speciale despre obiceiurile și datinile băștinașilor, și-a dat seama că ar putea deveni un agent folositor pentru munca de informații a Guvernului. Așa că i-a dat lui Kim lecții de observare și de memorare a detaliilor mărunte — un punct important în pregătirea unui cercetaș.

Pregătirea lui Kim. Lurgan a început prin a-i arăta lui Kim o tavă plină cu pietre prețioase de diferite feluri. L-a lăsat să se uite la ea un minut, apoi a acoperit-o cu o pânză și i-a cerut să spună câte pietre erau acolo și de ce fel. La început Kim își putea aminti doar câteva și nu le putea descrie prea exact, dar cu puțin exercițiu a ajuns curând să și le amintească pe toate destul de bine. Și tot așa și cu multe alte feluri de obiecte, care i-au fost arătate în același mod.

În cele din urmă, după multă altă pregătire, Kim a fost făcut membru al Serviciului Secret și a primit un semn secret — anume un medalion sau o insignă pe care să o poarte la gât și o anumită propoziție care, rostită într-un fel anume, însemna că este unul de-ai Serviciului.

Kim în Serviciul Secret. Odată, pe când călătorea cu trenul, Kim a întâlnit un băștinaș care avea tăieturi destul de urâte la cap și la brațe. Acesta le-a explicat celorlalți pasageri că a căzut dintr-o căruță în drum spre gară. Dar Kim, ca un bun cercetaș, a observat că tăieturile erau curate, nu zgârieturi, cum ai căpăta dacă ai cădea dintr-o căruță, așa că nu l-a crezut.

În timp ce omul își lega un bandaj peste cap, Kim a observat că purta un medalion ca al lui, așa că Kim i l-a arătat pe al său. Pe dată omul a strecurat în vorbă câteva dintre cuvintele lui secrete, iar Kim i-a răspuns cu cele potrivite. Atunci străinul s-a retras cu Kim într-un colț și i-a explicat că îndeplinea o misiune pentru Serviciul Secret, că fusese descoperit și că era vânat de niște dușmani care aproape că îl omorâseră. Aceștia știau probabil că este în tren și aveau să telegrafieze, de-a lungul liniei, prietenilor lor că vine. El voia să-și ducă mesajul la un anumit ofițer de poliție fără să fie prins de dușmani, dar nu știa cum s-o facă, dacă aceștia fuseseră deja preveniți că sosește. Kim a găsit soluția.

În India există o mulțime de cerșetori sfinți care umblă prin țară. Sunt socotiți foarte sfinți, iar oamenii îi ajută mereu cu mâncare și bani. Nu poartă aproape nicio haină, se ung cu cenușă și își pictează anumite semne pe față. Așa că Kim s-a apucat să-l deghizeze pe om în cerșetor. A făcut un amestec de făină și cenușă, pe care a luat-o din căușul unei pipe, și-a dezbrăcat prietenul și l-a uns peste tot cu amestecul. I-a uns și rănile, ca să nu se vadă. În cele din urmă, cu ajutorul unei cutiuțe de vopsele pe care o avea la el, i-a pictat omului pe frunte semnele potrivite, i-a răvășit părul ca să arate sălbatic și zbârlit ca al unui cerșetor și l-a acoperit cu praf, așa încât nici mama lui nu l-ar mai fi recunoscut.

Curând după aceea au ajuns într-o gară mare. Aici, pe peron, l-au găsit pe ofițerul de poliție căruia trebuia să-i fie făcut raportul. Falsul cerșetor s-a împins în ofițer și a fost certat de acesta în engleză. Cerșetorul i-a răspuns cu un potop de înjurături băștinașe, în care a amestecat cuvintele secrete. Ofițerul de poliție și-a dat seama pe loc, după cuvintele secrete, că acest cerșetor era un agent. S-a prefăcut că îl arestează și l-a dus la secția de poliție, unde putea vorbi cu el în liniște și putea primi raportul.

Mai târziu Kim a făcut cunoștință cu un alt agent al Serviciului — un băștinaș educat — și a putut să-l ajute mult la prinderea a doi ofițeri care lucrau ca spioni.

Aceste aventuri ale lui Kim, și altele, merită din plin citite, pentru că arată ce fel de muncă prețioasă poate face un cercetaș pentru țara lui în vremuri de primejdie, dacă este destul de bine pregătit și destul de isteț.

Băieții din Mafeking. Am avut un exemplu de cât de folositori pot fi băieții în misiuni de luptă, când s-a format un corp de băieți pentru apărarea orașului Mafeking, în 1899–1900, în timpul Războiului din Africa de Sud.

Mafeking, poate știi, era un orășel de provincie obișnuit, în mijlocul câmpiilor deschise ale Africii de Sud. Nimeni nu s-a gândit vreodată că ar putea fi atacat de un dușman. Asta îți arată cum, în război, trebuie să fii pregătit pentru ce este posibil, nu doar pentru ce este probabil.

Când am aflat că urma să fim atacați la Mafeking, am trimis garnizoana la punctele pe care trebuia să le apere — vreo 700 de oameni instruiți, polițiști și voluntari. Apoi i-am înarmat pe orășeni, care erau cam 300. Unii dintre ei erau vechi pionieri ai frontierei și pe deplin la înălțimea situației. Dar mulți erau tineri vânzători, funcționari și alții care nu puseseră niciodată mâna pe o pușcă.

Cu totul, așadar, nu aveam decât vreo mie de oameni ca să apărăm localitatea, care avea cam cinci mile (8 km) de jur împrejur și în care se aflau 600 de femei și copii albi și vreo 7.000 de băștinași.

Fiecare om era prețios, iar pe măsură ce treceau săptămânile și mulți erau uciși sau răniți, îndatoririle luptei și ale pazei de noapte deveneau tot mai grele pentru ceilalți.

Corpul de cadeți din Mafeking. Atunci Lord Edward Cecil, șeful statului-major, i-a adunat pe băieții din Mafeking și a făcut din ei un corp de cadeți. Le-a dat uniforme și i-a instruit. Și erau o ceată grozav de isteață și de folositoare. Până atunci folosiserăm un mare număr de oameni pentru dusul ordinelor și al mesajelor, pentru pază, ca ordonanțe și așa mai departe. Aceste îndatoriri au fost acum predate cadeților, iar oamenii au fost eliberați ca să întărească linia de foc.

Cadeții, sub comanda sergentului-major al lor, un băiat pe nume Goodyear, au făcut treabă bună și au meritat din plin medaliile pe care le-au primit la sfârșitul războiului.

Mulți dintre ei mergeau pe bicicletă, și astfel am putut înființa o poștă prin care oamenii puteau trimite scrisori prietenilor din diferitele forturi sau din oraș, fără să iasă ei înșiși sub foc. Pentru aceste scrisori am făcut timbre poștale pe care era desenat un cadet curier pe bicicletă.

I-am spus odată unuia dintre acești băieți, când a venit printr-un foc destul de puternic:

„O să te lovească într-o zi, dacă tot umbli așa pe bicicletă când zboară obuzele.”

„Pedalez așa de repede, domnule, că n-o să mă prindă niciodată!” mi-a răspuns.

Băieților ăstora nu părea să le pese câtuși de puțin de gloanțe. Erau mereu gata să execute ordinele, deși asta însemna să-și riște viața de fiecare dată.

Ai face-o și tu? Ar face vreunul dintre voi așa ceva? Dacă un dușman ar trage de-a lungul acestei străzi și tu ar trebui să duci un mesaj la o casă de pe partea cealaltă, ai face-o? Sunt sigur că da — deși probabil nu ți-ar plăcea prea mult s-o faci.

Dar trebuie să te pregătești dinainte pentru astfel de lucruri. E ca atunci când sari cu capul înainte în apă rece. Unul care e obișnuit să sară nu face mare caz de asta — a exersat de nenumărate ori. Dar întreabă-l pe unul care n-a făcut-o niciodată, și-i va fi frică.

La fel e și cu un băiat care s-a obișnuit să asculte ordinele pe loc, fie că e vreun risc, fie că nu. În clipa în care are ceva de făcut, o face, oricât de mare ar fi primejdia pentru el, pe când un altul, căruia nu i-a păsat niciodată de ascultare, ar șovăi și ar fi apoi disprețuit chiar și de foștii lui prieteni.

Dar nu e nevoie de un război ca să fii de folos în calitate de cercetaș. Ca cercetaș al păcii ai o mulțime de lucruri de făcut — în orice zi, oriunde te-ai afla.

Povestirea nr. 2 — Ce fac cercetașii

Viața în aer liber · Arta pădurii · Cavalerism · Salvarea de vieți · Rezistența · Dragostea de țară

Iată lucrurile pe care trebuie să le cunoști ca să devii un cercetaș bun:

Viața în aer liber

Tabăra este partea veselă a vieții de cercetaș. Să trăiești afară, în aerul liber al lui Dumnezeu, printre dealuri și copaci, printre păsări și animale, lângă mare și râuri — adică să trăiești cu natura, să ai propria ta căsuță de pânză, să-ți gătești singur mâncarea și să explorezi — toate acestea îți aduc o sănătate și o fericire pe care nu le poți găsi niciodată printre cărămizile și fumul orașului.

Și drumeția, în care mergi mai departe și explorezi în fiecare zi locuri noi, este o aventură minunată. Te întărește și te călește, așa încât nu-ți mai pasă de vânt și de ploaie, de arșiță și de frig. Le iei pe toate așa cum vin, cu acel simțământ de vigoare care te face să înfrunți orice necaz cu zâmbetul pe buze, știind că până la urmă vei învinge.

Dar, bineînțeles, ca să te bucuri de tabără și de drumeție, trebuie să știi cum se fac ele cum trebuie.

Trebuie să știi cum să-ți ridici singur un cort sau o colibă; cum să pregătești și să aprinzi un foc; cum să-ți gătești mâncarea; cum să legi bușteni laolaltă ca să faci un pod sau o plută; cum să-ți găsești drumul, noaptea ca și ziua, într-un ținut necunoscut, și multe alte lucruri.

Foarte puțini băieți învață aceste lucruri cât timp trăiesc în locuri civilizate, pentru că au case confortabile și paturi moi în care să doarmă. Mâncarea le este pregătită de alții, iar când vor să afle drumul, pur și simplu întreabă un polițist.

Ei bine, când băieții aceștia încearcă să meargă în cercetare sau în explorare, se trezesc cu totul neajutorați. Ia-l chiar și pe „eroul” tău din sport și pune-l în sălbăticie, alături de un băiat antrenat în viața de tabără, și vezi care dintre ei se descurcă singur. Scorurile strălucite de la cricket nu-i folosesc la mare lucru acolo. Nu e decât un „novice”.

Arta pădurii

Arta pădurii este cunoașterea animalelor și a naturii.

Înveți despre diferitele feluri de animale urmărindu-le urmele și furișându-te spre ele, ca să le poți privi în starea lor firească și să le studiezi obiceiurile.

Tot sportul vânătorii stă în arta pădurii, în pânda animalelor, nu în uciderea lor. Niciun cercetaș nu omoară cu bună știință un animal doar de dragul de a ucide, ci numai când are nevoie de hrană — sau dacă animalul este dăunător. Privind mereu animalele în libertate, ajungi să le îndrăgești prea mult ca să mai tragi în ele.

Arta pădurii cuprinde, pe lângă priceperea de a vedea urmele și alte semne mărunte, și puterea de a le citi înțelesul: cu ce viteză mergea animalul, dacă era speriat sau nu bănuia nimic, și așa mai departe. Îi dă vânătorului și putința de a-și găsi drumul în junglă sau în deșert. Îl învață care sunt cele mai bune fructe și rădăcini sălbatice pentru hrana lui, sau care sunt hrana preferată a animalelor și, prin urmare, ar putea să le atragă.

În același fel, în locurile locuite citești urmele oamenilor, ale cailor, ale bicicletelor, ale automobilelor și afli din ele ce s-a petrecut. Înveți să observi, după semne mărunte — cum ar fi păsările care își iau deodată zborul —, că cineva se mișcă prin apropiere, deși nu-l poți vedea.

Observând purtarea sau îmbrăcămintea oamenilor și punând lucrurile cap la cap, poți vedea uneori că pun la cale ceva rău. Sau îți poți da seama când sunt la necaz și au nevoie de ajutor ori de compasiune — și atunci poți face ceea ce este una dintre îndatoririle de căpătâi ale unui cercetaș, anume să-i ajuți pe cei aflați la necaz în orice chip îți stă în putință.

Ține minte că este o rușine pentru un cercetaș ca, atunci când este cu alți oameni, aceștia să vadă ceva — mare sau mic, aproape sau departe, sus sau jos — pe care el să nu-l fi văzut deja singur.

Cavalerism

În vremurile de demult, cavalerii erau adevărații cercetași, iar regulile lor semănau foarte mult cu Legea Cercetașului pe care o avem noi astăzi.

Cavalerii socoteau onoarea drept bunul lor cel mai sfânt.

Nu ar fi făcut un lucru necinstit, cum ar fi să mintă sau să fure. Mai degrabă ar fi murit decât să-l facă. Erau întotdeauna gata să lupte și să fie uciși apărându-și regele, religia sau onoarea.

Fiecare cavaler avea o mică ceată — un scutier și câțiva oșteni —, întocmai cum șeful nostru de patrulă îl are pe secundul său (sau ajutorul) și patru sau cinci cercetași.

Codul cavalerilor

Patrula cavalerului îi rămânea alături la bine și la greu, și toți urmau aceeași idee ca și conducătorul lor, anume:

Onoarea lor era sfântă.
Erau credincioși lui Dumnezeu, regelui și țării lor.
Erau deosebit de curtenitori și politicoși cu toate femeile și cu toți copiii, și cu cei slabi.
Erau săritori cu toată lumea.
Dădeau bani și hrană acolo unde era nevoie și își puneau bani deoparte ca să poată face asta.
Învățau să mânuiască armele ca să-și apere religia și țara împotriva dușmanilor.
Se păstrau puternici, sănătoși și activi, ca să poată face bine toate aceste lucruri.

Voi, cercetașii, nu puteți face nimic mai bun decât să urmați pilda cavalerilor.

Un lucru de seamă la ei era că în fiecare zi trebuiau să facă o faptă bună cuiva, și aceasta este una dintre regulile noastre.

Când te scoli dimineața, amintește-ți că în ziua aceea trebuie să faci o faptă bună pentru cineva. Fă un nod la batistă sau la eșarfă ca să-ți aduci aminte.

Dacă vreodată descoperi că ai uitat să-ți faci fapta bună zilnică, a doua zi trebuie să faci două. Ține minte că, prin Promisiunea Cercetașului, te-ai legat pe onoarea ta să o faci. Dar să nu crezi că cercetașii trebuie să facă doar o faptă bună pe zi. Trebuie să facă una, dar dacă pot face cincizeci, cu atât mai bine.

O faptă bună poate fi foarte măruntă. Este o faptă bună chiar și dacă nu faci decât să pui un bănuț în cutia milei, să ajuți o bătrână să treacă strada, să faci loc cuiva pe o bancă, să dai apă unui cal însetat sau să ridici o coajă de banană de pe trotuar. Dar una trebuie făcută în fiecare zi, și contează numai atunci când nu primești nicio răsplată în schimb.

Salvarea de vieți

Omul care salvează viața unui semen — așa cum i se poate întâmpla în accidentele năprasnice și neașteptate care se petrec în orașele mari, în mine și în fabrici, în viața de zi cu zi — nu este cu nimic mai puțin erou decât soldatul care se aruncă în toiul luptei ca să-și scape un camarad, în toată învălmășeala bătăliei.

Mii de cercetași au câștigat medalii pentru salvarea de vieți, și nădăjduiesc că mulți alții vor face la fel.

E sigur că mulți dintre voi veți avea, la un moment dat, prilejul să salvați o viață. Dar trebuie să FII PREGĂTIT pentru asta. Trebuie să știi ce ai de făcut în clipa în care se întâmplă un accident — și să faci pe loc.

Nu e de ajuns să citești despre asta într-o carte și să crezi că știi ce ai de făcut. Trebuie să exersezi cu adevărat, și să exersezi des, lucrurile care trebuie făcute: cum să-ți acoperi gura și nasul cu o batistă udă ca să poți respira prin fum; cum să rupi un cearșaf în fâșii și să faci din el o frânghie ca să scapi dintr-un incendiu; cum să deschizi un capac de canal ca să intre aer într-o canalizare plină de gaze; cum să ridici și să duci o persoană leșinată; cum să salvezi și să readuci la viață un om aparent înecat, și așa mai departe.

Când vei fi învățat toate aceste lucruri, vei avea încredere în tine, așa încât, atunci când se întâmplă un accident și toată lumea e în fierbere și nu știe ce să facă, tu să poți păși liniștit în față și să faci ceea ce trebuie.

Rezistența

Ca să-și îndeplinească toate îndatoririle și munca de cercetaș, un băiat trebuie să fie puternic, sănătos și activ. Poate ajunge așa dacă are puțină grijă de el.

Asta înseamnă multă mișcare: jocuri, alergare, mers pe jos, ciclism și așa mai departe.

Un cercetaș ar trebui să doarmă mult în aer liber. Un băiat obișnuit să doarmă cu fereastra închisă poate răci când încearcă prima dată să doarmă afară. Secretul este să dormi întotdeauna cu ferestrele deschise, vara și iarna, și nu vei răci. Eu, personal, nu pot dormi cu fereastra închisă sau cu jaluzelele trase, iar când stau la țară îmi place să dorm în afara casei.

O scurtă rundă de exerciții în fiecare dimineață și seară este un lucru grozav ca să te menții în formă — nu atât ca să-ți faci mușchi de arătat, cât ca să-ți pui la treabă toate organele interne și să-ți pornești circulația sângelui în fiecare parte a corpului.

Orice cercetaș adevărat face baie zilnic. Dacă nu poate face baie, se freacă bine în fiecare zi cu un prosop aspru și ud.

Cercetașii respiră pe nas, nu pe gură. În felul acesta nu li se face sete. Nu-și pierd răsuflarea așa de repede. Nu inspiră tot felul de microbi de boală care plutesc în aer, și nu sforăie noaptea.

Exercițiile de respirație adâncă sunt de mare folos pentru dezvoltarea plămânilor și pentru a pune aer proaspăt (oxigen) în sânge, cu condiția să fie făcute în aer liber și să nu fie exagerate. Pentru respirația adâncă, aerul trebuie tras încet și adânc pe nas, nu pe gură, până când coastele se deschid cât de mult se poate. Apoi, după un timp, trebuie dat afară încet și constant, fără efort. Dar, la urma urmei, cea mai bună respirație adâncă este cea care vine de la sine, din multă alergare.

Iubește-ți țara

Țara mea și țara ta n-au crescut de la sine, din nimic. Au fost făcute de bărbați și femei prin muncă grea și lupte grele, adesea cu jertfa vieții lor — adică prin patriotismul lor din toată inima.

În tot ce faci, gândește-te mai întâi la țara ta. Nu-ți cheltui tot timpul și toți banii doar ca să te distrezi, ci gândește-te mai întâi cum poți fi de folos binelui comun. După ce ai făcut asta, te poți bucura pe drept și cu cinste de viață, în felul tău.

Poate că nu vezi cum ar putea un simplu băiețel să-i fie de folos țării lui. Dar, devenind cercetaș și respectând Legea Cercetașului, orice băiat poate fi de folos.

„Țara mea înaintea mea” ar trebui să-ți fie țelul. Probabil că, dacă te întrebi cu adevărat, vei descoperi că deocamdată le ai exact pe dos. Sper că, dacă e așa, din clipa aceasta te vei îndrepta și vei rămâne așa mereu. Nu te mulțumi, cum făceau romanii și cum fac unii și astăzi, să plătești pe alții ca să joace fotbal în locul tău sau să-ți ducă luptele în locul tău. Fă ceva tu însuți ca să ajuți ca Steagul să fâlfâie mai departe.

Dacă te apuci de cercetășie în acest spirit, vei face ceva. Apucă-te de ea nu doar pentru că e distractivă, ci pentru că astfel te vei pregăti să fii un bun cetățean nu numai al țării tale, ci al lumii întregi.

Atunci vei avea în tine cel mai adevărat spirit de patriotism, pe care orice băiat ar trebui să-l aibă, dacă e un băiat de ispravă.

Crima de la Elsdon

(Povestea care urmează, adevărată în liniile ei mari, ilustrează în general îndatoririle unui cercetaș.)

Cu mulți ani în urmă, în nordul Angliei, a avut loc o crimă sălbatică. Ucigașul a fost prins, condamnat și spânzurat mai ales datorită artei cercetășești a unui băiat cioban.

Arta pădurii — Băiatul, Robert Hindmarsh, fusese sus pe landă cu oile și se întorcea acasă peste o parte sălbatică și retrasă a dealurilor, când a trecut pe lângă un vagabond care ședea pe jos, cu picioarele întinse în față, și mânca ceva.

Observația — Trecând, băiatul a remarcat înfățișarea vagabondului și mai ales cuiele neobișnuite din tălpile bocancilor lui.

Discreția — Nu s-a oprit să se holbeze, ci a prins aceste amănunte dintr-o privire, în trecere, fără să atragă prea mult atenția omului, care l-a luat drept un băiat oarecare.

Deducția — Când băiatul s-a apropiat de casă, la vreo cinci-șase mile (8–10 km) depărtare, a dat peste o mulțime adunată în jurul unei case. Bătrâna care locuia acolo (Margaret Crozier) fusese găsită ucisă. Se făceau tot felul de presupuneri despre cine săvârșise fapta, iar bănuielile păreau să se îndrepte spre o mică bandă de trei-patru vagabonzi care cutreierau ținutul jefuind și amenințând cu moartea pe oricine ar fi dat de știre despre nelegiuirile lor.

Băiatul a auzit toate acestea. Apoi a observat niște urme de pași ciudate în grădinița casei. Urmele cuielor se potriveau cu cele pe care le văzuse în bocancii omului de pe landă, și a dedus, firesc, că omul acela ar putea avea vreo legătură cu crima.

Cavalerismul — Faptul că fusese ucisă o bătrână neajutorată a făcut să se ridice în băiat simțământul cavaleresc împotriva ucigașului, oricine ar fi fost el.

Curajul și autodisciplina — Așa că, deși știa că prietenii ucigașului l-ar putea omorî pentru că a dat informații, și-a lăsat temerile deoparte. S-a dus de îndată la polițist și i-a spus despre urmele din grădină și unde îl putea găsi pe omul care le lăsase — dacă pornea imediat.

Sănătatea și puterea — Omul de sus de pe landă ajunsese atât de departe de locul crimei, nevăzut de nimeni în afară de băiat, încât se credea în siguranță și nu i-a trecut prin cap că băiatul ar putea merge pe jos tot drumul până la locul crimei și apoi să se întoarcă, așa cum a și făcut, cu poliția. Așa că nu și-a luat nicio măsură de prevedere.

Dar băiatul era un copil de la munte, puternic și sănătos, și a făcut drumul repede și bine, așa că l-au găsit pe om și l-au prins fără greutate.

Omul era Willie Winter, un țigan.

A fost judecat, găsit vinovat și spânzurat la Newcastle. Trupul i-a fost apoi adus și atârnat într-o spânzurătoare lângă locul crimei, cum era obiceiul pe vremea aceea.

Doi dintre țiganii care îi fuseseră complici au fost prinși cu o parte din lucrurile furate și au fost și ei executați la Newcastle.

Bunătatea inimii — Dar când băiatul a văzut trupul ucigașului atârnând acolo, în spânzurătoare, l-a copleșit mâhnirea că pricinuise moartea unui semen.

Salvarea de vieți — Totuși, judecătorul a trimis după el și l-a felicitat pentru marele bine pe care îl făcuse compatrioților săi, salvând probabil viețile unora dintre ei, prin faptul că scăpase lumea de un criminal atât de primejdios.

Datoria — I-a spus: „Ți-ai făcut datoria, deși asta ți-a adus personal oarecare primejdie și multă suferință. Totuși, nu trebuie să te lași tulburat de asta. Era datoria ta să ajuți poliția ca dreptatea să fie făcută, iar datoria trebuie împlinită întotdeauna, oricât te-ar costa, chiar dacă ar trebui să-ți dai viața.”

Pilda — Astfel, băiatul a îndeplinit fiecare parte a datoriei unui cercetaș.

El a pus în practică: arta pădurii; observația fără a fi remarcat; deducția; cavalerismul; simțul datoriei; rezistența; bunătatea inimii.

Nici nu i-a trecut prin minte că fapta pe care a făcut-o cu totul din propria voință avea să fie dată, ani mai târziu, ca pildă vouă, celorlalți băieți, pentru a vă învăța să vă faceți datoria.

În același fel, ține minte că faptele tale pot fi privite de alții după tine și luate, la rândul lor, drept pildă.

Așa că străduiește-te să-ți faci datoria cum se cuvine în orice împrejurare.

Povestirea nr. 3 — Cum devii cercetaș

Proba de novice · Legea Cercetașului · Promisiunea Cercetașului · Semnul cercetașului și salutul · Învestitura · Uniforma de cercetaș

Ca să fii cercetaș, trebuie să te înscrii într-o patrulă sau într-o trupă de cercetași din cartierul tău, cu permisiunea scrisă a părinților.

Dar înainte de a deveni cercetaș, trebuie să treci proba de novice. Este o probă simplă, doar ca să arăți că ești de nădejde și că ai de gând să mergi până la capăt. Cerințele nu sunt deloc grele și vei găsi în această carte tot ce trebuie să știi.

Când l-ai convins pe șeful de trupă, adică pe omul care conduce trupa ta, că știi să faci toate lucrurile cerute și că le faci cum trebuie, vei fi învestit ca cercetaș și vei avea dreptul să porți insigna de novice.

Legea Cercetașului

Legea Cercetașului cuprinde regulile care se aplică tuturor cercetașilor din lumea întreagă și pe care promiți să le respecți atunci când ești înscris ca cercetaș. Legea Cercetașului se găsește pe interiorul coperții din față a acestei cărți. Studiaz-o cu atenție, ca să înțelegi sensul fiecărui punct.

Notă de la noi. În cartea tipărită, Legea și Promisiunea stau pe interiorul coperții, care nu a ajuns în textul de la care am pornit. Le dăm aici, în forma ediției din 1954.

Promisiunea Cercetașului
Pe onoarea mea, promit că voi face tot ce pot:
să îmi fac datoria față de Dumnezeu și față de Rege,
să îi ajut pe ceilalți în orice clipă,
să respect Legea Cercetașului.

Legea Cercetașului

Pe onoarea cercetașului te poți bizui.

Cercetașul e loial Regelui, țării sale, liderilor săi, părinților, celor pentru care lucrează și celor aflați în grija lui.

Datoria cercetașului e să fie de folos și să îi ajute pe ceilalți.

Cercetașul e prieten cu toți și frate cu orice alt cercetaș, din orice țară, clasă sau credință ar fi acela.

Cercetașul e politicos.

Cercetașul e prieten al animalelor.

Cercetașul ascultă fără discuție de părinții săi, de șeful de patrulă și de șeful de trupă.

Cercetașul zâmbește și fluieră în orice greutate.

Cercetașul e econom.

Cercetașul e curat în gând, în vorbă și în faptă.

Promisiunea Cercetașului

La învestitura ta ca cercetaș vei face Promisiunea Cercetașului în fața întregii trupe. Promisiunea Cercetașului o vei găsi pe interiorul coperții din față.

Această promisiune este foarte greu de ținut, dar este un lucru cât se poate de serios, și niciun băiat nu este cercetaș dacă nu face tot ce poate ca să se ridice la înălțimea promisiunii sale.

Vezi, așadar, că cercetășia nu este doar distracție, ci cere mult de la tine, și știu că pot avea încredere că vei face tot ce îți stă în putință ca să îți ții Promisiunea de Cercetaș.

Deviza cercetașului

Deviza cercetașului este:

FII PREGĂTIT

ceea ce înseamnă că ești mereu gata, cu mintea și cu trupul, să îți faci DATORIA.

Fii pregătit cu mintea, obișnuindu-te prin disciplină să asculți de orice ordin și gândindu-te dinainte la orice accident sau situație care s-ar putea ivi, astfel încât să știi ce este de făcut la momentul potrivit și să fii dispus să o faci.

Fii pregătit cu trupul, făcându-te puternic și sprinten, în stare să faci lucrul potrivit la momentul potrivit — și să îl faci.

Insigna cercetașului

Insigna cercetașului este vârful de săgeată care arată nordul pe o hartă sau pe o busolă. Este insigna cercetașului pentru că arată direcția cea bună — și în sus. Ea arată calea de urmat în împlinirea datoriei și în ajutorarea celorlalți. Cele trei vârfuri ale ei îți amintesc de cele trei puncte ale Promisiunii Cercetașului.

Acest vârf de săgeată a ajuns să fie insigna cercetașilor în aproape toate țările lumii. Pentru a deosebi o națiune de alta, pe fața insignei este pusă adesea emblema țării respective. Vezi asta, de pildă, în Statele Unite, unde vulturul și scutul național al Americii stau în față, pe fundalul insignei frăției mondiale a cercetașilor. La fel se întâmplă în multe alte țări.

Sub vârful de săgeată se află o panglică pe care este scrisă deviza cercetașului, „Fii pregătit”. Panglica are capetele întoarse în sus, ca gura unui cercetaș, pentru că el își face datoria zâmbind și de bunăvoie.

Sub panglică se află un șnur cu un nod făcut în el. Nodul acesta este ca să îți amintească să faci în fiecare zi o faptă bună pentru cineva.

Semnul cercetașului și salutul

Semnul cercetașului se face ridicând mâna dreaptă, cu palma spre înainte, cu degetul mare sprijinit pe unghia degetului mic și cu celelalte degete drepte, îndreptate în sus. Cele trei degete îi amintesc cercetașului de cele trei părți ale Promisiunii Cercetașului. Semnul cercetașului se face la rostirea Promisiunii sau ca salut. Când mâna ținută astfel este ridicată la frunte, acesta este salutul cercetașului.

Când se salută

Toți cei care poartă insigna de cercetaș se salută între ei o dată pe zi. Cel care îl vede primul pe celălalt cercetaș salută primul, indiferent de grad.

Cercetașii vor saluta întotdeauna, în semn de respect, la ridicarea drapelului; când se cântă imnul național; drapelele naționale desfășurate; drapelele cercetășești, atunci când sunt purtate în cadrul unei ceremonii; și la toate înmormântările. În aceste împrejurări, dacă cercetașii se află sub comandă, ei ascultă ordinele celui care conduce în privința salutului sau a poziției de drepți. Dacă un cercetaș nu se află sub comandă, el salută din proprie inițiativă. În toate cazurile, liderii salută dacă poartă pălăria pe cap.

Salutul cu mâna se folosește numai atunci când cercetașul nu își poartă toiagul și se face întotdeauna cu mâna dreaptă. Salutul cu toiagul în mână se face aducând brațul stâng, cu o mișcare hotărâtă, orizontal peste piept, cu degetele făcând semnul cercetașului și atingând ușor toiagul.

În uniformă, cercetașul salută fie că poartă pălăria, fie că nu, cu o singură excepție: la slujbele religioase, când toți cercetașii trebuie să stea în poziție de drepți în loc să salute.

Semnificația salutului

Un om mi-a spus odată că „el e la fel de bun ca oricare altul; și să fie al naibii dacă o să ridice vreodată un deget ca să-i salute pe așa-zișii lui «superiori»; el nu avea de gând să fie sclav și să se ploconească în fața lor, nu, domnule!” — și așa mai departe.

Acesta este un spirit necioplit, obișnuit printre băieții care nu au fost crescuți ca cercetași.

Nu m-am contrazis cu el, dar i-aș fi putut spune că și-a făcut o idee greșită despre salut.

Salutul este un semn între oameni de rang. Este un privilegiu să poți saluta pe cineva.

În vremurile de demult, toți oamenii liberi aveau voie să poarte arme, și când unul se întâlnea cu altul, fiecare ridica mâna dreaptă ca să arate că nu ține nicio armă în ea și că se întâlnesc ca prieteni. La fel făcea și un om înarmat când întâlnea o persoană fără apărare sau o doamnă.

Sclavii și iobagii nu aveau voie să poarte arme, așa că trebuiau să se strecoare pe lângă oamenii liberi fără să facă niciun semn.

În zilele noastre oamenii nu mai poartă arme. Dar cei care ar fi avut dreptul să o facă — cavalerii, scutierii și oamenii de arme, adică cei care trăiesc pe proprietatea lor sau își câștigă singuri existența — păstrează și astăzi obiceiul de a se saluta între ei ducând mâna la pălărie sau chiar scoțând-o. „Pierde-vară” nu au dreptul să salute, așa că ar trebui să se strecoare pe lângă ceilalți, cum de altfel și fac de obicei, fără să-i bage în seamă pe oamenii liberi sau pe cei care își câștigă pâinea.

A saluta arată doar că ești un băiat de treabă și că le vrei binele celorlalți. Nu este nimic slugarnic în asta.

Dacă un necunoscut îți face semnul cercetașului, trebuie să îi răspunzi imediat făcându-i și tu semnul, iar apoi să dai mâna cu el cu MÂNA STÂNGĂ — strângerea de mână a cercetașilor. Dacă el îți arată apoi insigna de cercetaș sau dovedește că este cercetaș, trebuie să îl tratezi ca pe un frate cercetaș și să îl ajuți.

Învestitura unui cercetaș

Iată un ceremonial propus pentru învestirea unui recrut ca cercetaș:

Trupa este așezată în formație de potcoavă, cu șeful de trupă și ajutorul șefului de trupă în deschizătură.

Recrutul, împreună cu șeful său de patrulă, stă chiar în interiorul cercului, în fața șefului de trupă. Ajutorul șefului de trupă ține toiagul și pălăria recrutului. Când șeful de trupă dă ordinul de a înainta, șeful de patrulă îl aduce pe recrut în centru. Șeful de trupă întreabă apoi:

„Știi ce este onoarea ta?”

Recrutul răspunde: „Da. Înseamnă că se poate avea încredere că sunt sincer și cinstit” (sau ceva asemănător).

„Cunoști Legea Cercetașului?”

„Pot avea încredere, pe onoarea ta, că vei face tot ce poți ca să te ridici la înălțimea Promisiunii Cercetașului?”

Recrutul face apoi semnul cercetașului, și la fel face întreaga trupă, în timp ce el rostește Promisiunea Cercetașului.

Șeful de trupă: „Am încredere, pe onoarea ta, că vei ține această promisiune. Ești acum unul dintre membrii marii frății mondiale a cercetașilor.”

Ajutorul șefului de trupă îi pune apoi pălăria pe cap și îi dă toiagul.

Șeful de trupă dă mâna cu el cu mâna stângă.

Noul cercetaș se întoarce cu fața spre trupă și o salută.

Trupa salută.

Șeful de trupă dă comanda: „La patrulă, înainte marș!”

Trupa ia toiegele la umăr, iar noul cercetaș și șeful său de patrulă mărșăluiesc înapoi la patrula lor.

Mai departe în cercetășie

După ce ai fost învestit ca cercetaș, poți trece la gradul următor, acela de cercetaș de clasa a doua. Pentru aceasta vei învăța începuturile multor lucruri folositoare. Insigna cercetașului de clasa a doua este panglica singură, cu deviza cercetașului.

Niciun cercetaș nu va vrea să rămână multă vreme de clasa a doua, așa că vei deveni cercetaș de clasa întâi cât de curând poți. Asta înseamnă muncă serioasă: semnalizare, citirea hărții, drumeție, prim ajutor și multe altele. Insigna de clasa întâi este formată din vârful de săgeată împreună cu panglica.

Poți câștiga și insigne de specialitate pentru pasiunile tale.

Uniforma de cercetaș

Uniforma de cercetaș seamănă foarte mult cu uniforma purtată de oamenii mei pe vremea când comandam Poliția Călare Sud-Africană (South African Constabulary). Ei știau ce este comod, practic și o bună apărare împotriva vremii. Așa că și cercetașii au cam aceeași uniformă.

Cu câteva mici modificări, uniforma originală de cercetaș a fost pe placul cercetașilor din lumea întreagă și a fost adoptată pretutindeni. Firește, în climatele extreme ea trebuie adaptată la anotimpuri, dar, în linii mari, națiunile din zonele temperate sunt îmbrăcate la fel.

Începând de sus, pălăria kaki cu boruri largi este o bună apărare împotriva soarelui și a ploii. Ea este ținută pe cap de un șiret de bocanci legat cu fundă în față, pe bor, și care trece pe după ceafă. Șiretul acesta îți va prinde bine în multe feluri când ești în tabără. Pălăria are patru adâncituri.

Urmează eșarfa, care se împăturește în triunghi, cu vârful la ceafă. Fiecare trupă are culoarea ei de eșarfă, și fiindcă onoarea trupei tale este legată de eșarfă, trebuie să ai mare grijă să o păstrezi curată și îngrijită. Se prinde la gât cu un nod sau cu un inel („woggle”), adică un fel de inel făcut din șnur, metal, os sau din orice vrei tu. Eșarfa îți apără gâtul de arsurile soarelui și slujește la multe, de pildă ca bandaj sau ca frânghie în caz de nevoie.

Cămașa de cercetaș (sau puloverul) este un lucru lejer și comod, și nimic nu e mai plăcut decât ea cu mânecile suflecate. Toți cercetașii le poartă suflecate, pentru că asta le dă mai multă libertate de mișcare, dar și ca semn că sunt gata să își pună în practică deviza. Le lasă în jos numai când este foarte frig sau când brațele ar putea fi arse de soare. Pe vreme rece, cămașa poate fi completată cu haine mai călduroase purtate peste ea sau, mai bine, pe dedesubt.

Pantalonii scurți sunt indispensabili pentru munca grea și pentru cățărat, pentru drumeție și pentru tabără. Sunt mai ieftini și mai igienici decât pantalonii bufanți sau cei lungi. Dau picioarelor libertate și aerisire. Un alt avantaj este că, atunci când pământul este ud, poți umbla fără ciorapi și nu ți se udă nicio haină.

Ciorapii sunt ținuți de jartiere, cu capete verzi care se văd sub răsfrângerea ciorapului.

Personal, consider că pantofii sunt mai potriviți decât bocancii înalți, pentru că aerisesc mai bine picioarele și, prin urmare, micșorează pericolul de răceală și de rosături, care apar atunci când ciorapii umezi înmoaie pielea picioarelor în bocanci strâns legați.

Purtarea uniformei

Ținuta de cercetaș, prin uniformitatea ei, a devenit astăzi o legătură de frăție între băieții din lumea întreagă.

Purtarea corectă a uniformei și ținuta îngrijită a fiecărui cercetaș în parte fac din el o cinste pentru mișcarea noastră.

Ele arată mândria lui față de sine și față de trupa sa.

În schimb, un singur cercetaș neglijent, îmbrăcat la întâmplare, poate face de râs întreaga mișcare în ochii publicului.

Arată-mi un asemenea băiat și îți voi arăta unul care nu a înțeles adevăratul spirit cercetășesc și care nu se mândrește deloc că face parte din marea noastră frăție.

Toiagul de cercetaș

Toiagul este o completare folositoare a echipamentului cercetașului.

Personal, l-am găsit un ajutor neprețuit când am străbătut munți sau ținuturi presărate cu bolovani, și mai ales la treburile de noapte prin pădure sau prin tufărișuri. În plus, dacă cercetașul cioplește pe el diferite semne care reprezintă realizările sale, toiagul devine treptat atât o cronică, cât și un tovarăș drag al cercetașului.

Toiagul de cercetaș este un băț rezistent, cam până la nas de înalt, gradat în picioare (30 cm) și inci (2,5 cm), pentru măsurat.

Toiagul este folositor la tot felul de lucruri, de pildă la făcut o targă, la ținut mulțimea la distanță, la sărit peste un șanț, la încercat adâncimea unui râu, la păstrat legătura cu restul patrulei pe întuneric. Poți ajuta un alt cercetaș să treacă peste un zid înalt dacă ții toiagul orizontal între mâini și îi faci o treaptă; apoi el îți poate întinde o mână de sus.

Mai multe toiege pot fi folosite la construirea unui pod ușor, a unei colibe sau a unui catarg de drapel.

Toiagul mai are multe alte întrebuințări. De fapt, vei descoperi curând că, dacă nu ai toiagul cu tine, îți va lipsi mereu.

Dacă ai ocazia, taie-ți singur toiagul. Dar nu uita să ceri mai întâi voie.

Povestirea nr. 4 — Patrulele de cercetași

Sistemul patrulelor · Șeful de patrulă · Semnele patrulei · Jocuri

Fiecare trupă de cercetași este alcătuită din două sau mai multe patrule de câte șase până la opt băieți.

Scopul principal al sistemului patrulelor este să dea o responsabilitate adevărată unui număr cât mai mare de băieți. El îl face pe fiecare băiat să înțeleagă că poartă o răspundere personală pentru binele patrulei sale. El face fiecare patrulă să înțeleagă că poartă o răspundere precisă pentru binele trupei. Prin sistemul patrulelor, cercetașii învață că au un cuvânt greu de spus în ceea ce face trupa lor.

Șeful de patrulă. Fiecare patrulă își alege un băiat drept conducător. El se numește șef de patrulă. Șeful de trupă așteaptă foarte mult de la șeful de patrulă și îi lasă mână liberă în desfășurarea muncii din patrulă. Șeful de patrulă își alege un alt băiat ca al doilea la comandă. Acest băiat se numește secund (sau ajutor al șefului de patrulă). Șeful de patrulă răspunde de eficiența și de ținuta patrulei sale. Cercetașii din patrula lui îi ascultă ordinele nu de frica pedepsei, cum se întâmplă adesea în disciplina militară, ci pentru că sunt o echipă care joacă împreună și își susține conducătorul pentru onoarea și succesul patrulei.

Un cuvânt pentru șefii de patrulă. Vreau ca voi, șefii de patrulă, să mergeți mai departe și să vă instruiți patrulele cu totul singuri, pentru că voi puteți să-l luați în mână pe fiecare băiat din patrula voastră și să faceți din el un om de nădejde. Nu folosește la nimic să ai unul sau doi băieți străluciți și restul buni de nimic. Trebuie să încercați să-i faceți pe toți destul de buni.

Pasul cel mai important în această direcție este propriul vostru exemplu, pentru că ceea ce faceți voi vor face și cercetașii voștri.

Arătați-le că știți să ascultați ordinele, fie că sunt date prin viu grai, fie că sunt reguli tipărite sau scrise, și că le îndepliniți fie că șeful de trupă este de față, fie că nu. Arătați-le că puteți câștiga insigne de specialitate, și băieții voștri vă vor urma fără să fie nevoie de prea multă convingere. Dar țineți minte că trebuie să-i trageți după voi, nu să-i împingeți.

Iar șeful de patrulă, instruindu-și și conducându-și patrula, capătă exercițiu și experiență ca să devină un om care poate lua răspunderi asupra lui.

De asemenea, pe lângă faptul că își instruiește patrula, șeful de patrulă trebuie să o și conducă, adică trebuie să fie cel puțin la fel de bun ca oricare dintre cercetașii lui la diferitele treburi pe care le au de făcut. Nu trebuie niciodată să ceară cuiva să facă ceva ce n-ar face el însuși. Și nu trebuie niciodată să „se ia” de cineva, ci trebuie să obțină entuziasmul și munca de bunăvoie a tuturor încurajându-le cu voioșie strădaniile.

În orice domeniu al vieții este nevoie de tineri în care te poți încrede că vor lua asupra lor răspunderea și conducerea. Așa că șeful de patrulă care a izbutit cu patrula lui are toate șansele să izbutească și în viață, când va ieși în lume.

Cea mai mare parte a muncii voastre în patrulă constă în jocuri și practici cercetășești prin care căpătați experiență ca cercetași.

Curtea de Onoare. Curtea de Onoare este o parte importantă a sistemului patrulelor. Este un comitet permanent care rezolvă treburile trupei. O Curte de Onoare este alcătuită din șeful de trupă și șefii de patrulă sau, în cazul unei trupe mici, din șefii de patrulă și secunzi. În multe Curți, șeful de trupă ia parte la ședințe, dar nu votează. În multe cazuri, șefii de patrulă dintr-o Curte de Onoare au dus trupa mai departe în lipsa șefului de trupă.

Curtea de Onoare hotărăște programele de lucru, taberele, răsplățile și alte chestiuni care privesc conducerea trupei. Membrii Curții sunt legați prin jurământ să păstreze secretul. Numai acele hotărâri care privesc întreaga trupă, adică întrecerile, numirile și așa mai departe, ar fi făcute publice.

Numele și semnele patrulelor. Fiecare trupă poartă numele locului de care aparține. Fiecare patrulă din trupă poartă numele unui animal. Este un plan bun să alegeți numai animale și păsări care se găsesc în ținutul vostru. Astfel, Trupa 33 Londra poate avea cinci patrule care sunt, respectiv, „Fluierarii”, „Buldogii”, „Bufnițele”, „Liliecii” și „Pisicile”.

Fiecare șef de patrulă are pe toiag un steguleț cu animalul patrulei sale desenat pe ambele fețe.

Fiecare cercetaș dintr-o patrulă are numărul lui fix. Șeful de patrulă este nr. 1, secundul nr. 2. Ceilalți cercetași au numerele următoare, în ordine. De obicei, cercetașii lucrează doi câte doi, ca tovarăși: nr. 3 și 4 împreună, nr. 5 și 6 împreună, și nr. 7 și 8.

Deviza patrulei. Fiecare patrulă își alege propria deviză, care, de regulă, are o legătură cu animalul patrulei. De pildă, Vulturii ar putea lua drept cuvinte călăuzitoare „Zboară sus”, Castorii ar putea spune „Muncește din greu”, Copoii „Credincios până la moarte” și așa mai departe.

Strigătul patrulei. Fiecare cercetaș din patrulă trebuie să fie în stare să scoată strigătul animalului patrulei sale — astfel, fiecare cercetaș din „Buldogi” trebuie să știe să imite mârâitul buldogului. Acesta este semnalul prin care cercetașii unei patrule pot comunica între ei când stau ascunși sau noaptea. Niciunui cercetaș nu-i este îngăduit să folosească strigătul altei patrule decât al propriei sale patrule. Șeful de patrulă își cheamă patrula în orice moment sunând din fluier și dând strigătul patrulei.

[În această ediție lipsesc cinci pagini cu animalele patrulelor, semnele, strigătele și culorile lor.]

Semnele de drum ale artei pădurii. Semnele de drum ale cercetașilor se fac pe pământ, aproape de marginea din dreapta a drumului. Ele nu trebuie făcute niciodată acolo unde ar strica sau ar urâți o proprietate particulară.

Când un cercetaș face semne pe pământ ca să le citească alții, el desenează și capul animalului patrulei sale. Astfel, dacă vrea să arate că un anumit drum nu trebuie urmat, el desenează de-a curmezișul lui un semn care înseamnă „A nu se urma” și adaugă capul animalului patrulei sale, ca să arate care patrulă a descoperit că drumul nu e bun, și propriul său număr, ca să arate care cercetaș a descoperit asta, astfel:

Noaptea, pe drum se așază în forme asemănătoare bețe cu un smoc de iarbă înfășurat în jurul lor sau pietre, ca să poată fi pipăite cu mâna.

Practici de patrulă

Fiecare cercetaș trebuie să învețe strigătul animalului patrulei sale. Trebuie încurajat să afle tot ce poate despre obiceiurile lui etc. Acesta poate fi un prim pas în cunoașterea naturii.

Fiecare cercetaș trebuie să știe să facă un desen simplu al animalului patrulei sale. Cercetașii trebuie să-l folosească drept semnătură a patrulei.

Semnele speciale ale cercetașilor trebuie folosite în aer liber. Ele pot fi făcute în praf, cu bețe și așa mai departe. Un joc bun de urmărire a urmelor se poate organiza folosind numai semne.

Actoria, sub toate formele ei, trebuie încurajată: procesele simulate și piesele improvizate sunt o pregătire excelentă și sunt de folos pentru serile din jurul focului de tabără sau când trebuie să stați înăuntru.

Jocuri

Cercetaș întâlnește cercetaș. Cercetași singuri, perechi de cercetași sau patrule întregi sunt duși la vreo două mile (3,2 km) depărtare unii de alții. Apoi sunt puși să înainteze unii spre ceilalți, fie de-a lungul unui drum, fie dându-i-se fiecărei tabere un reper spre care să se îndrepte, cum ar fi un deal abrupt sau un copac mare aflat chiar în spatele celeilalte părți, ceea ce va face ca ele să se întâlnească negreșit. Câștigă patrula care o vede prima pe cealaltă. Acest lucru se anunță prin faptul că șeful de patrulă ridică stegulețul patrulei ca să-l vadă arbitrul și sună din fluier. O patrulă nu este obligată să stea laolaltă, dar câștigă patrula care își ridică prima stegulețul; de aceea este bine ca cercetașii să țină legătura cu șefii lor de patrulă prin semnale, prin voce sau prin mesaje. Cercetașii pot folosi orice șiretlic vor, cum ar fi să se cațere în copaci, să se ascundă în căruțe etc., dar nu au voie să se deghizeze decât cu o permisiune specială.

Acest joc se poate juca și noaptea.

Dezbateri. Un exercițiu bun pentru o seară de iarnă în sala de ședințe este să țineți o dezbatere pe orice subiect de actualitate, cu șeful de trupă în rolul președintelui de ședință. El va avea grijă să existe un vorbitor pregătit dinainte care să prezinte și să susțină un punct de vedere asupra subiectului și un alt vorbitor pregătit să expună un alt punct de vedere. După ce i-a ascultat, îi va chema pe rând pe ceilalți cei de față să-și spună părerea. La sfârșit, el numără voturile pentru și împotriva moțiunii.

La început, băieții se vor sfii foarte tare să vorbească, afară de cazul în care subiectul ales de șeful de trupă este unul care îi interesează cu adevărat și îi scoate din ei înșiși.

După o dezbatere sau două, capătă mai multă încredere și sunt în stare să se exprime coerent. Ei deprind totodată și procedura corectă a adunărilor publice, cum ar fi susținerea unei moțiuni, propunerea de amendamente, respectarea hotărârii președintelui, votul, acordarea votului de mulțumire președintelui etc.

Procesul simulat. În locul unei dezbateri, ca variație, poate fi interesant un proces simulat.

De pildă, povestea crimei de la Elsdon, relatată în Povestirea nr. 2, ar putea fi subiectul unui proces.

Șeful de trupă joacă rolul judecătorului și împarte băieților următoarele roluri:

Acuzatul — William Winter.
Martor — băiatul Robert Hindmarsh.
Martor — polițistul.
Martor — un sătean.
Martor — bătrâna (prietena femeii ucise).
Avocatul apărării.
Procurorul.
Primul jurat și juriul (dacă sunt destui cercetași).

Urmați cât mai fidel cu putință procedura unei instanțe de judecată. Lăsați-l pe fiecare să-și născocească singur mărturia, pledoariile sau interogatoriul, după propriile idei și după propria imaginație, pe firul poveștii, dar cu mai multe amănunte. Nu-l găsiți neapărat vinovat pe acuzat, decât dacă acuzarea își dovedește cazul în fața juriului.

În rezumatul final, șeful de trupă poate scoate în evidență faptul că băiatul Hindmarsh a îndeplinit fiecare parte a datoriei unui cercetaș, ca să le întipărească băieților lecția.

Piese nepregătite. Se dă subiectul unei piese scurte și simple și fiecărui jucător i se dă rolul lui, cu o schiță a ceea ce are de făcut și de spus. Cercetașii joacă apoi piesa, născocind pe loc replicile de care e nevoie.

Aceasta dezvoltă puterea imaginației și a exprimării.

Jocul de teatru este o distracție grozavă. Nu contează ce fel de voce ai, atâta timp cât îți rostești cuvintele limpede și deslușit.

Sfaturi pentru instructori

În toate jocurile și întrecerile trebuie să se facă astfel, pe cât posibil, încât toți cercetașii să ia parte, pentru că nu vrem să avem doar unul sau doi jucători străluciți și ceilalți buni de nimic. Toți trebuie să facă exercițiu și toți trebuie să fie destul de buni. În întrecerile unde sunt destui participanți ca să se facă serii, rejucările ar trebui disputate între cei care au pierdut, nu, ca de obicei, între câștigători, iar jocul ar trebui să fie să afli care sunt cei mai slabi, nu care sunt cei mai buni. Oamenii buni se vor strădui la fel de tare să nu fie ultimii cum s-ar strădui să câștige un premiu, iar această formă de întrecere îi dă celui slab cel mai mult exercițiu.

Cântecele de luptă ale cercetașilor

Corul cercetașilor. Acesta este un cântec pe care zulușii din Africa obișnuiau să-l cânte căpeteniei lor. Poate fi strigat în marș sau folosit ca aplauze la jocuri, la ședințe și la focurile de tabără. Trebuie cântat exact în ritm.

Conducătorul: Eengonyama — gonyama.
Corul: Invooboo. Ya-Boh! Ya-Boh! Invooboo!

Înțelesul este:

Conducătorul: „El este un leu!”
Corul: „Da! El este mai mult decât atât: el este un hipopotam!”

Chemarea cercetașilor. Se strigă ca salut, într-un joc sau în orice altă împrejurare potrivită.

Conducătorul: Fii pregătit!
Corul: Zing-a-Zing! Bom! Bom!

(La „Bom! Bom!” se bate din picior sau se lovește în ceva.)

Semnalul cercetașului. Pentru ca un cercetaș să fluiere spre a atrage atenția altui cercetaș.

Dansul de luptă al cercetașilor. Cercetașii se aliniază pe un singur rând, cu conducătorul în față, fiecare ținându-și toiagul în mâna dreaptă și mâna stângă pe umărul vecinului.

Conducătorul cântă cântecul Eengonyama. Cercetașii cântă corul și înaintează câțiva pași o dată, bătând din picior la unison pe notele lungi.

La a doua cântare, fac pași înapoi.

La a treia, se întorc spre stânga, ținându-se în continuare de umeri, și se rotesc într-un cerc mare, repetând corul până au încheiat cercul.

Apoi formează un cerc larg, în mijlocul căruia unul dintre ei iese în față și execută un dans de luptă, înfățișând cum a urmărit și s-a luptat cu unul dintre dușmanii lui. El trece prin toată lupta în pantomimă, până când, în cele din urmă, își răpune vrăjmașul. Între timp, cercetașii cântă corul Eengonyama și dansează pe loc. De îndată ce el termină lupta, conducătorul pornește corul „Fii pregătit”, pe care îl repetă de trei ori în cinstea cercetașului care tocmai a dansat.

Apoi reîncep corul Eengonyama și un alt cercetaș pășește în cerc și arată în pantomimă cum s-a furișat și a ucis un bivol sălbatic. În timp ce el se strecoară și pândește animalul, cercetașii stau toți ghemuiți și își cântă corul foarte încet, iar când el se apropie de fiară, sar toți deodată în picioare, dansează și strigă corul cu glas tare. Când a răpus fiara, conducătorul dă din nou corul „Fii pregătit” în cinstea lui, care se repetă de trei ori, cercetașii izbind cu toiegele în pământ în același timp în care bat din picior la „Bom! bom!”. La sfârșitul celei de-a treia repetări, „Bom! bom!” se dă de două ori.

Apoi cercul se strânge, cercetașii se întorc din nou spre stânga, apucându-se de umeri cu mâna stângă, și pornesc mai departe cântând corul Eengonyama sau, dacă nu se dorește plecarea, se despart după ultimul „Bom! bom!”.

Cântecul Eengonyama trebuie cântat cu însuflețire, nu îngânat jalnic ca un bocet.

Notă pentru instructori

Deși dansul de luptă și cântecele pot părea la prima vedere o bolboroseală fără sens — mai ales celor care n-au avut niciodată prea mult de-a face cu băieții —, totuși în ele se ascunde o anumită valoare, ca leac împotriva stânjenelii.

Dacă vrei, de pildă, să obții disciplină printre băieții tăi, asta înseamnă că ei își țin mereu în frâu o energie care are nevoie din când în când de o supapă de siguranță. Un dans de luptă oferă o asemenea supapă, dar tot într-un fel disciplinat.

De asemenea, el constituie o atracție pentru spiritele mai sălbatice, care nu s-ar alătura niciodată unei cete de băieți mai liniștiți.

Domnul Tomlin, „îmblânzitorul de huligani”, își prinde și își ia în stăpânire băieții exclusiv prin forța cântatului energic și a mișcării în cor.

Majoritatea școlilor și colegiilor au corurile lor de „Ra-ra-ra”, din care „Zing-a-zing: bom, bom” este un exemplu.

Pentru iarnă, în țările din nord

Expediție arctică. Fiecare patrulă face o sanie cu frânghii și hamuri, pe care s-o tragă doi dintre ei (sau câinii, dacă au și dacă îi pot dresa pentru asta). Doi cercetași o iau înainte cu vreo milă (1,6 km); ceilalți, cu sania, îi urmează, găsind drumul după urme și după semnele pe care cercetașul din frunte le poate desena în zăpadă. Toate celelalte semne văzute pe drum trebuie cercetate, notate și citite ca înțeles. Sania duce proviziile și vasele de gătit, precum și alte lucruri trebuincioase.

Construiți colibe de zăpadă. Acestea trebuie făcute înguste, după lungimea crengilor pe care le aveți la îndemână pentru acoperiș, care se poate face din vreascuri și se acoperă cu zăpadă.

Fortul de zăpadă. Fortul de zăpadă poate fi construit de o patrulă după propriile idei ale băieților despre fortificații, cu creneluri prin care să privească afară. Când este gata, va fi atacat de patrulele dușmane, folosind bulgări de zăpadă drept muniție. Fiecare cercetaș lovit de un bulgăre este socotit mort. De regulă, atacatorii trebuie să fie cel puțin de două ori mai numeroși decât apărătorii.

Vânătoarea de oameni din Siberia. Un cercetaș, în rolul fugarului, fuge peste zăpadă în orice direcție vrea, până găsește o ascunzătoare bună, și acolo se ascunde. Ceilalți, după ce i-au dat un avans de douăzeci de minute sau mai mult, pornesc să-l urmărească după urme. Când se apropie de ascunzătoarea lui, el trage în ei cu bulgări de zăpadă, și oricine este lovit trebuie să iasă din joc ca mort. Fugarul trebuie lovit de trei ori înainte de a fi socotit mort.

În orașe. Cercetașii pot fi foarte folositori pe vreme cu zăpadă, lucrând ca patrulă sub conducerea șefului lor la curățarea zăpezii de pe trotuare, de la case etc. Iar pe ceață, slujind drept călăuze. Pot face asta fie ca faptă bună, fie primind bani care să fie puși în fondurile lor.

Capitolul II — Viața de campanie

Povestirea nr. 5 — Viața în aer liber

Explorarea · Alpinismul · Patrularea · Munca de noapte · Găsirea drumului · Găsirea nordului · Înțelepciunea vremii

În Africa de Sud, cele mai alese dintre triburi erau zulușii. Fiecare bărbat era un bun războinic și un bun cercetaș, pentru că învățase cercetășia încă de băiat.

Când un băiat ajungea destul de mare ca să devină războinic, era dezbrăcat de haine și vopsit în alb din cap până-n picioare. I se dădea un scut cu care să se apere și un assegai, o suliță mică, pentru a ucide animale sau dușmani. Apoi era lăsat liber în „bush” — în sălbăticie.

Dacă îl vedea cineva cât timp mai era încă alb, îl vâna și îl omora. Iar vopseaua aceea albă avea nevoie de aproape o lună ca să se ducă — nu ieșea la spălat.

Așa că, timp de o lună, băiatul trebuia să se ascundă în junglă și să trăiască cum putea mai bine.

Trebuia să ia urma căprioarelor și să se furișeze destul de aproape ca să străpungă animalul cu sulița, pentru a-și face rost de hrană și de îmbrăcăminte. Trebuia să facă foc ca să-și gătească mâncarea, frecând două bețe unul de altul. Trebuia să aibă grijă ca focul să nu scoată prea mult fum, altfel ar fi atras privirea cercetașilor aflați la pândă ca să-l vâneze.

Trebuia să fie în stare să alerge distanțe lungi, să se cațere în copaci și să treacă râuri înot, ca să scape de urmăritori. Trebuia să fie curajos și să țină piept unui leu sau oricărei alte fiare sălbatice care l-ar fi atacat.

Trebuia să știe care plante sunt bune de mâncat și care sunt otrăvitoare. Trebuia să-și construiască o colibă în care să locuiască, bine ascunsă.

Trebuia să aibă grijă ca, oriunde mergea, să nu lase urme de pași după care să poată fi urmărit.

Timp de o lună trebuia să ducă viața aceasta, uneori în arșiță cumplită, alteori în frig și ploaie. Când, în sfârșit, pata albă dispărea, i se dădea voie să se întoarcă în sat. Atunci era primit cu mare bucurie și i se îngăduia să-și ia locul printre tinerii războinici ai tribului. Dovedise că e în stare să-și poarte singur de grijă.

În America de Sud, băieții din tribul Yaghan — jos, în ținuturile reci și ploioase ale Patagoniei — trec și ei printr-o probă de curaj înainte de a li se permite să se socotească bărbați. La această probă, băiatul trebuie să-și înfigă adânc o suliță în coapsă și să zâmbească tot timpul, în ciuda durerii.

E o probă crudă, dar arată că acești sălbatici înțeleg cât de necesar este ca băieții să fie crescuți în spirit bărbătesc și să nu fie lăsați să ajungă niște pierde-vară fără vlagă, care nu pot decât să se uite cum muncesc bărbații.

Băieții din Britania antică primeau o pregătire asemănătoare înainte de a fi socotiți bărbați.

Dacă fiecare băiat muncește din greu la cercetășie, la sfârșit va avea tot dreptul să-și spună cercetaș și bărbat și va descoperi că nu-i este deloc greu să-și poarte singur de grijă.

Pregătirea pentru viața în sălbăticie. Un bătrân cercetaș și vânător cu capcane din Canada, trecut de optzeci de ani, Bill Hamilton, a scris cândva o carte numită My Sixty Years in the Plains, în care descrie primejdiile vieții pline de aventuri a primilor pionieri:

„Am fost adesea întrebat”, scria Hamilton, „de ce ne expuneam unor asemenea primejdii? Răspunsul meu a fost întotdeauna că viața în aer liber a cercetașului are un farmec de care nu te mai poți elibera odată ce i-ai căzut sub vrajă. Dați-mi omul care a crescut printre lucrurile mărețe ale naturii. El cultivă adevărul, independența și încrederea în sine. Are porniri generoase. Este credincios prietenilor săi și credincios steagului țării sale.”

Pot să confirm pe deplin ce a spus acest bătrân cercetaș și, mai mult, constat că oamenii care vin de la cele mai îndepărtate frontiere — dintr-o viață pe care noi am numi-o aspră și sălbatică — se numără printre cei mai generoși și mai cavaleri din neamul lor, mai ales față de femei și de cei mai slabi. Devin „gentlemeni” — oameni blânzi — prin contactul lor cu natura.

„Joacă-te din răsputeri — muncește din răsputeri”. Theodore Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii (1901–1909), credea și el în viața în aer liber. La întoarcerea din expediția sa de vânătoare din Africa de Est, a inspectat niște cercetași la Londra și și-a exprimat marea admirație pentru ei. El scria: „Cred în jocurile în aer liber și nu mă deranjează câtuși de puțin că sunt jocuri dure sau că cei care iau parte la ele se mai și rănesc din când în când. Nu am nicio înțelegere pentru sentimentalismul exagerat care ar vrea să țină un tânăr în vată. Omul trăit în aer liber se va dovedi întotdeauna cel mai bun în lupta vieții. Când te joci, joacă-te din răsputeri; și când muncești, muncește din răsputeri. Dar nu lăsa joaca și sportul să-ți stea în calea învățăturii.”

Am cunoscut un colonist bătrân care, după Războiul din Africa de Sud, spunea că nu poate trăi în țară alături de britanici, pentru că, atunci când ajungeau acolo, erau atât de „stom”, cum zicea el — adică atât de nepricepuți de tot când trăiau în veldt (câmpiile Africii de Sud), încât nu știau să-și poarte de grijă, să se instaleze comod în tabără, să-și vâneze hrana sau să și-o gătească, și mereu se rătăceau în bush. Recunoștea că, după vreo șase luni, mulți dintre ei învățau să se descurce destul de bine singuri, dacă trăiau atât, dar mulți dintre ei mureau.

Învață să-ți porți singur de grijă. Adevărul este că oamenii crescuți într-o țară civilizată nu au nicio pregătire pentru a-și purta singuri de grijă în veldt sau pe câmpii, ori în pădurile sălbatice. Urmarea este că, atunci când ajung într-un ținut sălbatic, sunt multă vreme cu totul neajutorați și trec printr-o mulțime de greutăți și necazuri care nu s-ar ivi dacă ar fi învățat, pe când erau băieți, să-și poarte de grijă în tabără. Nu sunt decât o adunătură de „novici”.

Nu au fost niciodată nevoiți să aprindă un foc sau să-și gătească singuri mâncarea — altcineva a făcut mereu asta pentru ei. Acasă, când voiau apă, nu aveau decât să deschidă robinetul — prin urmare, nu aveau habar cum să se apuce să găsească apă într-un loc pustiu, uitându-se la iarbă sau la tufișuri, ori scormonind în nisip până dau de semne de umezeală. Dacă se rătăceau sau nu știau cât e ceasul, nu aveau decât să întrebe pe altcineva. Au avut mereu case care să-i adăpostească și paturi în care să se culce. N-au fost niciodată nevoiți să și le facă singuri, nici să-și facă sau să-și repare singuri bocancii ori hainele.

De aceea un „novice” o duce adesea greu în tabără. Dar pentru un cercetaș care cunoaște jocul, viața în tabără e un lucru simplu. El știe cum să se facă comod într-o mie de feluri mărunte, iar apoi, când se întoarce în civilizație, se bucură de ea cu atât mai mult cu cât a văzut contrastul.

Și chiar și acolo, în oraș, poate face pentru sine mult mai mult decât muritorul de rând, care n-a învățat niciodată cu adevărat să-și acopere singur nevoile. Omul care trebuie să se priceapă la multe lucruri, așa cum face cercetașul în tabără, descoperă că, atunci când vine în civilizație, își găsește mai ușor de lucru, pentru că e gata pentru orice fel de muncă s-ar ivi.

Explorarea. O formă bună de muncă cercetășească o pot face cercetașii umblând fie ca patrule într-o expediție de explorare, fie în perechi, ca pe vremuri cavalerii rătăcitori într-un pelerinaj prin țară, pentru a găsi oameni care au nevoie de ajutor și apoi a-i ajuta. Asta se poate face la fel de bine pe bicicletă ca și pe jos.

Când fac o asemenea drumeție, cercetașii nu ar trebui, pe cât posibil, să doarmă niciodată sub un acoperiș. În nopțile senine ar trebui să doarmă sub cerul liber, oriunde s-ar afla. Pe vreme rea, cer voie să ocupe un pod cu fân sau un hambar.

Ar trebui să iei cu tine, în orice ocazie, o hartă și să-ți găsești drumul după ea, fără să fii nevoit să întrebi trecătorii.

Citirea unei hărți. Hărțile topografice și hărțile militare „de un inch” sunt hărți bune pentru explorare. „De un inch” înseamnă că un inch (2,5 cm) pe hartă reprezintă o milă (1,6 km) pe teren.

Pe aceste hărți, pădurile, râurile, lacurile, drumurile, clădirile și așa mai departe sunt indicate prin semne convenționale. Dealurile sunt arătate de obicei prin curbe de nivel. O curbă de nivel este o linie care unește toate punctele aflate la aceeași înălțime. O linie marcată „200”, de exemplu, trece prin punctele aflate la 200 de picioare (61 m) deasupra nivelului mării. Uneori un deal este indicat prin „hașuri” — linii fine care se răsfiră din vârful dealului ca razele soarelui.

Ca să folosești o hartă, trebuie s-o „orientezi”, adică s-o așezi astfel încât direcțiile de pe ea să se potrivească cu direcțiile din ținutul în care te afli. Cel mai simplu este să întorci harta astfel încât un drum de pe ea să fie paralel cu drumul adevărat. Poți folosi și o busolă. Partea de sus a unei hărți este de obicei nordul — întorci deci harta astfel încât partea ei de sus să fie acolo unde busola arată nordul. Dacă pe hartă există o linie a nordului magnetic, întoarce harta astfel încât această linie să se potrivească cu nordul busolei tale.

Ar trebui să observi totul în timp ce mergi pe drumuri și să ții minte cât mai mult din călătoria ta, ca să poți da îndrumări oricui ar vrea să urmeze mai târziu același drum.

Schițarea hărților. Fă și o hartă-schiță. Nu trebuie să fie elaborată, atâta timp cât altcineva se poate orienta după ea. Ai grijă să incluzi linia nordului și o scară aproximativă.

Exploratorii, bineînțeles, țin un jurnal de bord, cu o scurtă relatare a drumului din fiecare zi, cu desene simple sau fotografii ale lucrurilor interesante pe care le văd.

Scopul expediției tale. De regulă, expediția ta ar trebui să aibă un scop. Adică, dacă sunteți o patrulă de băieți de la oraș, ați porni cu gândul de a cerceta un anumit loc, să zicem un munte, sau un lac vestit, sau poate un castel vechi ori un câmp de bătălie, sau o plajă la mare. Sau poate sunteți în drum spre una dintre taberele mai mari.

Dacă, dimpotrivă, sunteți o patrulă de la țară, puteți merge până la un oraș mare, cu gândul de a-i vedea clădirile, grădina zoologică, circurile, muzeele și așa mai departe.

Ar trebui, bineînțeles, să-ți faci fapta bună zilnică ori de câte ori se ivește prilejul, dar, pe lângă asta, ar trebui să faci fapte bune și fermierilor și altora care vă îngăduie să le folosiți hambarele și pământul, drept răsplată pentru bunătatea lor.

Alpinismul. Alpinismul este un sport minunat în multe părți ale lumii. Găsirea drumului și instalarea comodă la munte pun în practică toată arta ta cercetășească.

Când urci pe munte îți schimbi mereu direcția, pentru că, mișcându-te în sus și în jos prin văgăunile adânci de pe coasta muntelui, pierzi din vedere reperele care de obicei te călăuzesc. Trebuie să-ți urmărești direcția după soare și după busolă și să tot apreciezi în ce direcție se află linia ta corectă de mers.

Apoi, ești foarte expus să fii prins de ceață și de pâclă, care dau peste cap socotelile chiar și ale oamenilor care cunosc fiecare palmă de pământ.

Rătăcit în munți. Am avut o asemenea experiență în Scoția, într-un an, când, în tovărășia unui scoțian din Highlands care cunoștea locurile, m-am rătăcit în ceață. Presupunând că el știe drumul, m-am lăsat cu totul în seama lui. Dar după ce am mers o bucată de drum, m-am simțit dator să-i spun că am observat că vântul își schimbase brusc direcția. Bătea din stânga noastră când am pornit, iar acum ne bătea tare în obrazul drept. El însă nu păru deloc tulburat și merse mai departe. Curând i-am spus că vântul bate din spate, așa că ori vântul, ori muntele, ori noi înșine ne învârteam.

În cele din urmă s-a dovedit, așa cum mă așteptam, că nu vântul se întorsese, nici muntele. Noi înșine ne învârtiserăm într-un cerc complet. Eram înapoi aproape în punctul din care plecaserăm.

Folosirea corzilor de cățărare. Cercetașii care lucrează pe munte ar trebui să exerseze arta de a se lega unul de altul cu coarda, așa cum fac alpiniștii pe pantele înghețate.

Când sunt legați în coardă, fiecare om are cam 14 picioare (4,3 m) între el și următorul. Coarda se leagă în jurul taliei, cu o buclă, cu nodul pe partea stângă. O buclă consumă cam 4 picioare și 6 inchi (1,4 m) de coardă și ar trebui să fie un nod de scaun (bowline) la capetele corzii și un nod de ham (manharness knot) pentru oamenii din mijlocul corzii.

Fiecare om trebuie să se țină bine în urma celui din fața lui, astfel încât coarda să fie tot timpul întinsă. Atunci, dacă unul cade sau alunecă, ceilalți se lasă pe spate, departe de el, cu toată greutatea lor, și îl țin până își recapătă sprijinul.

Patrularea. Cercetașii umblă la cercetășie ca patrulă sau în perechi, iar uneori singuri.

Când patrulează, cercetașii unei patrule se mișcă rareori aproape unul de altul. Se răsfiră, ca să vadă mai mult din ținut. Și, în felul acesta, nu vor fi prinși toți dacă sunt tăiați de restul sau prinși într-o ambuscadă de „inamic”.

O patrulă de șase cercetași se mișcă cel mai bine în forma unui zmeu, cu șeful de patrulă în centru. Cercetașul nr. 2 este în față, nr. 5 și nr. 4 la dreapta și la stânga, nr. 3 în spate, iar nr. 6 cu șeful (nr. 1) în centru.

Dacă patrula are opt membri, șeful de patrulă îl ia pe novice cu el, nr. 2 îl ia pe nr. 6, iar nr. 3 îl ia pe nr. 7.

Patrulele care trec printr-un ținut deschis, unde e probabil să fie văzute de inamici sau de animale, ar trebui să-l străbată cât mai repede cu putință, mergând în „pasul cercetașului” — alternând mersul cu alergarea, în reprize scurte de cincizeci de pași, de la un adăpost la altul. De îndată ce sunt ascunși la adăpost, se pot odihni și pot privi în jur înainte de a face următoarea mișcare.

Dacă ești cercetașul din frunte și ieși din raza vederii patrulei tale, poți îndoi ramuri de tufiș sau fire de trestie și de iarbă la fiecare câțiva iarzi (un iard are 0,9 m), cu vârfurile îndreptate înainte, ca să-ți arăți drumul. Astfel, patrula sau oricine vine după tine te poate urma ușor și poate aprecia destul de bine, după prospețimea ierbii, cu cât timp în urmă ai trecut. În plus, poți oricând să-ți găsești drumul înapoi. Sau poți face semne în nisip, ori să așezi pietre, ori să arăți încotro ai luat-o prin semnele pe care ți le-am dat în Povestirea nr. 4.

Munca de noapte. Cercetașii trebuie să fie în stare să-și găsească drumul la fel de bine noaptea ca și ziua. Dar dacă nu exersează des, sunt foarte expuși să se rătăcească noaptea. Distanțele par mai mari, iar reperele se văd greu. De asemenea, ești înclinat să faci mai mult zgomot decât ziua, călcând din greșeală pe crengi uscate sau lovind pietre cu piciorul.

Dacă pândești un inamic noaptea, trebuie să te bizui mult mai mult pe urechi decât pe ochi. Și nasul te va ajuta, pentru că un cercetaș este bine exersat în a adulmeca lucrurile. Un om care nu și-a stricat simțul mirosului cu fumatul poate adesea să simtă mirosul unui inamic de la o bună distanță. Am făcut-o eu însumi de multe ori.

Când patrulează noaptea, cercetașii se țin mai aproape unul de altul decât ziua, iar în locurile foarte întunecoase, cum sunt pădurile, păstrează legătura între ei în șir indian, fiecare apucând capătul toiagului cercetașului din față.

Când lucrează singur pe întuneric, toiagul îi este cercetașului de mare folos pentru a pipăi drumul și a da la o parte crengile.

Cercetașii care lucrează noaptea despărțiți unii de alții păstrează legătura scoțând din când în când strigătul animalului patrulei lor.

Toți cercetașii ar trebui să știe să se orienteze după stele.

Găsirea drumului. Printre cercetașii indienilor americani, omul priceput să-și găsească drumul într-un ținut străin era numit „pathfinder” — „găsitor de cărări”. Era o mare onoare să fii numit așa.

Mulți „novici” s-au rătăcit în veldt sau în pădure și nu au mai fost văzuți niciodată, pentru că nu știau cercetășie și nici nu aveau ceea ce se numește „ochi pentru teren”.

Într-un caz, un om a coborât dintr-o diligență care străbătea Matabeleland, în timp ce se schimbau catârii, și s-a îndepărtat câțiva iarzi în bush. Când diligența a fost gata de plecare, vizitiii l-au strigat în toate direcțiile, apoi l-au căutat. I-au urmat urmele cât au putut, pe solul foarte dificil al acelui ținut, dar nu l-au găsit. În cele din urmă, diligența, neputând să mai aștepte, și-a continuat drumul, după ce altcineva a preluat căutarea.

Câteva săptămâni mai târziu, omul a fost găsit mort, la aproape 15 mile (24 km) de locul unde coborâse din diligență.

Nu te rătăci. Se întâmplă adesea ca, atunci când mergi singur prin bush, să devii neatent la direcția în care te miști. Îți schimbi des direcția ca să ocolești un copac căzut sau ca să treci peste o stâncă ori alt obstacol și, odată trecut de el, nu reiei exact direcția corectă. Omul are, nu se știe de ce, înclinația de a o lua tot mai mult spre dreapta, iar urmarea este că, atunci când crezi că mergi drept, de fapt nu mergi deloc așa. Dacă nu urmărești soarele, sau busola, sau reperele, ești foarte expus să te trezești învârtindu-te într-un cerc mare.

Într-un asemenea caz, „novicele”, când descoperă deodată că și-a pierdut orientarea, își pierde pe loc capul și se agită. Probabil o ia la fugă, când lucrul corect este să te silești să rămâi calm și să-ți dai ceva folositor de făcut — adică să-ți iei propriile urme înapoi; sau, dacă nu reușești, să aduni lemne de foc pentru a face focuri de semnalizare care să-i îndrume pe cei care te vor căuta.

Lucrul principal este, de la bun început, să nu te rătăcești.

Observă direcțiile. Când pornești la plimbare sau în patrulare, notează direcția după busolă. Observă și din ce direcție bate vântul; e un mare ajutor, mai ales dacă nu ai busolă sau dacă soarele nu strălucește.

Orice cercetaș bătrân observă încotro bate vântul când iese dimineața afară.

Ca să afli încotro bate vântul când nu e decât o adiere foarte slabă, aruncă în sus bucățele de iarbă uscată. Sau ține în sus un pumn de praf ușor și lasă-l să cadă. Sau udă-ți degetul mare și lasă vântul să bată pe el; partea rece a degetului îți va spune atunci din ce direcție vine vântul.

Folosirea reperelor. Apoi, ar trebui să observi toate reperele importante pentru găsirea drumului.

La țară, reperele pot fi dealuri sau turnuri proeminente, clopotnițe, copaci ciudați, stânci, porți, movile, poduri — de fapt, orice puncte după care ai putea să-ți găsești drumul înapoi sau după care ai putea îndruma pe altcineva să urmeze același traseu. Dacă ții minte reperele la dus, poți oricând să-ți găsești drumul înapoi după ele; dar ar trebui să ai grijă să te uiți din când în când înapoi la ele după ce ai trecut de ele, ca să le poți recunoaște la întoarcere.

Același lucru e valabil când ajungi cu trenul într-un oraș străin. În clipa în care ieși din gară, observă unde este soarele sau încotro bate fumul. Observă și reperele — care, în acest caz, ar fi clădirile proeminente, bisericile, coșurile fabricilor, numele străzilor și ale prăvăliilor — astfel încât, după ce ai străbătut câteva străzi, să te poți întoarce și să-ți găsești fără greutate drumul înapoi la gară. E uimitor de ușor după ce ai exersat puțin, și totuși mulți oameni se rătăcesc după ce au dat câteva colțuri într-un oraș pe care nu-l cunosc.

Concentrează-te asupra treburii tale. Când ești cercetaș sau călăuză pentru un grup, mergi înaintea lui și fixează-ți toată atenția și toate gândurile asupra a ceea ce faci. Trebuie să te ghidezi după cele mai mărunte semne, iar dacă vorbești și te gândești la alte lucruri, ești foarte expus să le scapi. Cercetașii bătrâni sunt în general oameni foarte tăcuți, din obiceiul acesta de a-și fixa atenția asupra treburii pe care o au de făcut.

Foarte adesea, un „novice” ieșit pentru prima oară va crede că cercetașul din frunte pare singur și se va duce să meargă pe jos sau călare alături de el și va începe o conversație — până când cercetașul îi arată, prin purtarea lui sau altfel, că nu-l vrea pe „novice” acolo.

Pe vapoarele mici poți vedea un anunț: „Nu vorbiți cu omul de la cârmă”. Același lucru e valabil pentru un cercetaș care călăuzește un grup.

Folosirea busolei. Sunt sigur că știi că acul unei busole are obiceiul de a se roti până când arată într-o anumită direcție.

Dacă ai urma direcția indicată de un capăt al acului, ai ajunge într-un loc la nord de Canada, la vreo 1.400 de mile (2.250 km) de Polul Nord. Motivul este că în acest loc există o puternică forță magnetică. Această forță este cea care atrage vârful nordic al acului și îl face să arate spre „nordul magnetic”.

Nordul nu este decât unul dintre punctele busolei. Orice marinar știe pe dinafară celelalte puncte ale busolei, și la fel ar trebui să le știe și un cercetaș. Am vorbit mult despre nord, dar numai pentru că de obicei luăm nordul ca punct de plecare. E doar din comoditate — am putea la fel de bine să folosim sudul.

Exploratorii se referă rareori la punctele busolei. Folosesc în schimb gradele busolei, pentru că sunt mai exacte.

Când te uiți la roza busolei, vei observa că este marcată nu numai cu punctele, ci și cu cifre care merg în sensul acelor de ceasornic de la 0, în punctul nordului, de jur împrejur, înapoi la nord, care are și cifra 360. Așadar, orice punct poate fi dat fie ca nume de pe busolă, fie ca număr de grade. Astfel, estul este 90 de grade, sudul 180, vestul 270 și așa mai departe. În loc să spunem S-E, putem spune 135 de grade.

Cum m-a ajutat busola în carieră. Faptul că știam să folosesc corect busola m-a ajutat să am un început bun în cariera mea militară.

Iată cum s-a întâmplat:

Împreună cu alți câțiva ofițeri tineri, eram examinat la topografie. Trebuia să luăm cu busola o citire către un anumit punct, de acolo către alt punct și de acolo către un al treilea. Dacă totul era făcut corect, această ultimă citire trebuia să ne aducă exact în locul de unde porniserăm.

Dar asta înseamnă o grijă extremă pentru a face o citire exactă. Dacă îți citeai greșit busola cu puțin mai mult de o lățime de fir de păr, picai. Numai unul din grupul nostru fusese destul de exact ca să reușească — și cine crezi că era?

Micuțul de mine!

Ca urmare a acestui lucru și a câtorva note bune la alte materii, am fost avansat, cu soldă suplimentară, cu care am putut să-mi cumpăr cel mai bun cal pe care l-am avut vreodată.

Găsirea nordului fără busolă. Pe lângă „nordul magnetic”, pe care îl găsești cu busola, mai este și celălalt nord, al Polului Nord, din vârful Pământului. Acesta este nordul real și de aceea se numește „nordul adevărat” sau nordul geografic.

Nordul după soare. Dacă nu ai busolă care să-ți arate „nordul magnetic”, soarele îți va spune ziua unde este „nordul adevărat”, iar de acolo poți deduce celelalte direcții.

La ora șase dimineața (ora oficială), soarele este la est. La nouă este la sud-est. La amiază este la sud. La ora trei după-amiaza este la sud-vest, iar la ora șase este la vest. Iarna va fi apus înainte de ora șase, dar nu va fi ajuns la vest când apune. Aceasta se aplică, în mare, în emisfera nordică. (În emisfera sudică, la ora șase soarele este la est, la nouă la nord-est, la amiază la nord, la trei la nord-vest, la șase la vest.)

Fenicienii care au navigat în jurul Africii în vremurile vechi au observat că, atunci când au pornit, soarele răsărea pe partea lor stângă — mergeau spre sud. Apoi au relatat că au ajuns într-un ținut ciudat, unde soarele răsărea în partea greșită, și anume pe dreapta lor. Adevărul era că ocoliseră Capul Bunei Speranțe și se îndreptau din nou spre nord, pe coasta de est a Africii.

Ca să găsești sudul la orice oră din zi după soare, ține ceasul orizontal, cu cadranul în sus, astfel încât soarele să bată pe el. Rotește-l până când acul orar arată spre soare. Fără să miști ceasul, așază un creion sau un bețișor peste cadranul ceasului, astfel încât să stea pe centrul cadranului și să arate la jumătatea distanței dintre cifra XII și acul orar. Direcția în care arată este sudul. Aceasta se aplică numai în emisfera nordică. (În emisfera sudică, întoarce cifra XII, în loc de ac, spre soare, iar sudul se va afla atunci între cele două, ca mai înainte.)

Nordul după stele. Diferitelor grupuri de stele li s-au dat nume pentru că păreau să contureze un fel de imagine a unor oameni și animale.

Carul Mare — numit de englezi „Polonicul” (Big Dipper) sau „Plugul” (the Plough) — este ușor de găsit. Are forma unui polonic sau a unui plug. Este cel mai folositor grup de stele pe care un cercetaș trebuie să-l cunoască, pentru că în partea de nord a lumii îi arată unde este nordul. Carul Mare face parte din Ursa Mare. Stelele din curbă îi formează coada. E singurul urs pe care îl cunosc care poartă o coadă lungă.

Steaua Polară — Cele două stele din Carul Mare numite „Indicatoarele” îți spun unde este Steaua Nordului sau Steaua Polară. Este ultima stea din coada Ursei Mici. Toate stelele și constelațiile se mișcă pe cer în timpul nopții, dar Steaua Polară rămâne fixă în nord.

Orion — Un alt grup de stele, sau constelație, reprezintă un om purtând sabie și centură și se numește Orion. Se recunoaște ușor după trei stele în linie, „centura”, și trei stele mai mici în altă linie, foarte aproape, „sabia”. Două stele la dreapta și la stânga, sub sabie, sunt picioarele lui Orion, alte două, deasupra centurii, sunt umerii lui, iar un grup de trei stele mici între ele îi formează capul.

Zulușii numesc centura și sabia lui Orion „Ingolubu”, adică trei porci urmăriți de trei câini. Tribul Masai din Africa de Est spune că cele trei stele din centura lui Orion sunt trei burlaci urmăriți de trei fete bătrâne. Vezi, toți cercetașii îl cunosc pe Orion, deși sub nume diferite.

Marele avantaj al lui Orion este că după el poți spune întotdeauna în ce parte se află Steaua Nordului sau Steaua Polară și îl poți vedea fie că te afli în partea de sud, fie în partea de nord a lumii.

Dacă tragi o linie, ținând toiagul ridicat spre cer, de la steaua din mijlocul centurii lui Orion prin mijlocul capului său, și prelungești linia aceea prin două stele mari până ajunge la a treia, acea a treia stea este Steaua Nordului sau Steaua Polară.

Crucea Sudului — În partea de sud a lumii — în Africa de Sud, America de Sud, Noua Zeelandă și Australia — Carul Mare nu se vede. Aici Crucea Sudului arată spre sud (vezi schița). Dacă îți porți privirea în aceeași direcție, A, ca brațul lung al Crucii, pe o distanță de aproximativ trei ori lungimea ei, punctul la care ajungi va fi aproape exact sudul. Sau, dacă îți închipui o linie între cele două Indicatoare și o altă linie imaginară, B, ridicată perpendicular pe această primă linie și prelungită până taie linia A, care continuă brațul Crucii, punctul în care A și B se taie va fi sudul.

Înțelepciunea vremii. Orice cercetaș ar trebui să fie în stare să citească semnele vremii, mai ales când merge în tabără, și să citească un barometru.

Ar trebui să țină minte următoarele:

Cer roșu seara, bucuria ciobanului (adică vine o zi frumoasă).
Cer roșu dimineața, avertismentul ciobanului (adică ploaie).
Apus galben înseamnă vânt.
Apus galben-pal înseamnă ploaie.
Rouă și ceață dis-de-dimineață înseamnă vreme frumoasă.
Zori joase înseamnă vreme frumoasă.
Zori înalte înseamnă vânt (zorii sunt „înalți” când soarele răsare de deasupra unui zid de nori, sus deasupra orizontului).
Nori moi, vreme frumoasă.
Nori cu margini tăioase, vânt.
Nori răsuciți sau zdrențuiți, vânt puternic.

„Când vântul vine înaintea ploii,
Curând pânzele iar le poți întinde;
Când ploaia vine înaintea vântului,
De vele și parâme ai grijă bine.”

Practici de patrulă pentru găsirea drumului

Folosiți direcțiile busolei ori de câte ori se poate, de pildă „colțul de N-V al camerei”, „latura de E a locului de tabără” etc.

Exersați mersul în direcția unui punct al busolei. Luați o direcție, să zicem N-E. Alegeți un reper — un copac, o movilă, o stâncă — pe linia direcției date; reperul nu ar trebui să fie prea departe. Mergeți până la acel punct și repetați operația, alegând un alt reper spre care să vă îndreptați.

Apoi continuați exercițiul folosind grade în loc de puncte.

Exersați găsirea direcțiilor busolei cu ceasul și după stele.

Trimiteți patrulele cu direcții de busolă care să le ducă pe trasee separate la locul de întâlnire.

Când se poate, arătați constelațiile de pe cerul nopții. Învățați să recunoașteți Carul Mare, Steaua Polară și Orion.

Mișcările de noapte pot fi exersate la lumina zilei acoperind ochii cu o legătură făcută din mai multe straturi de crep negru sau dintr-un material asemănător. Trebuie folosit toiagul.

Folosiți harta locală pentru citirea hărții și pentru găsirea drumului după hartă.

Jocuri de orientare

Urmează harta. O patrulă este dusă, în formație de patrulare, într-un oraș străin sau într-o bucată întortocheată de ținut necunoscut, cu o hartă. Aici se deschid instrucțiuni sigilate, care spun unde se află patrula și unde trebuie să ajungă. Fiecare cercetaș conduce acum pe rând patrula, să zicem, timp de șapte minute dacă sunt pe biciclete, cincisprezece minute dacă merg pe jos. Fiecare cercetaș trebuie să găsească drumul numai după hartă, iar punctele se dau pentru priceperea la citirea ei.

Cercetășie la munte. În zori, trei cercetași sunt trimiși ca „iepuri” să se ascundă în munți. După micul dejun, un grup de „copoi” pornește să-i găsească pe „iepuri” înainte de o anumită oră, să zicem ora 16. Dacă copoii îi găsesc, chiar și cu binoclul, se pune la socoteală, cu condiția ca fiecare care a găsit să poată spune cu precizie pe care „iepure” l-a zărit. Trebuie fixate anumite limite de teren, dincolo de care oricine ar fi în afara terenului de joc și, prin urmare, descalificat.

În expediție. Faceți o expediție „în sălbăticie”, fiecare cercetaș ducându-și echipamentul și hrana împachetate într-o boccea pe cap. Mergeți în șir indian, cu un cercetaș la 200 de iarzi (180 m) în față, care să arate drumul de urmat prin semne cercetășești. Faceți un pod peste un pârâu sau o plută peste un lac; treceți terenul mlăștinos pe legături de vreascuri.

Ca să-i înveți pe cercetași, fiecare în parte, noțiunile de direcție și distanță, trimite-i pe fiecare în altă direcție, cu un ordin cam de felul acesta: „Mergi 2 mile spre nord-nord-est. Scrie un raport care să arate exact unde ești, cu o hartă-schiță care să-l explice. Adu raportul cât mai repede cu putință.” Apoi verifică pe hărțile militare sau altfel ca să vezi cu cât a greșit distanța și direcția ordonate.

Trimite cercetașii în perechi, fiecare pereche concurând cu celelalte. Fiecare pereche pornește pe un drum diferit ca să ajungă în același loc, găsindu-și drumul după hartă, și trebuie să atingă ținta fără să fie văzută pe drum de ceilalți. Asta dezvoltă citirea hărții, ochiul pentru teren, camuflarea, vigilența etc.

Pentru aprecierea timpului: trimite cercetașii în direcții diferite, fiecare cu un bilețel care îi spune cât timp trebuie să lipsească — să zicem șapte minute pentru unul, zece pentru altul și așa mai departe. Notează ora exactă a plecării și ia-o din nou la întoarcerea cercetașilor. Trebuie puși pe cuvânt de onoare să nu se uite la ceasuri.

Găsește nordul. Cercetașii sunt așezați la 30 de iarzi (27 m) unul de altul și fiecare își pune toiagul pe pământ, îndreptat spre ceea ce socotește el că este nordul (sau sudul) exact, fără să folosească niciun instrument. Se dă trei pași înapoi de la toiag. Arbitrul compară fiecare toiag cu busola. Cel mai apropiat câștigă. E un joc folositor de jucat noaptea sau în zilele fără soare, ca și în cele însorite.

Patrulare de noapte. Cercetașii pot exersa auzul și văzul pe timp de noapte jucând rolul de „santinele”, care stau pe loc sau se plimbă, în timp ce alți cercetași încearcă să se furișeze până la ele. Dacă o santinelă aude un zgomot, strigă sau fluieră. Cercetașii care se furișează trebuie să se oprească pe loc și să stea nemișcați. Arbitrul vine la santinelă și o întreabă din ce direcție a venit zgomotul. Dacă a ghicit, santinela câștigă. Dacă cel care se furișează se poate târî până la 15 iarzi (14 m) de santinelă fără să fie văzut, lasă pe pământ un obiect, de pildă o batistă, în locul acela, și se târăște înapoi. Apoi face un zgomot ca să facă santinela să dea alarma și, când vine arbitrul, îi explică ce a făcut. Jocul acesta poate fi jucat și ziua, cu santinelele legate la ochi.

Punctele busolei. Opt toiege sunt așezate pe pământ în formă de stea, toate pornind din centru. Un toiag trebuie să arate exact spre nord.

Câte un cercetaș își ia locul la capătul exterior al fiecărui toiag și reprezintă unul dintre cele opt puncte principale ale busolei.

Șeful de trupă strigă acum oricare două puncte, de pildă S-E și N, iar cei doi cercetași în cauză trebuie să schimbe imediat locurile. Ca să schimbe, cercetașii nu au voie să treacă peste toiege, ci trebuie să meargă pe dinafara cercului de jucători. Oricine se mișcă din loc fără ca punctul lui să fi fost strigat, sau se duce într-un loc greșit, sau chiar și numai ezită, ar trebui să piardă un punct. Când a pierdut trei puncte, cercetașul iese din joc.

Pe măsură ce jocul înaintează, vor apărea locuri goale. Acestea vor face jocul puțin mai greu pentru băieții rămași.

Ca să fie și mai greu, se pot folosi șaisprezece puncte în loc de opt.

Când se joacă în interior, liniile busolei pot fi desenate cu cretă pe podea.

Alarmă: prindeți hoțul. Dimineața se atârnă o cârpă roșie în tabără sau în cameră. Arbitrul trece pe rând pe la fiecare cercetaș, în timp ce aceștia muncesc sau se joacă, și îi șoptește: „E un hoț în tabără”. Dar unuia îi șoptește: „E un hoț în tabără, și tu ești acela — Marble Arch!”, sau alt loc cunoscut de toți, aflat cam la o milă depărtare. Cercetașul acela știe atunci că trebuie să fure cârpa oricând în următoarele trei ore și s-o șteargă cu ea la Marble Arch. Nimeni altcineva nu știe cine va fi hoțul, unde va fugi și când o va fura. De îndată ce cineva observă că a fost furată cârpa roșie, dă alarma, toți lasă baltă ce făceau în clipa aceea și se reped pe urmele hoțului. Cercetașul care pune mâna pe cârpă sau pe o bucată din ea câștigă. Dacă nu reușește nimeni, câștigă hoțul. El trebuie să poarte cârpa legată la gât, nu în buzunar sau ascunsă. (Ca jocul „Hostile Spy” din The Book of Woodcraft, de E. Thompson Seton.)

Cercetarea împrejurimilor. De îndată ce s-a instalat o tabără, primul lucru de făcut este să afli cum e ținutul din jurul locului de tabără, iar acesta este un subiect excelent pentru un concurs între patrule.

Fiecare șef de patrulă primește o foaie de hârtie pe care să facă o hartă-schiță a ținutului pe o rază de vreo 2 mile. Apoi își trimite cercetașii în toate direcțiile ca să cerceteze și să aducă înapoi un raport despre fiecare element important — drumuri, căi ferate, pâraie etc. — alegându-i pe cei mai buni cercetași pentru direcțiile mai grele. Fiecare șef de patrulă își întocmește harta numai din rapoartele propriilor cercetași.

Câștigă patrula al cărei șef îi aduce liderului cea mai bună hartă în cel mai scurt timp.

Notă — multe dintre aceste jocuri și practici se pot desfășura la oraș la fel de bine ca la țară.

Povestirea nr. 6 — Cercetașii marinari și aviatori

Salvamarii · Înotul · Croaziere cu barca · Cercetașii aviatori · Jocuri marinărești

Poate că nu există eroi mai mari și cercetași mai adevărați decât marinarii care echipează bărcile de salvare de pe coastele oceanelor lumii. În timpul furtunilor periculoase, ei trebuie să FIE PREGĂTIȚI să iasă în larg în orice clipă și să-și riște viața pentru a-i salva pe alții. Fiindcă o fac atât de des și atât de discret, am ajuns să privim lucrul acesta aproape ca pe ceva obișnuit, dar nu e mai puțin minunat din partea lor și merită toată admirația noastră.

Mă bucur că atât de mulți cercetași se apucă de cercetășia marinărească și că, învățând să mânuiască o barcă și deprinzând meșteșugul navigației, învață totodată să-și ocupe locul în slujba țării lor ca marinari în flota militară, în marina comercială sau ca salvamari de-a lungul coastelor.

O corabie poate fi ori rai, ori iad — depinde în întregime de oamenii de la bord. Dacă sunt ursuzi, înclinați să bombăne și neglijenți, vor fi un echipaj nefericit. Dacă sunt, ca niște cercetași, hotărâți cu voie bună să scoată ce-i mai bun din orice împrejurare, să dea și să primească și să-și țină locul curat și în ordine, vor fi o familie fericită și se vor bucura de viața lor pe mare.

Înotul

Fiecare băiat trebuie să învețe să înoate. Am cunoscut o mulțime de băieți care au prins înotul de prima dată când au încercat; alții au avut nevoie de mai mult timp. Așa a fost și cu mine — la început nu reușeam deloc să-i dau de cap. În adâncul sufletului, cred că, de fapt, mă temeam puțin de apă, dar într-o zi, ajungând într-un loc unde nu mai aveam picioare, m-am trezit înotând destul de ușor. Până atunci mă chinuisem prea mult și mă luptasem cu apa în loc să mă las purtat — dar am descoperit că secretul era s-o iau încet și calm. Am ajuns să-mi placă apa, iar înotul a devenit ușor.

Tot ce ai de făcut la început este să încerci să înoți ca un câine, ca și cum te-ai târî prin apă. Nu încerca dintr-odată să înoți bras. Cât timp dai din mâini și din picioare ca un câine, roagă un prieten să te sprijine la început cu mâna sub burtă.

Scăldatul e o distracție strașnică — dar e cu mult mai mare dacă scăldatul înseamnă și înot. Ce caraghios arată băiatul care trebuie să se bălăcească în apa mică și nu poate să-și însoțească prietenii în ieșirile lor pe mare sau în jos pe râu!

Dar e vorba de ceva mai mult decât de distracție.

Dacă mergi cu barca sau cu velierul, nu e corect față de ceilalți băieți s-o faci fără să știi să înoți. Dacă barca se răstoarnă și toți sunt înotători, e mai degrabă o aventură hazlie. Dar dacă e unul care nu știe să înoate, ceilalți trebuie să-și riște viața ca să-l țină la suprafață.

Apoi, mai poate veni și clipa cumplită în care vezi pe cineva înecându-se. Dacă ești înotător, te arunci în apă, îl apuci cum trebuie și îl aduci la mal. Și ai salvat viața unui semen al tău! Dar dacă nu știi să înoți? Atunci trăiești clipe îngrozitoare. Știi că ar trebui să faci ceva mai mult decât să strigi după ajutor, în timp ce semenul tău se zbate și se luptă pentru viața lui și slăbește treptat sub ochii tăi. Nu voi descrie asta — e un coșmar cumplit, și va rămâne așa tot restul vieții tale, când te vei gândi că a fost în parte vina ta că bietul om s-a înecat. De ce vina ta? Pentru că, dacă ai fi fost un cercetaș adevărat, ai fi învățat să înoți și ai fi putut să-l salvezi.

Mânuirea bărcii

De asemenea, dacă locuiești lângă apă, trebuie să fii în stare să mânuiești o barcă. Trebuie să știi cum s-o aduci cum se cuvine lângă un vapor sau lângă un debarcader, fie vâslind, fie cârmind-o într-un cerc larg, astfel încât să ajungă alături cu prova îndreptată în aceeași direcție ca prova vaporului sau împotriva curentului. Trebuie să fii în stare să tragi la o vâslă în ritm cu restul echipajului bărcii, să folosești o pereche de vâsle sau să împingi barca cu o singură vâslă la pupa, „înșurubând-o” în apă. La vâslit, rostul „aplatizării” — adică al întoarcerii palei vâslei pe orizontală când e scoasă din apă — este s-o ferești să prindă vântul și să încetinească astfel mersul bărcii.

Trebuie să știi cum să arunci un colac de frânghie, ca să-l faci să ajungă pe o altă barcă sau pe chei, și cum să prinzi și să legi bine o frânghie aruncată spre tine. De asemenea, cum să arunci un colac de salvare unui om care se îneacă.

Trebuie să fii în stare să faci o plută din orice materiale îți cad în mână, cum ar fi scânduri, bușteni, butoaie, saci cu paie și așa mai departe. Adesea, într-o drumeție, se poate să vrei să treci un râu cu mâncarea și bagajele tale acolo unde nu există nicio barcă.

Croaziere cu barca

În loc să meargă pe jos sau pe bicicletă, e un exercițiu excelent pentru o patrulă să ia o barcă și să exploreze un râu sau să facă o călătorie prin ținut, campând la fel ca într-o tabără de drumeție. Dar nimeni nu trebuie lăsat în barcă dacă nu e un bun înotător, în stare să înoate cel puțin cincizeci de yarzi (46 m) îmbrăcat (cel puțin cu cămașă, pantaloni scurți și șosete), pentru că se pot întâmpla accidente, iar dacă toți sunt înotători nu mai contează.

Una dintre cele mai plăcute experiențe ale mele de cercetaș marinar a fost o croazieră pe râu pe care am făcut-o cu doi dintre frații mei. Am urcat cu o barcă pliantă din pânză pe Tamisa, cât de sus am putut s-o facem să plutească. Am ajuns tocmai sus, în dealurile Chiltern, unde nu se mai văzuse niciodată vreo barcă. Ne-am cărat cu noi trusa de gătit, cortul și așternuturile, iar nopțile le petreceam în tabără.

Când am ajuns la izvorul râului, am cărat barca peste cumpăna apelor și am lansat-o din nou pe pârâul care curgea spre apus și care, după câteva mile (1 milă = 1,6 km), devenea Avonul.

Am trecut prin Bath și prin Bristol, vâslind, navigând cu vela, împingând cu prăjina sau trăgând barca la edec, după cum cereau împrejurările, până am ajuns la apele uriașe ale fluviului Severn.

Pe acesta l-am traversat cu vela, cu derivorul coborât, până am ajuns cu bine la Chepstow, pe malul celălalt. De aici am urcat prin repezișurile râului Wye, prin peisajele lui minunate, până acasă la noi, lângă Llandogo.

De la Londra până în Țara Galilor, aproape tot drumul pe apă, cu o grămadă de aventuri și cu mult haz!

Dar n-a fost nimic mai mult decât ar putea face oricare dintre voi, dacă ar avea chef să încerce.

Așa că, haideți, cercetași — deveniți pricepuți, și dacă vă veți bucura de cercetășia marinărească la fel de mult cum m-am bucurat eu de a mea, o să vă simțiți minunat.

Cercetașii aviatori

Când s-a ținut prima tabără de cercetași, pe insula Brownsea din Canalul Mânecii, în 1907, foarte puțini oameni credeau că avionul va cuceri văzduhul. Auziseră de niște experimente ciudate făcute în America de Wilbur și Orville Wright cu planoare și de încercările lor cu un fel de mașină zburătoare. Dar nimeni nu visa ce avea să însemne avionul într-un răstimp atât de scurt.

Pe bună dreptate, suntem înclinați să privim avionul ca pe o armă de distrugere. Dar el are multe întrebuințări prețioase pentru civilizație.

De pildă, în Canada au fost fotografiate și cartografiate întinderi uriașe de teritoriu neexplorat din nord. Utilaje miniere au fost transportate în locuri izolate. Negustorii și coloniștii, despărțiți prin distanțe mari de provizii și de prieteni, pot primi cu avionul hrană, scrisori și ziare.

În Australia, medicii străbat cu avionul distanțe enorme ca să-i ajute pe bolnavi, iar ambulanțele zburătoare îi aduc la spital.

Incendiile din marile zone împădurite pot fi descoperite repede de aviator, și se pot pune la cale cele mai bune mijloace de a le stinge. Până și pescarii pot fi ajutați, pentru că de la înălțime aviatorul poate vedea unde se găsesc bancurile de pești.

Insectele dăunătoare care atacă și distrug recoltele pot fi stârpite prin prăfuire din aer. Semințe de orez și de iarbă au fost semănate pe suprafețe uriașe într-un timp scurt.

S-au făcut tot felul de descoperiri interesante nu numai despre părțile neexplorate ale pământului, ci și despre trecut, pentru că unele lucruri — urmele unor locuințe și așezări străvechi, de pildă — se văd mai limpede când sunt privite și fotografiate din aer.

Așa că, vedeți, e pionierat și romantism din belșug în noul element pe care l-a cucerit omul!

Cercetașii aviatori fac acum parte din organizația noastră cercetășească în multe țări. Dar, întocmai ca și cercetașii marinari, ei trebuie să fie la fel de bine pregătiți ca toți ceilalți cercetași în cercetășia obișnuită, pe uscat, pentru că toți cercetașii trebuie să fie ageri la observație și descurcăreți.

Jocuri marinărești

Contrabandiștii. (Pentru noapte sau pentru zi.) O ceată de contrabandiști veniți de pe mare încearcă să debarce și să-și ascundă marfa (o cărămidă sau o piatră de fiecare om) într-o bază numită „Peștera contrabandiștilor”, apoi să se îndepărteze iar cu barca. O altă ceată, de vameși, este răspândită pe o distanță mare de-a lungul coastei, pentru a o supraveghea, câte un cercetaș singur în fiecare post.

De îndată ce un vameș îi vede pe contrabandiști debarcând, dă alarma și îi adună pe ceilalți pentru atac; dar atacul nu poate reuși decât dacă la fața locului sunt cel puțin tot atâția vameși câți contrabandiști. Vameșii trebuie să rămână în bivuac la postul lor până când observatorii dau alarma.

Vânătoarea de balene. Balena se face dintr-un buștean mare sau dintr-o bucată de lemn, cu capul și coada cioplite grosolan. De obicei, vânătoarea de balene se face cu două bărci, fiecare barcă fiind echipată de câte o patrulă — șeful de patrulă e căpitanul, secundul e omul de la prova, adică harponierul, iar restul patrulei sunt vâslași. Fiecare barcă aparține de un alt port, cele două porturi fiind la cam o milă una de alta. Arbitrul ia balena și îi dă drumul cam la jumătatea drumului dintre cele două porturi, iar la un semnal dat, cele două bărci pornesc în cursă, să vadă cine ajunge primul la balenă.

Harponierul care ajunge primul în raza balenei își înfige harponul în ea, iar barca se întoarce îndată și remorchează balena spre portul ei.

A doua barcă o urmărește și, când o ajunge din urmă pe cealaltă, harponează și ea balena, se întoarce și se străduiește să tragă balena înapoi spre portul ei.

În felul acesta, cele două bărci duc o adevărată luptă de tras frânghia, iar până la urmă barca mai bună remorchează balena — și, poate, și barca adversă — în portul ei. (Jocul seamănă cu unul descris în Birchbark of the Woodcraft Indians de Ernest Thompson Seton.)

Povestirea nr. 7 — Semnale și comenzi

Mesaje ascunse · Focuri de semnalizare · Semnale sonore · Comenzi · Semnale cu fluierul și cu steagul

Cercetașii trebuie să fie pricepuți la a trimite vești în secret dintr-un loc în altul sau la a-și face semnale unii altora. Înainte de asediul orașului Mafeking, despre care ți-am povestit în prima mea povestire, am primit un mesaj secret de la un prieten necunoscut din Transvaal, care îmi dădea vești despre planurile inamicului, despre numărul oamenilor, al cailor și al tunurilor lui. Vestea a venit într-o scrisoare foarte mică, rulată într-un ghemotoc de mărimea unei pastile, apoi vârâtă într-o gaură minusculă dintr-un băț de drum cioplit grosolan și astupată acolo cu ceară. Bățul i-a fost dat unui băștinaș, care avea doar ordinul să vină în Mafeking și să-mi dea bățul în dar. Firește, când băștinașul negru mi-a adus bățul și mi-a spus că e de la un om alb, am ghicit că trebuie să fie ceva deosebit la el și curând am găsit scrisoarea ascunsă.

Altă dată am primit o scrisoare secretă de la un alt prieten. O scrisese în limba hindustani, dar cu litere englezești. Oricine altcineva ar fi studiat-o s-ar fi tot întrebat în ce limbă e scrisă, dar pentru mine era limpede ca lumina zilei.

Când trimiteam scrisori din Mafeking în timpul asediului, le dădeam unor băștinași, care reușeau să se strecoare printre avanposturile burilor. Odată trecuți de linia santinelelor, burii îi luau pe băștinași drept oamenii lor și nu le mai dădeau nicio atenție. Ei duceau mesajele în felul următor: scrisorile erau scrise pe hârtie subțire, iar o jumătate de duzină sau mai multe erau mototolite strâns într-un ghemotoc, apoi învelite într-o bucată de foiță de plumb, ca aceea în care se împachetează ceaiul. Cercetașul băștinaș ducea mai multe asemenea ghemotoace în mână sau atârnate lejer la gât, pe sfori. Dacă vedea că e în pericol să fie prins de inamic, lua seama la reperele din jurul lui și lăsa toate ghemotoacele să cadă pe pământ, unde arătau ca niște pietricele. Apoi mergea mai departe cu îndrăzneală până era oprit de inamic, care, dacă îl percheziționa, nu găsea nimic.

Mesagerul aștepta prin preajmă poate o zi sau două, până când drumul era liber, apoi se întorcea la locul unde reperele îi spuneau că zac scrisorile. „Reperele”, poate îți amintești, înseamnă orice obiecte — copaci, movile, stânci sau alte amănunte — care îi servesc drept indicatoare unui cercetaș care le observă și le ține minte.

Semnalizarea

Semnalizarea merită cu adevărat învățată. E o distracție grozavă să-i poți face semne prietenului tău de peste drum fără ca alții să înțeleagă despre ce vorbiți. Dar eu am găsit-o cu adevărat prețioasă pentru a comunica cu un prieten în sălbăticie — o dată când eram pe munți diferiți și altă dată când eram pe malurile opuse ale unui râu mare și unul dintre noi avea vești importante de transmis.

Focurile de semnalizare

Cercetașii din toate țările folosesc focuri pentru semnalizare — focuri cu fum ziua și focuri cu flacără noaptea.

Semnalele cu fum — Trei fuioare mari, unul după altul, încet, înseamnă „Pericol”. O serie de fuioare mici înseamnă „Adunarea, veniți aici”. O coloană continuă de fum înseamnă „Stai”.

Ca să faci un foc cu fum, aprinde focul în mod obișnuit, cu multe bețe și crenguțe subțiri și uscate, și de îndată ce arde bine, pune peste el frunze verzi și iarbă sau fân umezit, ca să scoată fum.

Acoperă focul cu o pătură umedă. Ridică pătura ca să lași să iasă un fuior de fum, apoi pune-o din nou peste foc. Mărimea fuiorului depinde de cât timp ții pătura ridicată. Pentru un fuior scurt, ține-o sus cât numeri până la doi, apoi pune pătura la loc cât numeri până la opt. Pentru un fuior lung, ține pătura ridicată cam șase secunde.

Semnalele cu flacără — Flăcările lungi sau scurte, noaptea, înseamnă același lucru ca semnalele cu fum de mai sus, ziua.

Focul cu flacără îl aprinzi din bețe uscate și vreascuri, ca să obții o flacără cât mai strălucitoare.

Doi cercetași țin ridicată o pătură în fața focului, adică între foc și cei cărora le faci semne, astfel încât prietenii tăi să nu vadă flacăra până nu vrei tu. Apoi lași pătura în jos cât numeri până la doi pentru o licărire scurtă sau până la șase pentru una lungă, ascunzând focul cât numeri până la patru între licăriri.

Semnalele sonore

În Războiul Civil American, căpitanul Clowry, un ofițer cercetaș, voia să prevină o mare forță din propria lui armată că inamicul avea să atace pe neașteptate în timpul nopții. Dar nu putea ajunge la ai lui, fiindcă între ei era un râu ieșit din matcă pe care nu-l putea trece, și bântuia o furtună cu ploaie.

Ce ai fi făcut tu în locul căpitanului Clowry?

Lui i-a venit o idee bună. A pus mâna pe o locomotivă veche care stătea în apropiere. A aprins focul, a făcut presiune de aburi în ea și apoi a început să sufle din fluier, cu șuierături scurte și lungi, în alfabetul Morse. Curând, prietenii lui au auzit și au înțeles, și i-au răspuns cu o goarnă. Atunci el le-a transmis literă cu literă un mesaj de avertizare, pe care ei l-au citit și au acționat după el. Și astfel forța lor de douăzeci de mii de oameni a fost salvată de la a fi luată prin surprindere.

Anumite triburi de băștinași din Africa își transmit vești unele altora prin bătăi de tobă. Altele folosesc gonguri de război din lemn.

Semnalizarea Morse și semafor

Fiecare cercetaș ar trebui să învețe codul Morse pentru semnalizare. El poate fi folosit ca să trimiți mesaje prin „puncte” și „linii” la o anumită distanță cu steaguri; sau prin sunete, cum ar fi goarna; sau prin licăriri de lumină (heliograf sau lumină electrică).

Semnalizarea semafor, care se face fluturând brațele în unghiuri diferite unul față de altul, este și mai ușor de învățat. Aici formezi diferitele litere punându-ți brațele în unghiuri diferite. Ai grijă să faci aceste unghiuri corect. Diagrama arată semnele așa cum îi apar unui „cititor”. Poate părea complicat în imagine, dar când te apuci să-l descifrezi, vei vedea că e foarte simplu.

Cel care transmite trebuie să stea întotdeauna cu fața spre stația căreia îi transmite. El atrage atenția stației receptoare prin semnalul de apel VE-VE-VE sau AAAA. Când stația receptoare este gata, ea dă semnalul de continuare K. Dacă nu este gata, trimite Q, care înseamnă „Așteaptă”.

Literele și cifrele codului Morse sunt alcătuite din puncte și linii.

Când stația receptoare a citit corect un cuvânt, trimite E sau T (pentru Morse), ori C sau A (pentru semafor). Dacă un cuvânt rămâne fără răspuns, stația care transmite știe că stația receptoare nu l-a citit și îl repetă până când primește răspuns.

Dacă faci o greșeală, trimite semnalul de ștergere, format din 8 de E, și apoi repetă cuvântul.

Dacă ai de trimis numere, folosește cifrele Morse obișnuite, dar în semafor scrie numerele cu litere. Ele vor fi verificate prin repetarea lor de către stația receptoare.

Sfârșitul cuvântului se arată printr-o scurtă pauză la semnalizarea cu lumină și cu sunet sau, la cea cu steaguri, prin coborârea lor în față.

Închei un mesaj trimițând semnalul de sfârșit de mesaj AR. Stația receptoare răspunde cu semnalul de mesaj primit R, dacă mesajul a fost primit corect.

Odată ce știi alfabetul Morse sau semafor, tot ce îți mai trebuie e exercițiul. Unui cercetaș nu i se cere să trimită propoziții lungi, nici să transmită la distanțe mari sau cu viteză mare. Tot ce se așteaptă de la tine este să-ți știi alfabetul și să citești și să trimiți cu adevărat bine propoziții sau cuvinte simple. Dă-ți silința, astfel încât atunci când va trebui să transmiți de-a lungul unui câmp mare sau de pe un deal pe altul, mesajul tău să fie ușor de citit.

Semnal	Înțeles și întrebuințare
VE, VE, VE sau AAAA	Semnal de apel.
K	Continuă (răspuns la VE, dacă ești gata să primești mesajul).
Q	Așteaptă (răspuns la VE, dacă nu ești gata să primești mesajul).
T sau E (Morse), C sau A (semafor)	Răspuns general (folosit ca răspuns la toate semnalele, dacă nu se spune altfel).
8 puncte (numai Morse)	Ștergere (pentru a șterge orice a fost trimis greșit).
AR	Semnal de sfârșit de mesaj.
R	Mesaj primit corect (răspuns la AR).

Dacă vrei să scrii un mesaj pe care majoritatea oamenilor să nu-l poată citi, folosește literele Morse sau semafor în locul alfabetului obișnuit. Va fi perfect lizibil pentru oricare dintre prietenii tăi care se pricep la semnalizare.

Comenzi și semnale

Un șef de patrulă are adesea un fluier și un șnur sau o sfoară ca să-l țină. Următoarele comenzi și semnale trebuie să-ți stea pe vârful degetelor, ca să le poți folosi în patrula ta:

Comenzi

„Adunarea” (în linie).
„Alertă” sau „Drepți” (ridică-te în picioare, vioi).
„Pe loc repaus” sau „Repaus” (stai în repaus).
„Repaus șezând” (stai jos sau întinde-te, fără să părăsești rândurile).
„Rupeți rândurile” (liber).
„La dreapta” (sau „La stânga”); (fiecare cercetaș se întoarce în direcția respectivă).
„Patrulă, la dreapta” (sau „la stânga”); (fiecare patrulă, cu cercetașii ei în linie, pivotează spre partea aceea).
„Înainte marș” (mergi vioi, pornind cu piciorul stâng).
„Pas alergător” sau „În pas alergător” (aleargă într-un ritm vioi, cu brațele libere).
„Pasul cercetașului” (mergi atâția pași și alergi ușor atâția pași, alternativ — cam 50 din fiecare).

Semnalele cu fluierul

Când șeful de trupă vrea să adune trupa, fluieră „Chemarea cercetașului” sau folosește o chemare specială a trupei.

Șefii de patrulă își adună atunci patrulele dând strigătul patrulei. Apoi își duc patrula „în pas alergător” la șeful de trupă.

Iată câteva semnale cu fluierul pentru jocurile cercetășești de teren:

O șuierătură lungă înseamnă „Liniște”, „Alertă”, „Fiți atenți la următorul meu semnal”.
O serie de șuierături lungi și rare înseamnă „Ieșiți”, „Îndepărtați-vă”, sau „Înaintați”, „Desfășurați-vă”, „Împrăștiați-vă”.
O serie de șuierături scurte și ascuțite înseamnă „Adunarea”, „Strângeți rândurile”, „Veniți laolaltă”, „În formație”.
O serie de șuierături scurte și lungi, alternativ, înseamnă „Alarmă”, „Atenție”, „Fiți gata”, „La posturile de alarmă”.
Trei șuierături scurte urmate de una lungă, date de șeful de trupă, îi cheamă pe șefii de patrulă — adică „Șefii, veniți aici!”

Orice semnal trebuie ascultat pe loc, în pas alergător, cât de repede poți alerga — indiferent ce altceva ai avea de făcut în momentul acela.

Semnalele cu mâna

Semnalele cu mâna — care pot fi făcute, la nevoie, și de șefii de patrulă cu steagurile patrulei:

Mâna fluturată de mai multe ori prin fața feței, dintr-o parte în alta, sau steagul fluturat orizontal dintr-o parte în alta în dreptul feței înseamnă „Nu”, „Lasă”, „Cum erați”.
Mâna sau steagul ținut sus și fluturat foarte încet dintr-o parte în alta, cu brațul complet întins, înseamnă „Desfășurați-vă”, „Mergeți mai departe”, „Împrăștiați-vă”.
Mâna sau steagul ținut sus și fluturat repede dintr-o parte în alta, cu brațul complet întins, înseamnă „Strângeți rândurile”, „Adunarea”, „Veniți aici”.
Mâna sau steagul îndreptat într-o direcție oarecare înseamnă „Mergeți în direcția aceea”.
Pumnul strâns sau steagul săltat repede în sus și în jos de mai multe ori înseamnă „Fugiți”.
Mâna sau steagul ținut drept în sus, deasupra capului, înseamnă „Stop”, „Stai”.

Când un șef strigă un ordin sau un mesaj către un cercetaș aflat la oarecare depărtare, cercetașul, dacă aude ce i se spune, trebuie să țină tot timpul mâna ridicată la nivelul capului. Dacă nu aude, trebuie să stea nemișcat, fără să facă niciun semn. Șeful va repeta atunci mai tare sau îi va face semn cercetașului să se apropie.

Inventează-ți propriile semnale pentru alte comenzi către patrula ta.

Practici de patrulă în semnalizare

Exersați pregătirea, aprinderea și folosirea focurilor de semnalizare cu fum sau cu flacără.

Exersați semnalele cu fluierul și semnalele de instrucție.

Faceți un concurs în patrulă de ascuns mesaje asupra persoanei: dați fiecărui cercetaș o bucățică de hârtie și lăsați-l să o ascundă asupra lui. Împărțiți cercetașii în perechi și lăsați-i să se percheziționeze unul pe altul. Cel a cărui hârtie este găsită cel mai greu câștigă.

Fiecare patrulă inventează propriul cod secret. Celelalte patrule încearcă să-l descifreze.

Patrulele se întrec în a găsi cel mai ingenios mod de a trimite un mesaj Morse fără a folosi vreun aparat special.

Toate exercițiile de semnalizare trebuie să fie cât mai apropiate de realitate. Încă de la început, se pot trimite și citi litere separate peste un spațiu cât mai larg cu putință, de preferință în aer liber.

Iată o propoziție în engleză pe care o poți folosi ca exercițiu de semnalizare: „The quick brown fox jumps over the lazy dog”. Ea conține toate literele alfabetului.

Joc de dus mesaje

Alergătorul cu depeșa

Un cercetaș este ales să ducă o depeșă într-un loc „asediat” — care poate fi un sat, o fermă sau o casă adevărată, ori cineva postat într-un loc stabilit. Alergătorul cu depeșa trebuie să poarte o cârpă colorată, lungă de cel puțin două picioare (60 cm), prinsă cu un ac pe umăr, și trebuie să-și atingă ținta cu ea la locul ei.

Inamicul care asediază locul trebuie să-l împiedice să ajungă acolo, dar nu poate, bineînțeles, să intre în liniile presupușilor apărători, adică la mai puțin de 300 de iarzi (275 m) de locul asediat — limitele pentru aceasta trebuie hotărâte dinainte. Oricine este găsit de arbitru înăuntrul acestei limite va fi scos din joc, ca împușcat de apărători.

Ca să-l prindă pe alergătorul cu depeșa, inamicul trebuie să-i ia cârpa de pe umăr. Ei știu că pleacă dintr-o anumită direcție la o anumită oră — locul ar trebui să fie cam la o milă (1,6 km) de orașul asediat — și pot lua orice măsuri doresc ca să-l prindă, cu excepția faptului că nu au voie să asiste efectiv la plecarea lui din punctul de pornire.

Jocul se poate juca și într-un oraș, cu două case alese drept punct de pornire și, respectiv, oraș asediat, iar alergătorul cu depeșa poate adopta orice deghizare (în afară de aceea de femeie), atâta timp cât poartă cârpa prinsă pe umăr.

Capitolul III — Viața în tabără

Povestirea nr. 8 — Pionierat

Legarea nodurilor · Construirea colibelor · Doborârea copacilor · Construirea podurilor · Măsurile propriului corp · Aprecierea înălțimilor și a distanțelor

Pionierii sunt oamenii care merg înainte ca să deschidă drum, prin junglă sau pe oriunde altundeva, pentru cei care vin după ei. Când eram în misiune pe Coasta de Vest a Africii, aveam sub comandă o forță numeroasă de cercetași băștinași și, ca toți cercetașii, încercam să ne facem utili în orice fel armatei noastre principale, care venea în urma noastră. Nu numai că pândeam inamicul și îi urmăream mișcările, dar făceam și tot ce puteam ca să îmbunătățim drumul pentru propria noastră armată, fiindcă acesta nu era decât o potecă îngustă prin junglă deasă și mlaștini. Așa că am devenit pionieri pe lângă cercetași. În timpul marșului nostru am construit aproape două sute de poduri peste pâraie, legând prăjini laolaltă.

Dar când i-am pus prima dată pe cercetași la această muncă importantă, am descoperit că, din cei o mie de oameni, foarte mulți nu știau să folosească toporul ca să doboare copaci și, în afară de o companie de vreo șaizeci de oameni, niciunul nu știa să facă noduri — nici măcar noduri proaste.

Salvarea de vieți cu ajutorul nodurilor. Cu puțin înainte să ajung eu în Canada, acum mulți ani, se petrecuse o tragedie îngrozitoare la Cascada Niagara.

Era în miez de iarnă. Trei oameni — un bărbat, soția lui și un băiat de șaptesprezece ani — traversau un pod pe care gheața îl formase peste râul învolburat de sub cascadă, când acesta a început deodată să trosnească și să se rupă în bucăți. Bărbatul și soția lui s-au trezit pe un sloi de gheață care plutea departe de partea principală, iar băiatul se afla pe un altul.

De jur împrejurul lor apa era acoperită de blocuri de gheață plutitoare asemănătoare, care se frecau și se izbeau unele de altele. Cei trei oameni erau la mila curentului, care aici se mișca încet, în cercuri, dar îi purta treptat și sigur în aval, spre cumplitele praguri aflate la o milă (1,6 km) depărtare.

Oamenii de pe maluri le-au văzut situația primejdioasă și s-au adunat cu miile, dar niciunul nu părea în stare să facă ceva ca să-i ajute. Să înoți era cu neputință. La fel și o salvare cu barca.

Timp de o oră, bieții nenorociți au plutit în voia apei. Apoi râul i-a purtat pe sub două poduri care traversează râul chiar înainte de praguri.

De pe poduri, la 160 de picioare (49 m) deasupra apei, oamenii coborâseră frânghii, astfel încât acestea atârnau în calea celor purtați de curent.

Când au trecut pe acolo, băiatul a reușit să apuce o frânghie, și mâini binevoitoare au început să-l tragă în sus. Dar când îl ridicaseră cam pe la jumătate, bietul băiat n-a mai putut să se țină. A căzut în apa înghețată și nu a mai fost văzut niciodată.

Bărbatul de pe celălalt sloi a apucat și el o frânghie, pe care a încercat s-o lege în jurul soției lui, ca măcar ea să poată fi salvată. Dar curentul îi purta acum în goană. Mâinile îi erau amorțite. N-a reușit să lege frânghia. I-a alunecat din mâini.

Și, câteva secunde mai târziu, și el, și soția lui și-au sfârșit chinurile, fiind trași sub apă în vârtejurile puternice ale pragurilor.

Tu ce ai fi făcut? E ușor să fii înțelept după ce s-a întâmplat ceva, dar dezastrul acesta merită gândit până la capăt. Tu ce ai fi făcut dacă ai fi fost acolo?

Unul dintre șefii noștri de trupă din Canada mi-a povestit că, la scurtă vreme după acest accident, călătorea cu trenul, iar câțiva tovarăși de drum discutau despre cele întâmplate. Ei nu știau că el are vreo legătură cu cercetașii, și unul dintre ei a spus:

„Ei bine, eu cred că, dacă ar fi fost acolo niște cercetași, ar fi găsit ei vreun plan ca să-i salveze pe bieții oameni.”

Ca să împiedici capătul unei frânghii să se destrame, trebuie să-l înfășori strâns cu sfoară — marinarii îi spun „patronare”. Așază o bucată de sfoară în buclă de-a lungul frânghiei. Apoi răsucește partea mai lungă (B) de jur împrejur, tur după tur, până la un sfert de inch (6 mm) de capăt. Strânge bine fiecare tur și așază-l ordonat, lipit de cel dinainte. Acum trece capătul (B) prin buclă și trage ferm de (A) — nu smuci, că se poate rupe. Astfel capătul (B) este tras sub înfășurare (e de ajuns cam până la jumătate). La sfârșit, taie frumos capetele rămase.

Oamenii se gândesc adesea: „La ce bun să înveți un lucru atât de simplu ca legatul nodurilor?” Ei bine, iată un caz în care această cunoștință ar fi putut salva trei vieți.

Când au fost coborâte frânghiile de pe pod, ar fi trebuit să aibă legate în ele o buclă sau două, pe care victimele să și le petreacă în jurul corpului sau prin care să-și treacă brațele ori picioarele. Așa cum stăteau lucrurile, frânghiile nu aveau bucle, iar oamenii, neștiind să facă un nod de scaun (bowline) sau orice alt fel de buclă, nu au putut să se salveze.

Noduri utile. Orice cercetaș ar trebui să fie în stare să lege noduri.

Să legi un nod pare un lucru simplu, și totuși există feluri corecte și feluri greșite de a o face, iar cercetașii trebuie să cunoască felul corect. O viață poate depinde de un nod legat cum trebuie.

Nodul potrivit este acela despre care poți fi sigur că va ține sub orice fel de solicitare și pe care îl poți desface ușor dacă vrei.

Un nod prost este acela care alunecă atunci când e tras tare sau care se strânge atât de tare încât nu-l mai poți desface.

Cel mai bun mod de a învăța este să rogi pe cineva care se pricepe să-ți arate. Trebuie să exersezi mult, altfel uiți repede nodurile. Folosește bucăți de frânghie sau de șnur, nu capete încâlcite de sfoară ori șireturi de bocanci!

Pe pagina anterioară sunt nodurile utile pe care orice cercetaș ar trebui să le cunoască și să le folosească ori de câte ori leagă o sfoară sau o frânghie.

Ca să împiedici capătul unei frânghii să se destrame și să se desfacă în toroane, trebuie să-l patronezi. Asta se face înfășurând sfoară subțire în jurul lui de mai multe ori și încheind astfel încât capetele să nu se vadă. Există mai multe metode de a o face; desenul din cartea tipărită arată una ușoară și eficientă.

În Africa de Vest nu aveam frânghie cu noi, așa că foloseam plante agățătoare rezistente și nuiele subțiri sau bețe lungi și mlădioase, pe care le făceam și mai flexibile ținând un capăt sub picior și răsucindu-l pe celălalt de jur împrejur cu mâinile. Salcia și alunul dau nuiele bune. Nu poți lega cu ele toate nodurile, ca și cu frânghia, dar de obicei poți face un nod de lemnar (timber hitch).

Sfaturi pentru instructori

Exerciții. Legarea nodurilor trebuie exersată contra cronometru, prin întreceri de legat noduri între cercetași, pe serii, cei care pierd formând din nou perechi pentru alte serii, până se găsește cel mai lent legător de noduri. În felul acesta (care ar trebui folosit și în alte ramuri ale instruirii), cei mai slabi primesc cel mai mult exercițiu — iar ambiția de a nu fi cel mai slab este la fel de mare ca aceea de a fi cel mai bun și a câștiga un premiu.

Întrecerile de legat noduri trebuie făcute și pe întuneric, instructorul stingând lumina pentru câteva secunde după ce anunță nodul care trebuie legat, sau legându-i la ochi pe concurenți.

Faceți machete de poduri din toiegele cercetașilor, sfoară și scânduri din lăzi vechi de ambalaj.

Construirea colibelor. Ca să trăiască în tabără ca lumea, un cercetaș trebuie să știe să facă un adăpost de bivuac pentru noapte, sau o colibă dacă urmează să stea mult timp în tabără.

Ce fel de adăpost ridici depinde de ținut și de vreme.

Observă direcția din care bate de obicei vântul și pune spatele adăpostului în partea aceea, cu focul în fața lui. Dacă mergi în tabără într-un loc unde sunt copaci din belșug și ai dreptul să-i folosești, atunci sunt mai multe tipuri de adăposturi pe care le poți face.

Adăpostul de bivuac este cea mai simplă formă de colibă. Doi pari verticali se înfig bine în pământ, cu o prăjină de coamă așezată de-a lungul vârfurilor lor. De aceasta se sprijină, dinspre partea vântului, un număr de prăjini, cu stinghii transversale care să susțină crengile, trestia, brazdele de iarbă sau rămurelele — orice vrei să folosești ca material de acoperiș.

Pentru un singur om, adăpostul poate fi făcut destul de mic: cam 3 picioare (90 cm) înălțime în față, 3 picioare lățime și 6 picioare (1,8 m) lungime. Focul îl faci cam la 4 picioare (1,2 m) în fața lui și te culci în adăpost, de-a lungul focului.

Dacă „baraca” e pentru mai mulți oameni, o construiești de 5 sau 6 picioare (1,5–1,8 m) înălțime în față și de 6 până la 7 picioare (1,8–2,1 m) adâncime, ca mai mulți inși să poată sta culcați unul lângă altul, cu picioarele spre foc.

Acoperirea colibei. Când începi să acoperi scheletul, pornește de jos și așază materialul de acoperiș în straturi, unul peste altul, așa cum se pun șindrilele pe un acoperiș. În felul acesta îl poți face să nu lase apa să treacă.

Pentru acoperire poți folosi crengi groase de conifere, sau iarbă, trestie, brazde, scoarță ori plăci de lemn (numite „șindrile”), sau rămurele de iarbă-neagră împletite strâns.

De obicei e bine să pui peste acoperișul gata făcut câteva crengi și prăjini zdravene, ca să-l țină la loc dacă se stârnește o furtună.

Alte colibe. Dacă vrei să construiești o colibă completă, poți face câte un adăpost cu o singură pantă de fiecare parte a aceleiași prăjini de coamă. Dar adăpostul simplu, cu o singură pantă și cu focul în față, e cât se poate de bun pentru majoritatea oamenilor.

Un alt fel de a construi o colibă-adăpost este să sprijini o prăjină de coamă, sau „șira spinării”, de la pământ în furca unui copac mic, la vreo 5 picioare deasupra solului, capătul gros al prăjinii fiind la 7 picioare de copac, înspre vânt. Apoi pui o prăjină laterală sprijinită de aceasta și acoperi la fel ca la adăpostul cu o singură pantă.

Unde nu ai prăjini la îndemână, poți face ca băștinașii din Africa de Sud — îngrămădești o grămadă de vreascuri, iarbă-neagră etc. într-un zid scund făcut în semicerc, care să țină afară vântul rece, și faci focul în partea deschisă.

Zulușii își fac colibele înfigând în pământ, vertical, un cerc de bețe lungi. Apoi îndoaie vârfurile spre centru și le leagă laolaltă. Pe urmă împletesc bețe mlădioase pe orizontală, pe dinăuntru și pe dinafară, printre bețele verticale, până obțin un fel de colivie rotundă. Pe aceasta o acoperă cu o rogojină de paie, sau o acoperă cu stuf, sau împletesc paie printre bețe. Uneori se lasă sus o gaură mică, pe post de horn.

Indienii din America își fac „tipi”-ul legând laolaltă mai multe prăjini lungi, în formă de piramidă, și acoperindu-le cu pânză sau cu piei cusute împreună.

Dacă în cort sau în colibă e prea cald la soare, pune pături sau mai multe paie deasupra. Cu cât acoperișul e mai gros, cu atât cortul e mai răcoros vara. Dacă în colibă e prea frig, îngroașă pereții la bază sau ridică pe dinafară, în jurul piciorului peretelui, un zid mic de brazde, de vreun picior înălțime.

Nu uita niciodată să sapi un șanț bun de scurgere de jur împrejurul colibei, ca, dacă vine o ploaie mare în timpul nopții, podeaua să nu-ți fie inundată dinspre afară.

Toporul tău. Un om al pădurilor trebuie să se descurce destul de bine cu toporul. Ca să ajungă un bun tăietor cu toporul, cineva trebuie să știe, în primul rând, cum ar trebui făcut lucrul acesta, iar în al doilea rând trebuie să exerseze mult înainte de a putea fi socotit bun de ceva.

Numai meșterii proști se plâng de scule — așa că, înainte de a te apuca de lucru, asigură-te că scula ta e bună.

Toporul tău ar trebui să fie un topor „de doborât”, al cărui cap cântărește aproape trei livre (1,4 kg). Vezi ca mânerul, sau „coada”, să fie perfect drept și în linie cu capul și cu tăișul. Ca să verifici asta, privește de-a lungul cozii, cu tăișul capului întors în sus. Dacă tăișul nu e în linie cu coada, loviturile tale vor nimeri aiurea.

Ascuțirea toporului. Apoi vezi ca toporul să fie ascuțit — ascuțit cu adevărat, nu doar cu o muchie bunicică. Un topor puțin tocit nu e mai bun la doborât un copac decât e un cuțit foarte tocit la ascuțit un creion. Învață să-ți ascuți toporul pe o piatră de tocilă cât ești în civilizație, unde se găsesc tocile și unde sunt oameni care să-ți arate.

În India, când mergeam la „înțepat porci” (adică la vânătoare de mistreți cu sulița), am descoperit cât de necesar era să ne ținem sulițele ascuțite ca briciul. De fiecare dată când omoram un mistreț, ne ascuțeam din nou vârfurile sulițelor, gata pentru lupta următoare. Nu puteam căra după noi pietre de tocilă, dar aveam la noi o pilă mică și fină, cu care puteam reface tăișul.

Mulți oameni ai pădurilor bătrâni poartă cu ei o asemenea pilă ca să-și țină toporul ascuțit. Printre ei circulă o vorbă: „Poți să-i împrumuți unui prieten ultimul tău dolar, dar niciodată nu-i împrumuta toporul — decât dacă știi că e un bun tăietor și n-o să ți-l tocească”.

Ai grijă de topor. Numai un nătâng se apucă să izbească la întâmplare cu toporul — ciopârțind copaci, lovind rădăcini și crengi de pe jos, distrugând astfel copaci valoroși și, în același timp, tocind toporul la fiecare lovitură în pământ și pietre. Iar când îi obosesc brațele, aruncă toporul jos și-l lasă zăcând pe pământ, unde poate să prindă și să taie degetul de la picior al cuiva care umblă pe acolo după lăsarea întunericului.

Când vrei să lași toporul din mână, înfige-l cu o lovitură dreaptă, de sus în jos, într-o buturugă și lasă-l acolo până îți trebuie din nou; sau fă-i o „mască” specială pentru lamă, dintr-o bucată de lemn, ori pune-l în teaca lui de piele.

Folosirea toporului. Când folosește toporul, novicele încearcă de obicei să-și acopere țintirea proastă prin forța mai mare a loviturilor. Dacă se uită la el un om cu experiență, acela zâmbește în sinea lui și se gândește la durerea de spate pe care a căpătat-o el însuși prima dată când a făcut-o.

Nu încerca să pui forță în lovitură; ai grijă doar s-o țintești, ca să cadă exact unde vrei. Avântul și greutatea toporului vor face restul. Dă loviturile pieziș, nu drept în jos.

Un bun tăietor își folosește toporul la fel de bine cu stânga ca și cu dreapta. Totul e o chestiune de exercițiu.

Tommy Novicele nr. 2 — Tommy doboară un copac

Bietul Tommy a uitat toporul să și-l ascută,
Așa că pomul doar o ploaie de pocnituri îndură.

Doborârea copacilor. Când vrei să dobori un copac pentru o treabă folositoare, cere mai întâi voie.

Înainte să începi să-ți dobori copacul, curăță mai întâi toate crengile care ar putea stânjeni avântul toporului și, prin urmare, să-ți strice ținta. Curăță și orice rugi sau tufișuri de care te-ai putea împiedica în momentul critic. Asigură-te că privitorii stau la distanță bună de tine.

Modul de a doborî un copac este să tai mai întâi o bucată mare din partea spre care vrei să cadă copacul, iar apoi să tai în partea opusă, ca să-l dobori. Planifică-ți treaba astfel încât copacul să cadă liber, fără alți copaci în cale, și să nu rămână agățat în crengile lor.

Începe prima crestătură, sau „tăietura”, cum i se spune, făcând două semne, cel de sus la o distanță deasupra celuilalt egală cu grosimea copacului. Apoi taie alternativ: întâi o lovitură orizontală la semnul de jos, apoi una piezișă, de sus în jos, la semnul de sus, și scoate cu o smucitură bucata dintre cele două. Continuă așa până ajungi la mijlocul copacului.

Acum treci în partea opusă a copacului și fă acolo o altă crestătură, doar cu vreo trei inci (7,5 cm) mai sus de nivelul semnului de jos al primei tăieturi.

Scoate bucăți mari când te apuci de treabă — nu o mulțime de așchii mărunte, care sunt semne pentru oricine vine mai târziu pe acolo că a lucrat un novice. Totul e o chestiune de a-ți ținti bine lovitura.

Apoi, când copacul cade, ferește-te de capătul gros. Acesta sare adesea înapoi de pe buturugă. Nu sta niciodată chiar în spatele lui — mulți novici au fost omorâți așa. Când trunchiul trosnește și copacul începe să se încline, mișcă-te înainte, în direcția căderii, și totodată în lateral, departe de capătul gros.

Curățarea și tăierea în bușteni. După ce copacul e jos, trebuie curățat, adică trebuie tăiate crăcile și crengile, lăsând un trunchi curat. Asta se face lucrând de la capătul gros al trunchiului spre vârf. Taie fiecare cracă de jos în sus, cât mai aproape de trunchi.

Trunchiul se taie apoi în bucăți. Asta se numește „tăiere în bușteni”. Taie dintr-o parte spre mijloc, făcând tăietura lată cât jumătate din grosimea copacului. Apoi întoarce trunchiul și fă o tăietură asemănătoare din partea cealaltă, până când buștenii se desprind.

Construirea podurilor. Cum ți-am spus mai înainte, cercetașii mei din Ashanti, când făceau și pe pionierii, au fost nevoiți să construiască aproape două sute de poduri. Și au trebuit să le facă din orice fel de material găseau la fața locului.

Sunt multe feluri de a face poduri. Podurile de pionieri se fac de obicei legând prăjini laolaltă.

În India, în munții Himalaya, băștinașii fac poduri din trei frânghii întinse peste râu și legate între ele la fiecare câțiva yarzi (un yard are 0,9 m) prin bețe în formă de V, astfel încât o frânghie formează poteca, iar celelalte două fac balustrada de o parte și de alta. Sunt un fel de poduri cam săltărețe la traversat. Dar te trec dincolo și se fac ușor.

Cel mai simplu mod de a face un pod peste un pârâu îngust și adânc este să dobori un copac, sau doi copaci alăturați, de pe mal, astfel încât să cadă de-a curmezișul pârâului. Cu o teslă netezești apoi partea de sus. Pui o balustradă, și iată un pod foarte bun.

Și plutele pot fi folosite ca să treci un pârâu.

Construiește-ți pluta lângă mal — în apă, dacă râul e puțin adânc; pe mal, dacă e adânc. Când pluta e gata, ține de capătul din aval, împinge-l pe celălalt departe de mal și lasă curentul s-o poarte în jos, în poziție.

Sfaturi pentru instructori

Începeți o clasă de tâmplărie, sau de instruire în electricitate, instalații sanitare, mecanică elementară etc., cu scopul de a-i învăța pe băieți meserii care le pot fi cu adevărat de folos în viața de mai târziu. Dacă nu vă pricepeți destul, rugați un prieten să vină câteva seri și să demonstreze cu machete sau instrumente.

Obțineți permisiunea de a-i duce pe cercetași într-o fabrică, să studieze mașinile etc.

Învățați-i pe băieți să spargă lemne de foc.

Învățați-i să facă jucării mecanice din lemn (după una sau două jucării ieftine, drept model). Astfel îi învățați mecanică elementară și îndemânare cu uneltele.

Măsurile propriului corp. Orice pionier ar trebui să-și cunoască exact măsurile personale în următoarele privințe, pentru care dau măsurile omului obișnuit:

Măsura	Omul obișnuit
Falanga unghiei de la arătător, sau lățimea degetului mare	1 inch (2,5 cm)
Deschiderea dintre degetul mare și arătător	8 inci (20 cm)
Deschiderea dintre degetul mare și degetul mic	9 inci (23 cm)
De la încheietura mâinii la cot (asta îți dă și lungimea tălpii)	10 inci (25 cm)
De la cot la vârful arătătorului (numit „cot”)	17 inci (43 cm)
De la mijlocul rotulei la pământ	18 inci (46 cm)

Brațele întinse, de la vârful degetelor unei mâini la vârful degetelor celeilalte, se numesc „stânjen” și sunt aproape egale cu înălțimea ta.

Pulsul bate cam de 75 de ori pe minut. Fiecare bătaie e puțin mai rapidă decât o secundă.

Pasul: un pas are cam 2½ picioare (75 cm); vreo 120 de pași fac 100 de yarzi (91 m). Pașii de mers rapid sunt mai scurți decât cei de mers încet.

Mergând repede, faci o milă în 16 minute, adică aproape patru mile pe oră.

Aprecierea distanțelor. Orice cercetaș ar trebui să poată aprecia distanțe de la un inch până la o milă și mai mult.

Dacă îți ții minte bine măsurile corpului, acestea îți sunt de mare ajutor la măsurat. E util, de asemenea, să faci crestături pe toiag, care să arate măsuri ca un inch, șase inci, un picior și un yard. Pe acestea le poți măsura cu o ruletă înainte să-ți folosești toiagul.

Aprecierea distanței unei călătorii se face de obicei văzând de cât timp mergi și cu ce viteză.

Să zicem că mergi cu patru mile pe oră. Dacă ai mers o oră și jumătate, știi că ai făcut cam șase mile.

Distanța poate fi apreciată și după sunet. Dacă vezi în depărtare un tun care trage și numeri secundele dintre fulgerul gurii de foc și momentul în care sunetul exploziei ajunge la tine, vei putea spune cât de departe ești de tun. Sunetul se deplasează cu 365 de yarzi pe secundă — atâția yarzi câte zile are anul.

Verifică următoarele prin propriile observații:

La 50 de yarzi, gura și ochii unei persoane se văd limpede. La 100 de yarzi, ochii apar ca niște puncte. La 200 de yarzi, nasturii și detaliile uniformei se mai pot vedea. La 300 de yarzi, se vede fața. La 400 de yarzi, se vede mișcarea picioarelor. La 500 de yarzi se vede culoarea uniformei.

Pentru distanțe mai mari decât acestea, gândește-te singur care punct e la jumătatea drumului până la obiect. Apreciază cât de departe poate fi acesta de tine, apoi dublează ca să obții distanța. Un alt fel este să apreciezi distanța cea mai mare la care ar putea fi obiectul și cea mai mică la care ar putea fi, și să iei media dintre cele două.

Tommy Novicele nr. 3 — Tommy construiește un pod

Nodurile dau tărie unui pod, cum bine știi.
Dar legăturile slabe ale lui Tommy au stricat tot spectacolul.

Obiectele par mai aproape decât sunt în realitate când lumina e puternică și cade pe obiect; când privești peste apă sau zăpadă; când privești în sus pe pantă sau în jos. Obiectele par mai departe când sunt în umbră; când privești peste o vale; când fundalul e de aceeași culoare; când observatorul stă culcat sau în genunchi; când e o pâclă de căldură deasupra pământului.

Distanța de-a curmezișul unui râu. Modul de a aprecia distanța de-a curmezișul unui râu este să observi un obiect X, cum ar fi un copac sau o stâncă, pe malul opus locului în care stai tu, A (vezi schema). Pornește în unghi drept față de linia A X și mergi, să zicem, nouăzeci de yarzi de-a lungul malului tău. Când ajungi la șaizeci de yarzi, înfige un băț sau pune o piatră, B. Când ajungi la C, la treizeci de yarzi dincolo de B și la nouăzeci de yarzi de punctul de pornire A, întoarce-te în unghi drept și mergi spre interiorul uscatului, numărându-ți pașii, până aduci bățul și copacul din depărtare pe aceeași linie. Numărul de pași făcuți de la mal, C D, îți va da atunci jumătatea distanței de-a curmezișul, A X.

Aprecierea înălțimilor. Un cercetaș trebuie să poată aprecia și înălțimi, de la câțiva inci până la trei mii de picioare (900 m) sau mai mult. Ar trebui să poată aprecia înălțimea unui gard, adâncimea unui șanț sau înălțimea unui terasament, a unei case, a unui copac, a unui turn, a unui deal sau a unui munte. E ușor de făcut după ce ai exersat de câteva ori, dar e foarte greu de învățat din carte.

Ca să afli înălțimea unui obiect, cum ar fi un copac sau o casă, mergi o distanță de unsprezece picioare, sau yarzi, sau orice unitate vrei, și așază un toiag, cu un alt cercetaș care să-l țină. Acum mai mergi încă o unitate din măsura aleasă, făcând douăsprezece în total. Lasă-ți ochiul la nivelul pământului în acest loc și privește în sus spre copac. Al doilea cercetaș își mișcă apoi mâna în sus sau în jos pe toiag, până când ochiul tău, mâna lui și vârful copacului sunt pe aceeași linie.

Măsoară distanța în inci pe toiag, de la pământ până la mâna cercetașului; socotește acești inci drept picioare, și aceea este înălțimea obiectului în picioare. Poți folosi orice unitate de măsură ți se pare potrivită, atâta timp cât păstrezi raportul unsprezece la unu și socotești inchii de pe toiag drept picioare.

Greutăți și numere. Trebuie să știi să apreciezi și greutăți — o scrisoare de o uncie (28 g), sau un pește ori un cartof de o livră, sau un sac de tărâțe, și de asemenea greutatea probabilă a unui om după înfățișare. Și acestea se învață numai prin exercițiu.

Învață să apreciezi și numere — să spui dintr-o privire aproximativ câți oameni sunt într-un grup, sau într-un autobuz, sau într-o mulțime mare; câte oi sunt într-o turmă; câte bile pe o tavă, și așa mai departe. Poți exersa singur oricând, pe stradă sau pe câmp.

Practici de patrulă în pionierat

Exersați legarea nodurilor contra cronometru, organizând întreceri între cercetași, pe perechi. Cei care pierd formează din nou perechi pentru alte întreceri, până când se găsește cel mai lent legător de noduri. În felul acesta (care poate fi folosit și pentru exersarea altor arte cercetășești), cei mai slabi primesc cel mai mult exercițiu — iar întrecerea de a nu fi cel mai slab e la fel de aprigă ca aceea de a fi cel mai bun și a câștiga un premiu.

Întrecerile de legat noduri pe întuneric sunt distractive. Șeful de patrulă stinge lumina pentru câteva secunde după ce anunță nodul de legat. În loc să se stingă lumina, concurenții pot fi legați la ochi.

Faceți machete de poduri din toiege de cercetași, legându-le laolaltă cu sfoară sau frânghie.

Jocuri

Cursa de cercetare. Arbitrul postează trei persoane sau grupuri, fiecare grup îmbrăcat cât mai diferit cu putință și purtând obiecte diferite (ca un băț, o boccea, o hârtie etc.), la distanțe de 300 până la 1.200 de yarzi de punctul de plecare. Dacă sunt și alți oameni prin preajmă, acestor grupuri li se poate spune să stea într-un genunchi sau să ia o altă poziție de felul acesta, ca să se deosebească de trecători. Arbitrul stabilește un traseu circular cu trei puncte, pe care concurenții să-l alerge, de, să zicem, vreun sfert de milă, cu câteva sărituri dacă se poate.

Concurenții pornesc și aleargă la punctul nr. 1. Aici arbitrul le spune direcția, după busolă, a grupului despre care trebuie să raporteze. Fiecare concurent, când vede grupul, scrie un raport care arată:

Câți sunt în grup.
Cum sunt îmbrăcați sau după ce pot fi recunoscuți.
Poziția față de orice reper din apropierea lor.
Aprecierea distanței față de propria lui poziție.

Apoi aleargă la punctul următor și repetă același lucru pentru un alt grup, și așa mai departe; în final aleargă cu raportul la linia de sosire.

Punctaj — Punctaj maxim: 5 puncte pentru fiecare descriere corectă și completă a unui grup — adică un total de 15 puncte pentru traseu. Se scade un punct pentru fiecare zece secunde de întârziere față de primul băiat care predă raportul la linia de sosire. Se scad puncte sau jumătăți de punct pentru greșeli sau omisiuni în rapoarte.

Povestirea nr. 9 — Tabăra

Confortul în tabără · Terenul · Echipamentul de tabără · Așezarea taberei · Facerea focului · Curățenia în tabără

Unii oameni vorbesc despre „viața aspră” din tabără. Ei bine, un novice poate găsi tabăra aspră și incomodă. Dar pentru un cercetaș vechi nu există „viață aspră”: el știe cum să-și poarte singur de grijă și cum să-și facă traiul confortabil. Dacă nu are cort, nu se așază să tremure și să bombăne, ci se apucă de treabă și își încropește un adăpost sau o colibă. Alege pentru ea un loc bun, unde nu riscă să fie inundat dacă s-ar porni o furtună cu ploaie. Apoi aprinde un foc de tabără și își face o saltea moale din ferigi sau paie.

Un cercetaș vechi e plin de resurse. Găsește o ieșire din orice greutate și din orice neajuns.

Terenul. Când mergi în tabără, trebuie mai întâi să hotărăști unde o vei așeza, și apoi ce fel de tabără va fi.

Cu cât e mai aproape de casele voastre, cu atât vor fi mai mici cheltuielile de drum.

După părerea mea, cel mai bun loc pentru o tabără este într-o pădure sau chiar lângă ea, acolo unde ai voie să tai lemne de foc și să construiești colibe. Așa că, dacă știi în împrejurimi un proprietar care v-ar putea lăsa să folosiți un colț din pădurea lui, iată-ți șansa. În pădure pământul poate fi umed, iar copacii continuă să picure pe vreme ploioasă. Fii atent la asta. Dacă construiești colibe bune, care nu lasă ploaia să treacă, nu ai nevoie de corturi.

Și malul mării oferă locuri bune de tabără, dacă găsești un loc unde ai la îndemână bărci și unde se poate face baie. Uneori poți obține o magazie de bărci în care să locuiești. Nu uita că vei avea nevoie de apă bună și de niște lemne de foc.

Sau poți merge la munte, pe câmpuri întinse ori la râu, și să ceri voie să-ți așezi tabăra acolo.

În alegerea locului de tabără, gândește-te întotdeauna cum ar fi dacă vremea s-ar face foarte ploioasă și cu vânt. Alege locul cel mai uscat și mai adăpostit, nu prea departe de sursa de apă. Ține minte că o sursă bună de apă e lucrul cel mai important. Și asigură-te că apa de băut e curată.

Taberele de drumeție. În locul unei tabere fixe, mulți cercetași preferă o „tabără de drumeție”.

Firește, e mult mai distractiv să străbați ținuturi noi. Dar ca o tabără de drumeție să fie plăcută, ai nevoie de vreme bună.

Când îți plănuiești drumeția, primul lucru este să alegi traseul pe care vrei să-l străbați și să însemni pe hartă locurile unde vei poposi în fiecare noapte. Vei vedea că vreo cinci mile (8 km) pe zi este cam tot ce îți vei dori să parcurgi.

S-ar putea să vrei să-ți faci un cărucior de drumeție pentru a căra corturile, păturile, foile impermeabile și așa mai departe.

La sfârșitul fiecărei zile de marș, cereți voie unui fermier să vă așezați tabăra pe câmpul lui sau să dormiți în hambarul lui — mai ales dacă vremea e ploioasă.

Corturile. Înainte să știi de ce tip de cort ai nevoie, trebuie să hotărăști dacă îl vrei pentru o tabără fixă sau pentru una în mișcare.

Pentru o tabără fixă, din care nu ai de gând să te muți, eu prefer felul de cort folosit de exploratori, numit cort cu coamă sau cort cu pereți. Sunt neîntrecute ca și confort și fac tabăra să arate îngrijită. Dacă au supratendă (dublu acoperiș), sunt pe deplin impermeabile, chiar dacă atingi cortul pe dinăuntru, iar supratenda ține cortul răcoros în arșița soarelui și cald pe vreme de îngheț.

Și corturile mai mici de cercetași sunt foarte potrivite pentru tabără, dacă poți avea două sau mai multe pentru fiecare patrulă. Vă puteți face singuri cortul în lunile de iarnă — și acesta este, poate, cel mai bun mod dintre toate, fiindcă până la urmă iese cel mai ieftin. Iar dacă, tot făcând, mai faceți unul sau două în plus, s-ar putea să le vindeți cu un profit bun.

Acolo unde costul corturilor nu vă permite să le cumpărați, nu uitați că deseori se pot închiria corturi folosite, pentru o săptămână sau mai mult, la un preț mic.

Echipamentul de tabără. Următorul punct este să te ocupi de echipament — adică de ce vei avea nevoie în privința vaselor de gătit, a găleților, a uneltelor și așa mai departe. Iată o listă aproximativă de lucruri folositoare într-o tabără fixă, deși nu toate vor fi necesare într-un bivuac sau într-o tabără de drumeție:

Pentru cort — găleată, felinar și lumânări, chibrituri, mai (ciocan de lemn), lighean, lopată, topor, un scul de sfoară, fanionul patrulei și o curea de agățat lucrurile de stâlpul cortului.
Pentru bucătărie — cratiță sau oală de tocană, tigaie, ceainic, grătar, chibrituri, găleată, cuțit de măcelar, polonic, cârpe de curățat, saci pentru cartofi etc.
Pentru fiecare cercetaș — foaie impermeabilă, două pături, sfoară sau curea pentru a le lega, saltea de paie (de făcut în tabără — e nevoie de sfoară și paie), săculeți pentru rații. Este important să se asigure destui saci de dormit sau destule pături, astfel încât fiecare cercetaș să-și poată face un pat separat.

Echipamentul personal — Fiecare cercetaș va avea nevoie de:

uniforma completă de cercetaș, inclusiv pălăria
pijama sau haine de schimb pentru noapte
pulover
materiale de cârpit
haină de ploaie
farfurii, ceașcă sau cană
încălțăminte de schimb
cuțit, furculiță și lingură
costum de baie
chibrituri
prosop
raniță sau rucsac
batiste
săpun, pieptene, perie, periuță de dinți, într-o trusă de toaletă

Un campist vechi are mereu cu el în tabără trei sau patru săculeți de pânză pentru a-și căra proviziile. Bineînțeles, și-i face singur înainte de a pleca în tabără.

Săculețul pentru rații nu trebuie să fie mai mare de 6 inci (15 cm) adâncime și 3 inci (7,5 cm) lățime și ar trebui să aibă un șnur trecut prin tivul de la gură, cu care să-l strângi.

Dacă tot te-ai apucat, e folositor să-ți faci și niște săculeți mai mari, în care să ții în tabără mărunțișurile — sfoară, nasturi de rezervă, trusa de ace, foarfeci și așa mai departe.

Eu am săculeți de pânză și pentru bocanci, în care îi pun la împachetat. Așa nu murdăresc hainele printre care sunt împachetați.

Hrana. Dacă folosești carne proaspătă, asigură-te că e într-adevăr proaspătă, și ține minte că ouăle, orezul și terciul de ovăz se păstrează mai bine. Fructele se fierb ușor în compot și sunt bune de mâncat. Ciocolata e foarte folositoare în tabără și pe drum.

Un fel bun de pâine pentru tabără este cel pe care îl folosesc burii și majoritatea vânătorilor din Africa de Sud, și anume „pesmeții”. Pesmeții se fac ușor. Cumperi de la brutar o pâine veche, la jumătate de preț, o tai în felii groase sau în bucăți pătrate, apoi le coci în cuptor sau le prăjești în fața unui foc încins până se întăresc de tot. Țin foarte bine locul pâinii. Pâinea moale se umezește ușor, se acrește și se învechește în tabără.

Așezarea taberei. În taberele de cercetași, corturile nu sunt așezate în linii și pe străzi, ca în taberele militare, ci sunt răspândite pe patrule, la cincizeci sau o sută de iarzi (45 sau 90 m) distanță ori chiar mai mult, într-un cerc mare în jurul cortului șefului de trupă, care, împreună cu drapelul și cu focul de tabără, se află de obicei în centru.

Montarea corturilor. După ce ai ales locul taberei, montează cortul cu intrarea ferită de vânt.

Dacă vine o ploaie puternică, sapă un șanț mic, de vreo trei inci (7,5 cm) adâncime, de jur împrejurul cortului, ca să nu fie inundat.

Acest șanț trebuie să ducă apa la vale. Sapă o gaură mică, cât o ceașcă de ceai, lângă piciorul stâlpului, în care să-l muți dacă începe ploaia. Așa poți slăbi dintr-odată toate frânghiile, ca să le lași loc să se strângă când se udă.

Alimentarea cu apă. Dacă există un izvor sau un pârâu, partea cea mai bună a lui trebuie păstrată cu strictețe liberă și curată pentru apa de băut. Mai jos pe cursul apei se poate stabili un loc pentru scăldat, spălat rufe și așa mai departe.

Cercetașii au întotdeauna cea mai mare grijă să-și păstreze foarte curată sursa de apă de băut, altfel se pot îmbolnăvi.

Orice apă conține un număr mare de microbi, prea mici ca să poată fi văzuți fără ajutorul unui microscop. Unii dintre ei sunt periculoși, alții nu. Nu poți ști dacă cei periculoși sunt acolo, așa că, dacă ai îndoieli cu privire la apă, cel mai sigur e să omori toți microbii fierbând apa. Apoi las-o să se răcească din nou înainte să o bei. Când fierbi apa, nu o lăsa doar să dea în clocot ca apoi s-o iei de pe foc, ci las-o să fiarbă în clocot un sfert de oră, pentru că microbii sunt clienți tare rezistenți și au nevoie de multă fierbere până să moară.

Bucătăriile. Focul de gătit se face în partea de sub vânt a taberei, adică în direcția în care bate vântul, astfel încât fumul și scânteile să nu fie suflate în corturi. Focurile pentru gătit sunt descrise mai jos, la „Facerea focului”.

Cercetașii vechi au mereu o grijă deosebită să păstreze bucătăria cât se poate de curată, pentru că, dacă rămân resturi împrăștiate, se adună muștele, care pot foarte ușor să otrăvească mâncarea, iar asta poate aduce boală printre cercetași.

Notă pentru părinți. Tabăra este marele punct de atracție al cercetășiei pentru băiat și prilejul de a-l învăța să se bizuie pe sine și să fie descurcăreț, pe lângă faptul că îi dă sănătate.

Unii părinți, care n-au avut niciodată ei înșiși experiența vieții în tabără, privesc taberele cu teamă, ca fiind, poate, prea aspre și prea riscante pentru băieții lor. Dar când își văd băieții întorcându-se plini de sănătate și de voie bună pe dinafară, și îmbunătățiți moral în privința bărbăției practice și a camaraderiei, nu se poate să nu prețuiască binele care vine dintr-o asemenea ieșire.

Sper, așadar, din toată inima, ca nimic să nu stea în calea băieților care vor să-și petreacă vacanța în felul propus aici.

Așadar, păstrează bucătăria taberei și terenul din jurul ei foarte curate tot timpul.

Pentru asta vei avea nevoie de o groapă umedă și de una uscată. Acestea sunt gropi cu latura de vreo optsprezece inci (45 cm) și de cel puțin două picioare (60 cm) adâncime. Gura celei umede se acoperă cu un strat de paie sau de iarbă, iar toată apa cu grăsime se toarnă în groapă prin acest strat. Învelișul reține grăsimea din apă și o împiedică să înfunde pământul. Paiele sau iarba trebuie arse în fiecare zi și înlocuite.

În groapa uscată se pune tot restul care nu arde. Cutiile de conserve trebuie mai întâi arse și apoi turtite cu ciocanul înainte de a fi puse în groapa uscată. Arde tot ce poți, altfel groapa se va umple foarte repede. Gunoiul trebuie acoperit cu un strat de pământ în fiecare seară.

Latrinele. Un alt punct foarte important pentru sănătatea cercetașilor este să sapi un șanț care să servească drept latrină. La sosirea pe terenul de tabără, latrina este primul lucru de care trebuie să te ocupi — și toți cercetașii țin minte asta.

Înainte de a monta corturile sau de a aprinde focul, se sapă latrina și se ridică paravane în jurul ei. Șanțul trebuie să aibă două picioare (60 cm) adâncime, trei picioare (90 cm) lungime și un picior (30 cm) lățime, astfel încât cel care îl folosește să poată sta pe vine deasupra lui, cu câte un picior de fiecare parte. După folosire se aruncă înăuntru un strat gros de pământ, iar după câteva zile de folosire tot șanțul se astupă cu grijă cu pământ.

Trebuie să existe și o latrină umedă, făcută săpând o groapă și umplând-o pe jumătate cu pietre, pentru scurgere.

Chiar și într-o tabără de o singură noapte, cercetașii trebuie să sape un șanț de latrină. Iar când se află departe de tabără, un cercetaș va săpa întotdeauna o groapă mică, de câțiva inci adâncime, pe care o va astupa la loc după folosire.

Neglijarea acestui lucru nu numai că face un loc nesănătos, dar îi face și pe fermieri și pe proprietarii de pământ să nu mai fie dispuși să le dea cercetașilor terenul lor pentru tabără. Așa că nu uitați, cercetași!

Programul taberei. Iată două propuneri de orar pentru o zi:

Ora	Varianta întâi
7:00	Deșteptarea, aerisirea așternutului, spălatul etc.
8:00	Înălțarea drapelului; rugăciunea (s-ar putea dovedi mai potrivit ca aceasta să aibă loc imediat după inspecție)
8:15	Micul dejun
9:45	Inspecția
10:00	Practici cercetășești. Înot
13:00	Prânzul
13:30–14:30	Odihnă (obligatorie)
14:30–17:30	Jocuri cercetășești în împrejurimi. Înot
18:30	Cina, urmată de timp liber
20:30–21:30	Focul de tabără (sau 21:00–23:00 exerciții de noapte)
21:30	La culcare
22:00	Stingerea. Liniște în tabără

Ora	Varianta a doua
7:00	Deșteptarea, aerisirea așternutului, spălatul etc.
8:00	Ridicarea drapelului; rugăciunea
8:15	Micul dejun
10:00	Inspecția
10:15–12:00	Activități cercetășești
13:00	Prânzul
13:30–14:30	Ora de liniște
14:30–17:00	Jocuri mari de teren
17:00	Ceai și biscuiți
17:30–20:00	Recreere și jocuri de tabără
20:00	Cacao
20:30–21:30	Focul de tabără
22:00	Stingerea

Scăldatul și înotul. Când ești în tabără, scăldatul va fi una dintre bucuriile tale și una dintre îndatoririle tale — o bucurie fiindcă e atât de distractiv, o îndatorire fiindcă niciun cercetaș nu se poate socoti cercetaș pe deplin până nu știe să înoate și să salveze vieți în apă. Dar scăldatul are și primejdiile lui, pentru care orice cercetaș cu scaun la cap va fi pregătit.

Mai întâi, e primejdia cârceilor. Dacă te scalzi la mai puțin de o oră și jumătate după masă, adică înainte ca mâncarea să fie digerată, e foarte probabil să faci cârcei. Cârceii te îndoaie de o durere cumplită, așa încât nu-ți mai poți mișca brațele sau picioarele — și te duci la fund. Poți să te îneci — și va fi din vina ta.

Cât timp se face baie, trebuie să fie întotdeauna postată o gardă de scăldat, alcătuită din doi înotători buni, care nu se vor scălda ei înșiși, ci vor sta gata, dezbrăcați, pregătiți să sară în apă în orice clipă și să ajute un băiat aflat în dificultate. Paznicii nu trebuie să se scalde până când ceilalți n-au ieșit din apă, și trebuie să fie la îndemână o frânghie de salvare.

Multe vieți se pierd în fiecare vară din cauza nechibzuinței băieților care se scaldă fără să se gândească la aceste lucruri. Scăldatul trebuie permis numai în locuri sigure și sub supraveghere strictă.

Intrarea pe proprietăți. Ai grijă să ceri voie proprietarilor de teren înainte de a intra pe pământul lor. N-ai dreptul să mergi nicăieri în afara drumurilor fără permisiune, dar cei mai mulți proprietari ți-o vor da dacă te duci și le spui cine ești și ce vrei să faci.

Când treci pe pământul lor, ține minte mai presus de orice:

Lasă toate porțile așa cum le-ai găsit.
Deranjează animalele și vânatul cât mai puțin cu putință.
Nu strica gardurile, culturile sau copacii.

Orice lemn de foc îți trebuie, cere-l înainte de a-l lua. Și ai grijă să nu scoți din gardurile vii lemnul uscat pus acolo ca să astupe o spărtură.

Trântorii în tabără. O tabără e un loc încăpător. Dar nu e loc în ea pentru un singur om, și anume pentru cel care nu vrea să-și facă partea lui din multele treburi mărunte care trebuie făcute. Nu e loc pentru chiulangiu sau pentru cârcotaș — de fapt, nu e loc pentru ei nicăieri printre cercetași, dar cel mai puțin în tabără.

Fiecare trebuie să dea o mână de ajutor, și s-o facă cu voie bună, ca tabăra să fie confortabilă pentru toți. Așa crește camaraderia.

Paturile de tabără. Sunt multe feluri de a-ți face un pat confortabil în tabără, dar pune întotdeauna o foaie impermeabilă pe jos, între corpul tău și pământ. Iarba cosită, paiele sau ferigile sunt bune de așternut în strat gros acolo unde ai de gând să te culci.

Cred că nu descoperi niciodată câte colțuri ai până nu trebuie să dormi pe o bucată de pământ tare, unde nu găsești paie sau iarbă.

Bineînțeles, orice cercetaș știe că cel mai rău colț al lui e osul șoldului, iar dacă trebuie să dormi pe pământ tare, secretul confortului e să scobești o gropiță, cam cât o ceașcă de ceai, acolo unde îți va sta șoldul. Face toată diferența pentru somnul tău.

Odihna de noapte e un lucru important; cel care nu doarme bine noaptea se dă bătut repede și nu poate face față unei zile de muncă precum cel care doarme confortabil. Așa că sfatul meu cel mai bun este: fă-ți o saltea bună și groasă de paie.

Facerea unei saltele. Ca să faci o saltea, montează un război de țesut de tabără și țese-o din ferigi, iarbă-neagră, paie sau iarbă, de șase picioare (1,8 m) lungime și două picioare și nouă inci (85 cm) lățime. Cu același război poți face rogojini de paie, din care să alcătuiești corturi, adăposturi sau pereți (vezi „Construirea unui război de țesut de tabără”, mai jos).

Un alt mod bun de a-ți face un pat confortabil este să faci un sac mare de pânză de cort sau de in gros, de 6 picioare lungime și 3 picioare (90 cm) lățime. Îți va folosi să-ți rulezi echipamentul în el la drum. Când ești în tabără, îl poți umple cu paie, frunze, ferigi etc. și îl poți folosi ca o saltea frumoasă și moale.

O pernă e și ea un lucru folositor pentru confortul din tabără. Pentru asta ai nevoie doar de o față de pernă rezistentă, de vreo două picioare lungime și un picior lățime. Și pe aceasta ți-o poți face singur. Îți va servi drept sac de haine ziua și drept pernă noaptea, cu hainele rulate frumos și împachetate înăuntru pe post de umplutură.

Eu mi-am folosit adesea bocancii drept pernă, înfășurați într-o haină ca să nu alunece unul de lângă celălalt.

Trucuri de tabără. Sfeșnice de tabără se pot face îndoind o bucată de sârmă într-un mic arc spiralat; sau folosind un băț despicat înfipt în perete; sau înfigând lumânarea drept într-un bulgăre de lut ori într-o gaură făcută într-un cartof mare. Un abajur de sticlă pentru lumânare se poate face tăind fundul unei sticle și înfigând-o cu gura în jos în pământ, cu lumânarea în gâtul ei. Fundul sticlei se poate tăia punând în sticlă cam un inch sau un inch și jumătate (2,5–4 cm) de apă și așezând-o apoi în jarul focului până se încinge și crapă la nivelul apei. Sau se poate face trecând o bucată de sfoară în jurul corpului sticlei și trăgând-o repede înainte și înapoi până face o linie fierbinte în jurul sticlei, care apoi se rupe curat la o lovitură ușoară sau când e cufundată în apă rece. Dar ține minte că sticla tăiată e un lucru periculos în tabără.

Cum stai pe vine. Nu e puțin lucru să știi cum să te așezi într-o tabără udă. Stai „pe vine” în loc să te așezi. Băștinașii din India stau pe vine pe călcâie, dar e un fel obositor dacă nu l-ai deprins de copil. Devine ușor dacă pui o piatră înclinată sau un calup de lemn sub călcâie.

Burii din Africa de Sud și alți oameni ai taberelor stau pe vine pe un singur călcâi. E puțin obositor la început.

Facerea focului. Indienii au fost întotdeauna pricepuți la focuri. Foloseau patru feluri de focuri. Focul Sfatului, dinăuntrul tipiului, era un lucru de ceremonie. Focul Prietenesc — ceva mai mare decât Focul Sfatului — era ca să încălzească pe toată lumea din sat. Focul de Semnale se făcea pentru a trimite semnale de fum. Focul de Gătit era un foc foarte mic, de jar roșu-încins.

Cercetașii folosesc aceleași feluri de focuri.

Curățarea locului. Înainte de a-ți aprinde focul, ține minte să faci întotdeauna ce face orice om al pădurilor, și anume să îndepărtezi toată iarba, frunzele uscate, ferigile și iarba-neagră din jurul locului, ca focul să nu se întindă la iarba sau tufișurile din jur. Multe incendii grave de vegetație au fost pornite de novici tineri care se jucau cu vâlvătăi pe care și le închipuiau focuri de tabără. Acolo unde e pericol de incendiu de iarbă, ține la îndemână crengi sau saci vechi cu care să-l poți stinge prin batere.

Cercetașii trebuie să fie oricând gata să stingă un incendiu de vegetație pornit din întâmplare, ca faptă bună față de proprietarul terenului sau față de oamenii care ar putea avea turme și culturi în primejdie.

Pregătirea focului. Nu are rost să înveți cum se aprinde un foc din auzite. Singurul mod este să fii atent la instrucțiunile care ți se dau și apoi să exersezi tu însuți pregătirea și aprinderea unui foc.

În cartea numită Two Little Savages, instrucțiunile pentru pregătirea unui foc sunt date în următoarea rimă:

„Întâi un sul de coajă de mesteacăn, uscată cât se poate,
Apoi crenguțe de lemn moale, uscate, din copac luate,
La urmă noduri de pin, să dea ceaunul în clocot —
Și-ai un foc la care te simți ca acasă de tot.”

Ține minte că greșeala obișnuită a unui începător este să încerce să facă un foc prea mare. N-o să vezi niciodată un om al pădurilor făcând așa — el folosește cât mai puțin lemn cu putință pentru focul lui.

Mai întâi adună-ți lemnele de foc. Lemnul verde, proaspăt tăiat, nu e bun, și nici lemnul uscat care a zăcut mult pe pământ. Cere voie să rupi crengi uscate din copaci pentru foc.

Ca să-ți faci focul, pui câteva bețe întinse pe pământ, mai ales dacă pământul e umed. Pe această podea așezi „iasca” — adică talaș, așchii sau orice alt material care se aprinde ușor de la chibrit.

Peste aceasta clădești, în formă de piramidă, crenguțe subțiri, așchii și surcele de lemn uscat, sprijinite pe „iască” și unele de altele. Acestea se numesc surcele de aprins.

Un fel bun de surcele se poate face ușor crestând un băț în mai multe felii sau așchii, așa cum se arată. Acesta se numește băț de foc. Dacă e pus în picioare, cu așchiile în jos, spre pământ, ia foc repede și se aprinde cu flacără.

Peste surcele se adaugă câteva bețe mai groase, ca să facă focul.

Aprinderea focului. Dă foc la toate acestea, punând chibritul sub partea de jos a „iascăi”.

Când lemnul a luat foc cu adevărat, adaugă bețe mai multe și mai mari, și în cele din urmă bușteni.

Un novice, după ce și-a aprins focul, suflă în chibrit și îl aruncă pe jos. Un om al pădurilor rupe chibritul în două înainte de a-l arunca. De ce? Pentru că, dacă chibritul nu e stins de tot și încă mocnește, îi va spune asta — arzându-i mâna.

Mai multe feluri de focuri. Un lucru important pentru un foc de gătit este să obții o grămadă bună de jar roșu-încins, iar dacă folosești trei bușteni mari, ei trebuie așezați pe pământ în formă de stea, ca spițele unei roți, cu capetele în centrul focului. Un foc făcut în acest fel nu trebuie să se stingă niciodată, pentru că, pe măsură ce buștenii ard, îi tot împingi spre centrul focului, făcând mereu acolo jar proaspăt. Așa iese un foc care dă foarte puțină flacără sau fum.

Dacă vrei să ții un foc cu flacără în timpul nopții, pentru lumină sau ca să te încălzească, folosește focul în stea cu un buștean lung care să-ți ajungă la mână, astfel încât să-l poți împinge din când în când spre centru fără să te deranjezi să te scoli ca să ațâți focul.

Ca să-ți ții focul mocnind peste noapte, acoperă-l cu o grămadă de cenușă. Va fi apoi gata de folosit dimineața devreme, când îl poți sufla ușor până dă jar.

Iată un mod folosit în America de Nord pentru a face un foc care să-ți încălzească cortul:

Bate în pământ doi țăruși zdraveni, la vreo patru picioare (1,2 m) unul de altul, amândoi înclinați puțin spre spate. Taie un copac tânăr cu trunchiul de vreo șase inci grosime; retează-l în bucăți de câte patru picioare. Așază trei sau mai mulți bușteni, unul peste altul, sprijiniți de țărușii înfipți. Acest „reflector” formează spatele vetrei tale. Apoi se așază doi bușteni scurți drept suporturi, cu un buștean de-a curmezișul lor ca bară din față a focului. Înăuntrul acestui „grătar” clădești un foc în formă de piramidă, care dă apoi o căldură mare. „Grătarul” trebuie, bineînțeles, construit așa încât să fie cu fața spre vânt.

Stingerea focului. Un cercetaș e foarte atent cu focurile. Când folosește unul, are grijă să fie stins bine înainte de a pleca de acolo. Focul trebuie udat cu apă și acoperit cu pământ, apoi călcat bine în picioare, ca să nu rămână nicio scânteie care ar putea porni mai târziu un incendiu. La sfârșit, brazda de iarbă de la început — care a fost pusă deoparte înainte să faci focul — se pune la loc, așa încât abia dacă rămâne vreo urmă.

Cleștii sunt folositori la un foc de tabără. Se pot face dintr-o nuia de fag sau de alt lemn tare, de vreo patru picioare lungime și un inch grosime. Cioplește-o la mijloc până la cam jumătate din grosimea ei; pune această parte în jarul fierbinte al focului pentru câteva clipe și îndoaie bățul până când cele două capete se întâlnesc. Apoi netezește marginile dinăuntru ale capetelor, ca să prindă mai bine — și iată-ți cleștii.

Facerea focului fără chibrituri. Ce ai face dacă ai avea nevoie de foc și n-ai avea chibrituri?

Felul în care un băiat zulus iese din încurcătură este să găsească o bucată de băț tare și să sfredelească cu ea o gaură într-o bucată de lemn moale. Învârtind-o repede între palme, reușește să facă jar, care aprinde apoi iarbă uscată sau căptușeala scoarței copacilor, și de la aceasta își face focul.

E cale lungă din Africa de Sud până în Australia — peste mii de mile de ocean. Și totuși, când ajungi în Australia, descoperi că băștinașii de acolo aveau multe din aceleași obiceiuri și multe din aceleași trucuri care erau practicate de băștinașii din Africa de Sud.

Indienii din America de Nord au și ei metoda lor de aprins focul, care e foarte folosită de cercetașii de acolo.

În acest caz, băiatul ia un fus de lemn tare și, ținându-l drept cu o mână, a cărei palmă e apărată de o piesă de lemn sau de piatră, îl învârte repede cu ajutorul unui arc a cărui coardă e răsucită în jurul fusului.

Vârful fusului își face atunci loc într-o scândură de lemn moale, pe care băiatul o ține pe loc cu piciorul.

O mică crestătură în marginea scândurii duce la gaura făcută de fus, iar jarul fierbinte care se desprinde din lemn cade în această mică deschizătură și aprinde iasca pe care băiatul a pus-o dedesubt.

Așa că un băiat care a învățat odată acest fel de a face foc și știe ce fel de lemn să folosească (fiindcă nu toate felurile sunt potrivite) poate pleca în sălbăticie fără să trebuiască să care o cutie de chibrituri cu el și se poate încălzi sau își poate găti mâncarea oricând ar dori, aprinzându-și focul în felul oamenilor pădurilor.

Uscarea hainelor. Uneori te uzi în tabără și vei vedea novici care rămân în hainele ude până se usucă pe ei. Niciun cercetaș vechi n-ar face așa, fiindcă așa răcești.

Când ești ud, folosește primul prilej să-ți dai jos hainele ude și să le usuci, chiar dacă nu ai altele de pus pe tine, cum mi s-a întâmplat mie de multe ori. Am stat gol sub o căruță în timp ce singurul meu rând de haine se usca deasupra focului.

Modul de a usca hainele este să faci un foc de jar fierbinte și să clădești peste el o mică colivie de bețe în formă de stup. Atârnă-ți hainele peste tot pe această colivie și se vor usca foarte repede.

Pe vreme caldă e periculos să stai în haine ude de transpirație. Pe Coasta de Vest a Africii purtam mereu o cămașă de schimb atârnată pe spate, cu mânecile legate în jurul gâtului. De îndată ce mă opream, scoteam cămașa udă pe care o purtam și o puneam pe cea uscată, care stătuse la soare pe spatele meu. În felul acesta nu m-am îmbolnăvit niciodată, când aproape toți ceilalți s-au îmbolnăvit.

Ordinea. Terenul taberei trebuie ținut tot timpul curat și în ordine, nu numai (cum am arătat) pentru a ține muștele departe, ci și pentru că cercetașii sunt întotdeauna ordonați, în tabără sau nu, din obișnuință. Dacă nu ești ordonat acasă, nu vei fi ordonat în tabără; iar dacă nu ești ordonat în tabără, vei fi doar un novice, și nu un cercetaș.

O mătură e folositoare pentru a ține tabăra curată și se poate face ușor din câteva crenguțe de mesteacăn legate strâns în jurul unui par.

Un cercetaș e ordonat și în cortul, în patul sau în camera lui, fiindcă poate fi chemat pe neașteptate să plece la o alarmă sau la ceva neprevăzut. Dacă nu știe exact unde să pună mâna pe lucrurile lui, îi va lua mult timp să fie gata, mai ales dacă e sculat în toiul nopții.

Așa că, la culcare, chiar și acasă, deprinde obiceiul de a-ți împături hainele și de a le pune acolo unde le poți găsi dintr-odată pe întuneric și unde le poți îmbrăca repede.

Focurile de tabără. În jurul focului de tabără se pot prezenta cântece, recitări și mici scenete, și fiecare cercetaș trebuie pus să contribuie cu ceva la program, fie că se crede sau nu artist.

O altă patrulă poate fi responsabilă pentru fiecare seară a săptămânii să asigure spectacolul. Patrulele se pot pregăti astfel dinainte pentru focul de tabără.

Curățarea terenului de tabără. Nu uita niciodată că starea unui vechi loc de tabără, după ce tabăra s-a terminat, spune exact dacă patrula sau trupa care l-a folosit a fost una de ispravă sau nu. Cercetașii care sunt buni de ceva nu lasă niciodată un teren de tabără murdar. Ei mătură și îngroapă sau ard fiecare bucățică de gunoi. Fermierii nu mai au atunci bătaia de cap să-și curețe terenul după ce plecați și sunt, prin urmare, cu atât mai dispuși să vă lase să-l folosiți din nou.

E o mare rușine pentru orice trupă, patrulă sau campist singuratic să lase terenul de tabără murdar și în dezordine.

Ține minte singurele două lucruri pe care le lași în urmă când ridici tabăra:

Nimic.
Mulțumirile tale către proprietarul terenului.

Plata. Un alt lucru de ținut minte este că, atunci când folosești terenul unui fermier, se cuvine să-l răsplătești pentru folosirea lui. Dacă nu faci asta cu bani, o poți face în alte feluri. Poți — și trebuie — să faci treburi care îi sunt de folos. Îi poți repara gardurile sau porțile, poți smulge buruieni și așa mai departe.

Ar trebui să faci mereu fapte bune, atât pentru fermier, cât și pentru oamenii care locuiesc în apropierea taberei, ca să se bucure că vă au acolo.

Practici

Cea mai bună practică de tabără este să mergi în tabără ori de câte ori se poate — nopți izolate, sfârșituri de săptămână și tabere mai lungi.

———

Când mergeți în tabără cu trupa, este esențial să aveți câteva „Ordine permanente”, la care se poate adăuga din când în când, dacă e nevoie. Șefii de patrulă sunt făcuți pe deplin răspunzători ca cercetașii lor să le respecte întocmai.

Asemenea ordine vor cuprinde programul taberei și ar putea arăta că fiecare patrulă va campa separat de celelalte și că se va face o comparație între curățenia și buna rânduială a corturilor și a terenului din jur.

Fiecare patrulă își are de obicei corturile grupate laolaltă, bine depărtate de cealaltă patrulă, dar în raza de strigăt a cortului șefului de trupă, care de obicei se află în centru.

———

Scăldatul în tabără se face sub supraveghere strictă, ca să nu ajungă neînotătorii în apă periculoasă.

Următoarele reguli trebuie respectate cu strictețe:

(1) Niciunui cercetaș nu i se va permite să se scalde decât sub supravegherea personală a liderului responsabil de grup sau a unui adult de încredere numit de acesta în acest scop. Siguranța locului trebuie să fi fost verificată în prealabil și trebuie luate toate măsurile de precauție rezonabile, inclusiv asigurarea unei frânghii de salvare.

(2) Un pichet format din doi înotători buni, de preferință înotători și salvatori antrenați, trebuie să fie de serviciu, dezbrăcați, într-o barcă sau pe mal, după cum cer împrejurările, gata să ajute orice băiat aflat în primejdie. Pichetul însuși nu se poate scălda până când ceilalți n-au ieșit din apă.

La cercetașii din America (Boy Scouts of America) se folosește așa-numitul „sistem al perechilor” (buddy-system). În acest sistem, cercetașii sunt împărțiți în perechi, sau „buddies”. Cei doi băieți dintr-o pereche au cam aceeași pricepere la înot. Când sunt în apă, fiecare din pereche răspunde de siguranța celuilalt, sub supravegherea generală a liderului care răspunde de întregul grup.

———

Construirea unui război de țesut de tabără — Înfige bine în pământ un rând (rândul nr. 1) de cinci țăruși de 2 picioare și 6 inci (75 cm). În fața lor, la o distanță de 6–7 picioare (1,8–2,1 m), bate un rând (rândul nr. 2) de doi țăruși cu o bară transversală (sau de cinci țăruși). Leagă o sfoară sau un șnur de capătul fiecărui țăruș din rândul nr. 1, întinde-l până la țărușul corespunzător din rândul nr. 2 și fixează-l acolo. Apoi du continuarea sforii înapoi peste rândul nr. 1, încă vreo 5 picioare (1,5 m), și leag-o de o bară transversală liberă, sau „grindă”. Leagă alte sfori de ceilalți țăruși din rândul nr. 1 la țărușii din rândul nr. 2 și apoi la grindă, legându-le aici la aceeași distanță una de alta la care sunt și țărușii.

Grinda este acum mișcată în sus și în jos, la intervale lente, de un cercetaș, în timp ce un alt cercetaș așază mănunchiuri de ferigă sau de paie în straturi, alternativ pe sub și pe deasupra sforilor întinse. Mănunchiurile sunt astfel legate prin ridicarea și coborârea sforilor prinse de grindă.

Dacă miști grinda mai întâi puțin spre dreapta și apoi spre stânga, așa încât sforile să cadă mai întâi pe o parte și apoi pe cealaltă parte a sforilor întinse, sforile se vor răsuci și legătura va fi mult mai sigură.

Sfaturi pentru instructori

Ordinele taberei. Când mergeți în tabără, este esențial să aveți publicate câteva „Ordine permanente”, la care se poate adăuga din când în când, dacă e nevoie. Acestea trebuie explicate cu grijă șefilor de patrulă, care apoi trebuie făcuți pe deplin răspunzători ca cercetașii lor să le respecte întocmai.

Asemenea ordine ar putea arăta că fiecare patrulă va campa separat de celelalte și că se va face o comparație între curățenia și buna rânduială a corturilor și a terenului din jur.

Fiecare patrulă are de obicei un cort al ei, bine depărtat de celelalte, dar în raza de strigăt a cortului șefului de trupă.

Șefii de patrulă raportează despre munca bună sau nu a cercetașilor lor, ceea ce se va consemna în caietul șefului de trupă.

Timp de odihnă de o oră la mijlocul zilei.

Scăldat sub supraveghere strictă, ca să nu ajungă neînotătorii în apă periculoasă.

„Salvamarii vor fi de serviciu cât timp se înoată și gata să ajute orice băiat aflat în primejdie. Acești paznici vor sta pe mal sau într-o barcă (dezbrăcați). Ei pot înota numai când înotul general s-a terminat și ultimul înotător a ieșit din apă. Trebuie să fie la îndemână o frânghie de salvare.”

Respectarea acestei reguli a salvat deja viața nu doar unui singur cercetaș.

Ordine privind ce e de făcut în caz de alarmă de incendiu.

Ordine privind hotarele terenurilor pe care se poate umbla, stricăciunile la garduri și la bunuri, apa bună de băut etc.

Povestirea nr. 10 — Bucătăria de tabără

Gătitul · Gătitul în cutia cu fân · Facerea pâinii · Curățenia

Sfaturi pentru instructori

Exersați frământatul aluatului și coptul; e un lucru folositor. Dacă se poate, chemați un brutar să țină o lecție. Dar lăsați fiecare cercetaș să-și frământe singur aluatul, cu cantitatea de apă pe care o crede el potrivită. Lăsați-l să greșească la început, ca să capete experiență.

O vizită la un abator și la o măcelărie, ca să vadă cum se tranșează carnea, le este de folos băieților.

Puneți cercetașii să-și facă singuri săculețele de pânză pentru rații.

Împărțiți rații crude și lăsați fiecare cercetaș să-și facă singur focul și să-și gătească singur masa.

Fiecare cercetaș trebuie, bineînțeles, să știe să-și gătească singur carnea și legumele și să-și facă singur pâinea, fără vase obișnuite de bucătărie.

Gătitul cărnii

Carnea se poate găti înfiptă în bețe ascuțite și ținută aproape de foc, ca să se frigă pe jar.

Sau folosește capacul unei vechi forme de prăjituri drept un fel de tigaie. Pune grăsime în el, ca să nu se lipească carnea.

Sau fă kebab: taie carnea într-o felie groasă cam de o jumătate sau trei sferturi de inch (1,3–2 cm). Taie felia în bucățele de cam un inch sau un inch și jumătate (2,5–4 cm) lățime. Înșiră o mulțime de asemenea bucăți pe un băț sau pe o vergea de fier și înfige-o în fața focului, ori ține-o deasupra jarului câteva minute, până se frige carnea.

Carnea se mai poate înveli în câteva foi de hârtie udă sau într-un strat de lut și se pune în jarul roșu al focului, unde se gătește singură.

Tocana vânătorului — Taie carne slabă sau vânat în bucăți mici, de cam un inch sau un inch și jumătate. Amestecă făină, sare și piper și tăvălește bine carnea prin amestec. Rumenește-o în puțină grăsime în oală, scuturând oala ca să prinzi crustă, dar fără să arzi suprafața cărnii. Adaugă apă curată și atârnă oala sus deasupra focului. E important ca apa să nu clocotească tare, ci doar să fiarbă încet. Mai târziu adaugă legume tăiate, cum ar fi cartofi, morcovi și ceapă. Apa trebuie doar să acopere mâncarea — nu mai mult. Fierbe până se înmoaie.

Gătitul păsărilor și al peștelui

Păsările și peștele se pot găti în același fel. O pasăre se jumulește cel mai ușor imediat după ce a fost ucisă. Dar nu e nevoie s-o jumulești înainte de a o găti în lut, pentru că penele se vor lipi de lutul care se întărește la căldură, iar când îl spargi, pasărea va ieși gătită, fără pene, ca miezul dintr-o coajă de nucă.

Alt fel: curăță pasărea pe dinăuntru, ia o piatră cam de mărimea interiorului ei și încălzește-o până aproape se înroșește. Pune-o înăuntrul păsării și așază pasărea pe un grătar sau pe o frigare de lemn deasupra focului.

Vetrele

De obicei, un cercetaș are oala lui, „billy” sau ceaunul de tabără. În ea poți fierbe apă, poți găti legume sau înăbuși carne.

Ca să gătești în oală, poți fie s-o așezi pe capetele buștenilor unui foc în stea (unde se poate răsturna dacă nu ești atent), fie, mai bine, s-o pui pe pământ, între cărbunii încinși ai focului. Sau ridică un trepied din trei prăjini verzi deasupra focului, legându-le la vârf, și atârnă oala de prăjini cu o sârmă sau un lanț.

O vatră se poate face din două rânduri de brazde, cărămizi, bușteni groși sau pietre. Așază sau atârnă oalele deasupra ei.

Și mai bine, fă o vatră din două rânduri de brazde, cărămizi, bușteni groși sau pietre. Rândurile trebuie să fie netede deasupra și lungi de cam șase picioare (1,8 m), la patru inch (10 cm) depărtare unul de altul la un capăt și la opt inch (20 cm) la celălalt — capătul lat spre vânt.

Apoi trebuie să-ți faci singur cârligele și atârnătorile pentru a ține oalele deasupra focului. Schița arată câteva feluri în care se poate face asta.

Iată câteva sugestii ca să-ți ții bucătăria de tabără în bună rânduială și ca să-ți ușurezi munca la gătit.

Sfaturi pentru gătit

Când fierbi o oală cu apă pe foc, nu îndesa capacul prea tare. Când se formează aburul în oală, trebuie să aibă pe unde ieși. Ca să afli când începe să fiarbă apa, nu e nevoie să ridici capacul și să te uiți: ține doar capătul unui băț sau al unui cuțit lipit de oală și, dacă apa fierbe, vei simți oala tremurând.

Terciul de ovăz — Toarnă în oală o cană de apă pentru fiecare persoană. Adaugă un vârf de sare pentru fiecare cană. Când apa fierbe, presară fulgi de ovăz în ea, amestecând cu un băț sau cu o lingură mare. Cantitatea de ovăz depinde de cât de gros sau de subțire vrei terciul. Fierbe terciul la foc mic până e gata, amestecând tot timpul.

Nu face ca mine, odată, când eram novice. Era rândul meu să gătesc, așa că m-am gândit să schimb puțin masa de prânz și să le dau supă. Aveam niște făină de mazăre, am amestecat-o cu apă, am dat-o în clocot și am servit-o drept supă de mazăre. Dar n-am pus în ea nicio zeamă de carne sau de oase, de niciun fel: nu știam că e nevoie sau că s-ar observa. Dar ei au observat-o imediat, i-au spus frumoasei mele supe „budincă de mazăre udă” și mi-au zis că pot s-o mănânc eu — și nu numai că mi-au zis că pot, dar chiar m-au pus s-o mănânc. N-am mai făcut niciodată greșeala asta.

Gătitul în cutia cu fân

Gătitul în cutia cu fân e cel mai bun fel de a-ți face mâncarea în tabără, pentru că tu nu trebuie decât s-o pornești, iar cutia cu fân face restul. Poți apoi să te duci să joci jocurile de tabără cu ceilalți băieți și, când te întorci, găsești prânzul gătit de la sine — adică dacă l-ai pornit cum trebuie. Dacă nu — ei bine, n-o să fii tocmai popular în patrulă!

Iată cum o pornești: ia o cutie de lemn. Căptușește-o pe laturi și pe fund cu mai multe straturi de ziar, apoi umple-o cu fân sau cu și mai multe ziare; îndeasă totul bine, lăsând la mijloc un loc pentru oala de gătit. Mult fân dedesubt, ca și în jurul oalei. Fă o pernă umplută cu fân pentru deasupra, sau un tampon gros din ziare împăturite.

Umple oala cu mâncare și, îndată ce a dat bine în clocot, bag-o în cutia cu fân. Îndeasă fânul sau hârtia strâns în jurul ei și peste ea, pune tamponul de acoperire și apasă capacul cu o greutate deasupra.

Carnea are nevoie de patru sau cinci ore ca să se gătească așa. Ovăzul trebuie fiert cinci minute și lăsat în cutia cu fân toată noaptea. Va fi gata pentru micul dejun de dimineață devreme.

Facerea pâinii

„Cei trei B ai vieții în tabără sunt priceperea de a găti bannock-uri, boabe de fasole și bacon.”

Ca să faci pâine, sau bannock-uri, sau „dampers”, felul obișnuit e să amesteci făina cu un vârf sau două de sare și de praf de copt, apoi să faci din ea o movilă și să scobești mijlocul până se formează o cupă pentru apă, pe care o torni apoi acolo. Amestecă totul bine până se face un bulgăre de aluat. Cu puțină făină proaspătă presărată pe mâini, ca să nu se lipească aluatul de ele, bate-l ușor și dă-i forma unei chifle mari sau a mai multor chifle mici. Apoi pune-l pe un grătar deasupra jarului. Sau dă o parte din foc la o parte, pune aluatul pe pământul fierbinte rămas acolo, îngrămădește cenușă fierbinte în jurul lui și lasă-l să se coacă.

Numai pâini mici se pot face în felul acesta.

Pâinea se poate face și fără niciun fel de cuptor. Răsucește aluatul în jurul unui băț și coace-l deasupra jarului aprins.

Pâinea în tigaie

Alt fel foarte bun este următorul:

Fă un aluat potrivit de tare din aceste ingrediente: 1 ceașcă de făină, 1 vârf de sare, 1 lingură de zahăr, 1 linguriță de praf de copt. Încinge o tigaie și unge-o bine, pune aluatul în ea și așaz-o lângă foc. În câteva clipe aluatul se va ridica și se va întări. Atunci proptește tigaia într-o parte, până stă aproape în picioare, pe muchie, în fața focului, și coace astfel o parte a pâinii plate. Apoi întoarce-o și coace cealaltă parte. Poți vedea dacă e coaptă cum trebuie împungând-o cu o așchie de lemn. Dacă așchia iese fără să se lipească aluat de ea, pâinea ta e coaptă până în miez.

„Răsucita”

Încă un fel: taie o bâtă zdravănă, ascuțește-i capătul subțire, cojește-o și încălzește-o în foc. Fă o fâșie lungă de aluat, lată de cam doi inch și groasă de o jumătate de inch (cam 5 x 1 cm), și înfășoar-o în spirală de-a lungul bâtei. Înfige bâta aproape de foc și lasă aluatul să se rumenească, răsucind bâta din când în când.

Cuptorul de copt

Dacă e nevoie de pâine adevărată, trebuie făcut un fel de cuptor, fie folosind o oală veche de lut sau o cutie de tablă, pe care o pui în foc și îngrămădești jar peste ea. Sau fă un cuptor de lut, aprinde un foc înăuntrul lui și apoi, când s-a încins bine, scoate focul cu greblă, pune aluatul înăuntru și închide bine intrarea până se coace pâinea.

Curățenia

Cercetașii vechi au mare grijă să țină bucătăria deosebit de curată. Sunt atenți să-și curețe foarte temeinic oalele, farfuriile, furculițele, cuțitele. Ei știu că, dacă rămân murdărie și resturi de mâncare prin preajmă, se adună muștele.

Muștele sunt periculoase, pentru că poartă pe picioare microbii bolilor, iar dacă se așază pe mâncarea ta, adesea lasă acolo otrava, ca s-o mănânci tu — și pe urmă te miri de ce te îmbolnăvești.

Din acest motiv trebuie să ai grijă să-ți ții bucătăria de tabără foarte curată, ca să nu vină muștele acolo. Toate zoaiele și resturile trebuie arse sau aruncate într-o groapă săpată cum se cuvine, unde pot fi îngropate, nu împrăștiate peste tot.

Șefii de patrulă răspund ca lucrul acesta să fie făcut întotdeauna.

Ține minte: „Cercetașul este curat”.

Practici

Cercetașii trebuie să știe să gătească înainte de a merge în tabără. Învață-i lucrurile cele mai importante, cum ar fi gătitul cartofilor și al terciului, al cărnii și al legumelor. Acestea se pot exersa în timpul iernii.

Exersați frământatul aluatului și coptul „răsucitelor” și al „dampers”-ilor.

Faceți o cutie cu fân și folosiți-o.

Faceți-vă singuri săculețele de pânză pentru rații.

Patrulele să se întreacă în alcătuirea meniurilor, în socotirea cantităților etc.

Luați rații crude într-o drumeție, faceți focul și gătiți-vă singuri masa.

Experimentați cu diferite tipuri de vetre până ajungeți la cea pe care o socotiți cea mai potrivită pentru gătitul patrulei voastre. Apoi încercați să faceți câteva dintre instrumentele de bucătărie desenate în cartea tipărită.

Capitolul IV — Urmărirea urmelor

Povestirea nr. 11 — Observarea semnelor

Observarea „semnelor” · Detalii despre oameni · „Semne” în jurul unui cadavru · Detalii la țară · Folosirea ochilor, urechilor și nasului de către cercetași · Cercetășia pe timp de noapte

„SEMN” este cuvântul pe care îl folosesc cercetașii pentru orice amănunt mărunt — urme de pași, crenguțe rupte, iarbă călcată, resturi de mâncare, o picătură de sânge, un fir de păr și așa mai departe — orice poate servi drept indiciu în obținerea informațiilor pe care le caută.

Doamna Walter Smithson, călătorind prin Cașmir, urmărea împreună cu niște călăuze indiene din partea locului urmele unei pantere care ucisese și târâse după ea un cerb tânăr. Pantera trecuse peste o lespede lată de stâncă goală, pe care, firește, labele ei moi nu lăsaseră nicio urmă. Călăuza s-a dus îndată la capătul îndepărtat al stâncii, acolo unde aceasta se termina cu o muchie ascuțită. Și-a udat degetul și l-a trecut de-a lungul muchiei până a dat de câteva fire de păr de cerb lipite de ea. Asta i-a arătat pe unde coborâse pantera de pe stâncă, trăgând cerbul după ea. Acele câteva fire de păr sunt ceea ce cercetașii numesc „semn”.

Călăuza doamnei Smithson găsea și urși observând „semne” mărunte. Odată a observat o zgârietură proaspătă în scoarța unui copac, făcută fără îndoială de gheara unui urs, iar altă dată a găsit un singur fir de păr negru lipit de scoarța unui copac, care i-a spus că un urs se frecase de el.

Observarea „semnelor”

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învețe un cercetaș, fie el cercetaș de război, vânător sau cercetaș al păcii, este să nu lase nimic să-i scape atenției. Trebuie să observe amănuntele și semnele mărunte și apoi să le deslușească înțelesul. E nevoie de multă practică până când un novice capătă obiceiul de a observa cu adevărat totul și de a nu lăsa nimic să-i scape privirii. Se poate învăța la fel de bine în oraș ca și la țară.

La fel, trebuie să bagi de seamă orice sunet ciudat sau orice miros neobișnuit și să te gândești singur ce ar putea însemna. Dacă nu înveți să observi „semnele”, vei avea prea puține „una și alta” de pus cap la cap, și astfel nu vei fi de niciun folos ca cercetaș.

Ține minte: un cercetaș consideră întotdeauna o mare rușine ca un străin să descopere un lucru înainte ca el să-l fi văzut singur, fie că lucrul acela e departe, în zare, fie că e chiar sub picioarele lui.

Dacă ieși cu un cercetaș cu adevărat antrenat, vei vedea că ochii lui sunt mereu în mișcare, cercetând în toate direcțiile, aproape și departe, observând tot ce se petrece.

Odată mă plimbam cu unul prin Hyde Park, la Londra. La un moment dat a remarcat: „Calul acela șchiopătează puțin”. Nu era niciun cal în apropierea noastră, dar am descoperit că se uita la unul aflat departe, dincolo de lacul Serpentine. În clipa următoare a ridicat de lângă potecă un nasture ciudat. Ochii lui, vezi tu, priveau și în depărtare, și în apropiere.

„Ați văzut un bărbat…?”

Pe străzile unui oraș necunoscut, un cercetaș își va ține minte drumul după clădirile principale și după străzile laterale, după prăvăliile pe lângă care trece și după ce se află în vitrinele lor; de asemenea, după vehiculele care trec pe lângă el.

Mai cu seamă va observa oamenii — cum arată la față, cum sunt îmbrăcați, ce ghete poartă, cum merg — astfel încât, dacă, de pildă, un polițist l-ar întreba: „Ați văzut un bărbat cu sprâncene negre și stufoase, îmbrăcat într-un costum albastru, mergând pe strada asta?”, el să poată da un răspuns cam așa: „Da — șchiopăta puțin de piciorul drept, purta ghete care păreau străine și ducea un pachet în mână. A luat-o pe Gold Street, a doua stradă la stânga de aici, acum vreo trei minute.”

Informații de acest fel au fost adesea de cea mai mare valoare în prinderea unui răufăcător.

Îți amintești, din povestea lui Kim, cum a fost învățat Kim să observe printr-un joc în care trebuia să descrie din memorie o tavă plină cu obiecte mărunte, care i se arătau timp de un minut și apoi se acopereau.

Noi folosim acest „joc al lui Kim”, pentru că este un exercițiu excelent pentru cercetași.

Exista în Italia o societate revoluționară numită Camorra, care își antrena băieții să fie iuți la observat și la ținut minte. Mergând pe străzile orașului, camorristul se oprea deodată și își întreba băiatul: „Cum era îmbrăcată femeia care stătea la ușa celei de-a patra case pe dreapta, pe strada dinainte?” sau „Despre ce vorbeau cei doi bărbați de la colț, cu trei străzi în urmă?” sau „Unde i s-a spus birjarului să meargă și ce număr avea trăsura?” sau „Cât de înaltă e casa aceea și cât de lată e fereastra de la etajul de sus?” și așa mai departe. Sau băiatului i se dădea un minut ca să se uite într-o vitrină, iar apoi trebuia să descrie tot ce era în ea.

Un cercetaș trebuie să aibă ochii și pe pământ, mai ales de-a lungul marginii trotuarului, pe lângă case și prin rigolă. Am găsit deseori obiecte mici de valoare care fuseseră pierdute, peste care călcaseră o mulțime de oameni și care fuseseră împinse cu piciorul într-o parte fără să le bage nimeni de seamă.

Orice cercetaș de la oraș trebuie să știe, ca de la sine înțeles, unde este cea mai apropiată farmacie (în caz de accident), precum și cel mai apropiat post fix de poliție, secție de poliție, doctor, spital, alarmă de incendiu, telefon, stație de ambulanță etc.

Detalii despre oameni

Când călătorești cu trenul sau cu autobuzul, observă întotdeauna fiecare amănunt la tovarășii tăi de drum. Observă-le fața, îmbrăcămintea, felul de a vorbi și așa mai departe, ca să-i poți descrie apoi pe fiecare destul de exact. Și încearcă să-ți dai seama, după înfățișarea și purtarea lor, dacă sunt bogați sau săraci (lucru pe care de obicei îl poți ghici după ghete), cu ce se ocupă probabil, dacă sunt fericiți, bolnavi sau au nevoie de ajutor.

Dar făcând asta nu trebuie să-i lași să vadă că îi urmărești, altfel devin bănuitori. Adu-ți aminte de băiatul cioban despre care ți-am povestit în Povestirea nr. 2, care a observat ghetele țiganului, dar nu s-a uitat la el și astfel nu i-a trezit țiganului bănuieli.

Observarea atentă a oamenilor și priceperea de a le citi caracterul și gândurile sunt de o valoare uriașă în negoț și comerț, mai ales pentru un vânzător dintr-o prăvălie sau un comis-voiajor care vrea să-i convingă pe oameni să cumpere marfă sau să-i descopere pe cei care încearcă să-l înșele.

Se spune că poți ghici caracterul unui om după felul în care își poartă pălăria. Dacă e puțin într-o parte, cel care o poartă e, zice-se, om de treabă; dacă e foarte tare într-o parte, e un fanfaron; dacă e pe ceafă, nu-și plătește datoriile; dacă e purtată drept, pe creștet, e probabil cinstit, dar foarte plicticos.

Felul în care merge un bărbat (sau o femeie) este adesea un bun indiciu al caracterului său — uită-te la omulețul agitat și fanfaron, care bate pasul mărunt și dă mult din brațe; la pasul grăbit și sacadat al omului nervos; la târșâitul leneș al pierde-vară; la pasul lin, iute și tăcut al cercetașului și așa mai departe.

Exersează observația

Cu puțină practică în observație, poți ghici destul de exact caracterul unui om după îmbrăcămintea sa. Ghetele sunt, în general, cea mai bună probă dintre toate amănuntele îmbrăcăminții.

Acum câtva timp eram cu o doamnă la țară, iar o domnișoară mergea chiar în fața noastră.

„Mă întreb cine o fi”, a zis prietena mea.

„Păi”, am spus eu, „poate că o să afli dacă știi a cui cameristă este.”

Fata era foarte bine îmbrăcată, dar când i-am văzut pantofii am ghicit că rochia fusese a altcuiva, îi fusese dăruită și ajustată de ea însăși — dar că, în privința pantofilor, se simțea mai bine în ai ei. A intrat în casa în care stăteam noi — pe intrarea servitorilor — și am aflat că era una dintre cameriste.

Odată am putut să fiu de folos unei doamne care se afla la strâmtoare. Ghicisem asta observând, în timp ce mergeam în urma ei, că, deși era bine îmbrăcată, tălpile pantofilor îi erau într-un hal fără de hal. Nu cred că a aflat vreodată cum am ghicit că avea nevoie de ajutor.

Este un exercițiu amuzant, când ești într-un vagon de tren sau într-un omnibuz cu alți oameni, să te uiți doar la picioarele lor și să ghicești, fără să-ți ridici privirea mai sus, ce fel de oameni sunt — bătrâni sau tineri, înstăriți sau săraci, grași sau slabi și așa mai departe —, iar apoi să te uiți în sus și să vezi cât de aproape ai fost de adevăr.

Vorbeam nu demult cu un detectiv despre un domn cu care stătuserăm amândoi de vorbă și încercam să-i deslușim caracterul.

Am remarcat: „Ei bine, în orice caz, e pescar.”

Tovarășul meu nu înțelegea de ce — dar el nu era pescar.

Observasem o mulțime de smocuri mici de stofă ridicate pe manșeta stângă a hainei lui. Mulți pescari, când își scot muștele de pe fir, și le înfig în șapcă să se usuce; alții și le înfig în mânecă. Când s-au uscat, le scot, ceea ce rupe adesea un fir sau două din stofă.

Adu-ți aminte cum Sherlock Holmes a întâlnit un necunoscut și a observat că părea destul de înstărit, în haine noi, cu o banderolă de doliu la mânecă, cu ținută de soldat și cu mers de marinar, ars de soare și cu tatuaje pe mână. Ce ai fi crezut tu că este omul acela? Ei bine, Sherlock Holmes a ghicit, corect, că ieșise de curând la pensie din Infanteria Marină Regală cu gradul de sergent, că îi murise soția și că avea acasă câțiva copii mici.

Semne în jurul unui cadavru

S-ar putea întâmpla ca unul dintre voi să fie într-o zi primul care găsește trupul unui om mort. Într-un asemenea caz, cele mai mici semne care se văd pe trup și în jurul lui trebuie cercetate și notate înainte ca trupul să fie mișcat sau pământul răscolit și călcat în picioare. Pe lângă observarea poziției exacte a trupului (care ar trebui, dacă e posibil, fotografiat exact așa cum a fost găsit), pământul de jur împrejur trebuie cercetat cu mare atenție — fără să calci pe el mai mult decât este absolut necesar, ca să nu strici urmele existente. Dacă poți să desenezi și o mică hartă a felului în care zăcea trupul și a locului unde se aflau semnele din jurul lui, ar putea fi de folos.

Știu două cazuri în care au fost găsite trupuri despre care s-a crezut la început că sunt ale unor oameni care se spânzuraseră. Dar cercetarea atentă a pământului din jurul lor — într-un caz niște crengi rupte și iarbă călcată, în celălalt un covor mototolit — a arătat că fusese săvârșită o crimă și că trupurile fuseseră spânzurate după moarte, ca să pară că oamenii se sinuciseseră.

Amprentele

Amprentele digitale sunt printre primele lucruri pe care le caută poliția pe toate obiectele unde ar putea fi. Dacă nu se potrivesc cu ale celui ucis, pot fi ale ucigașului, care ar putea fi apoi identificat comparând amprenta cu degetele lui.

A fost cazul unui bătrân domn învățat, care a fost găsit mort în dormitorul său, cu o rană la frunte și alta la tâmpla stângă.

Foarte adesea, după o crimă, ucigașul, cu mâinile însângerate de fapta sa și grăbit să fugă, poate să se apuce de ușă sau de o cană cu apă ca să se spele pe mâini.

În cazul de față, un ziar de pe masă purta urmele a trei degete însângerate.

Fiul mortului a fost bănuit și arestat de poliție.

Dar cercetarea atentă a camerei și a urmelor de degete a arătat că bătrânul domn se îmbolnăvise în timpul nopții. Se dăduse jos din pat ca să-și ia un medicament, dar lângă masă l-a apucat un nou spasm și a căzut, lovindu-se puternic cu capul de colțul mesei, ceea ce i-a făcut rana de la tâmplă, care se potrivea exact cu colțul. Încercând să se ridice, se apucase de masă și lăsase urmele de degete însângerate pe ziarul de pe ea. Apoi căzuse din nou, tăindu-se la cap a doua oară de piciorul patului.

Amprentele au fost comparate cu degetele mortului și s-a constatat că erau întocmai aceleași. Ei bine, nu găsești doi oameni din 64.000.000.000.000 cu același desen pe pielea degetelor. Așa că era limpede că nu fusese nicio crimă, iar fiul mortului a fost eliberat ca nevinovat.

Alte urme

Într-un oraș din Rusia, un bancher a fost găsit ucis. Lângă trup s-a descoperit un portțigaret cu muștiuc de chihlimbar. Muștiucul avea o formă neobișnuită și nu putea fi ținut în gură decât într-o singură poziție, iar pe el erau două urme de dinți. Urmele arătau că cei doi dinți erau de lungimi diferite. Dinții bancherului ucis erau cât se poate de regulați, așa că portțigaretul nu era, evident, al lui. Dar nepotul său avea dinți care se potriveau cu urmele de pe muștiuc. A fost arestat, iar apoi au apărut alte dovezi, care au arătat că el era ucigașul.

Există o poveste asemănătoare în Memoirs of Sherlock Holmes, numită „The Resident Patient”. Aici un om a fost găsit spânzurat și s-a crezut că e vorba de sinucidere, până când a venit Sherlock Holmes și a arătat, prin diferite semne — cum ar fi mucuri de trabuc mușcate de dinți diferiți și urme de pași —, că trei bărbați fuseseră în cameră cu omul acela o vreme înainte de moartea lui și că ei îl spânzuraseră.

Detalii la țară

Dacă ești la țară, trebuie să observi reperele, adică obiectele care te ajută să-ți găsești drumul sau te feresc să te rătăcești, cum ar fi dealurile din depărtare, turnurile bisericilor, iar mai aproape lucruri precum clădiri deosebite, copaci, porți, stânci etc.

Și ține minte, când observi asemenea repere, că s-ar putea să vrei într-o zi să-ți folosești cunoștințele despre ele ca să-i explici altcuiva drumul, așa că trebuie să le observi destul de atent ca să le poți descrie fără greș și în ordinea lor. Trebuie să observi și să ții minte fiecare drum lăturalnic și fiecare potecă.

Apoi trebuie să observi și semnele mai mici, cum ar fi păsările care se ridică și zboară în grabă, ceea ce înseamnă că acolo e cineva sau vreun animal. Praful care se ridică arată că se mișcă animale, oameni sau vehicule.

Firește, când ești la țară trebuie să observi, la fel de bine ca în oraș, cu mare atenție toți trecătorii — cum sunt îmbrăcați, cum arată la față, cum merg — și să le cercetezi urmele pașilor și să le schițezi în carnețel, ca să poți recunoaște urmele dacă le-ai găsi în altă parte, așa cum a făcut băiatul cioban din povestea de la începutul acestei cărți.

Observă și urmele animalelor, ale păsărilor, ale roților etc., căci din ele poți citi informații prețioase. Citirea urmelor este atât de importantă, încât îi voi dedica o povestire întreagă numai ei.

Folosește-ți ochii

Nimic să nu fie prea mărunt pentru atenția ta. Un nasture, un chibrit, scrumul unui trabuc, o pană sau o frunză pot fi de mare însemnătate.

Un cercetaș trebuie să se uite nu doar înainte, ci și în lateral și în spate; trebuie să aibă „ochi la ceafă”, cum se spune.

Adesea, uitându-te brusc înapoi, vei vedea un cercetaș al dușmanului sau un hoț arătându-se într-un fel în care n-ar fi făcut-o dacă s-ar fi gândit că o să te întorci.

Există o poveste interesantă de Fenimore Cooper, numită The Pathfinder, în care este descris foarte bine felul de a lucra al unui cercetaș piele-roșie. Acesta avea „ochi la ceafă” și, după ce a trecut pe lângă niște tufișuri, a zărit o frunză sau două veștede printre cele proaspete. Asta l-a făcut să bănuiască că cineva pusese acolo frunzele ca să-și facă o ascunzătoare mai bună, și astfel a descoperit niște fugari ascunși.

Cercetășia pe timp de noapte

Un cercetaș trebuie să fie în stare să observe amănuntele mărunte atât noaptea, cât și ziua.

Noaptea trebuie să facă asta mai ales ascultând, uneori pipăind sau mirosind.

În liniștea nopții, sunetele se aud mai departe decât ziua. Dacă îți lipești urechea de pământ sau de un băț, sau mai ales de o tobă care atinge pământul, vei auzi de la mare depărtare tropotul copitelor de cal sau bufnitura pasului unui om.

Un alt mijloc este să deschizi un briceag cu câte o lamă la fiecare capăt; înfigi o lamă în pământ, o ții pe cealaltă cu grijă între dinți și vei auzi cu atât mai bine.

Vocea omenească, chiar și când vorbește încet, se aude de la mare distanță și e greu să fie confundată cu alt sunet.

Am trecut deseori noaptea printre avanposturi, după ce aflasem unde erau așezate santinelele auzind vorbitul în șoaptă al oamenilor sau sforăitul celor adormiți.

Practici de patrulă în observare

În oraș: Învață-ți băieții mai întâi ca, mergând pe o stradă, să observe diferitele feluri de prăvălii pe lângă care trec și să le țină minte în ordinea lor. Apoi să observe și să țină minte numele de pe prăvălii. Apoi să observe și să țină minte conținutul unei vitrine după ce s-au uitat la ea două minute. În sfârșit, să observe conținutul mai multor vitrine la rând, cu câte o jumătate de minut la fiecare.

Pune-i pe băieți să observe clădirile proeminente ca repere, numărul de străzi care se desprind din strada pe care merg, numele altor străzi, detalii despre mașinile care trec și, mai ales, detalii despre oameni — îmbrăcăminte, trăsături și felul de a merge. Scoate-i prima dată ca să le arăți cum se face. După aceea trimite-i singuri și ia-i la întrebări când se întorc.

Pune-i pe cercetași să învețe singuri să observe și să țină minte unde se află toate alarmele de incendiu, posturile de poliție, spitalele etc.

La țară: Scoate patrula la o plimbare și învață-i pe băieți să observe elementele proeminente din depărtare ca repere, cum ar fi dealuri, turle de biserici și altele asemenea, iar ca repere mai apropiate lucruri precum clădiri deosebite, copaci, stânci, porți etc. Pune-i să observe și drumurile lăturalnice sau potecile, diferitele feluri de copaci, păsările, animalele, urmele, precum și oamenii și vehiculele.

Trimite băieții la o plimbare. La întoarcere, examinează-i unul câte unul sau adună-i pe toți și lasă-i să-și scrie răspunsurile la, să zicem, șase întrebări pe care le dai despre anumite lucruri pe care ar fi trebuit să le observe. Exercițiul capătă și mai multă valoare dacă faci dinainte anumite semne mici pe pământ sau dacă lași nasturi, chibrituri etc., pe care băieții să le observe sau să le culeagă și să le aducă, ca mijloc de a-i face să cerceteze și pământul de lângă ei, nu doar obiectele din depărtare.

La o întrunire a trupei, aranjează să aibă loc un „incident” fără avertisment, cum ar fi acesta: un om năvălește înăuntru, îl „doboară” pe șeful de trupă și fuge. Apoi fiecare patrulă scrie un raport despre ce s-a întâmplat, o descriere a omului etc.

Jocuri de observare

Găsirea degetarului

(În interior)

Trimite patrula afară din cameră.

Ia un degetar, un inel, o monedă, o bucățică de hârtie sau orice obiect mic și pune-l într-un loc unde este perfect vizibil, dar unde e puțin probabil să fie observat. Lasă patrula să intre și să-l caute. Când unul dintre cercetași îl vede, trebuie să se ducă și să se așeze liniștit, fără să le arate celorlalți unde este.

După un timp rezonabil, i se spune să-l arate celor care n-au reușit să-l găsească.

Departe și aproape

(Pentru oraș sau țară)

Arbitrul merge de-a lungul unui drum sau al unei fâșii de teren stabilite, împreună cu o patrulă în formație de patrulare. El are o fișă de punctaj cu numele fiecărui cercetaș pe ea.

Fiecare cercetaș caută amănuntele cerute și, de îndată ce observă unul, aleargă la arbitru și îl anunță sau îi predă obiectul, dacă e vorba de un obiect găsit. Arbitrul trece punctul corespunzător în dreptul numelui său. Cercetașul care adună cele mai multe puncte în timpul plimbării câștigă.

Se aleg amănunte ca cele de mai jos, pentru a dezvolta spiritul de observație al cercetașului și pentru a-l încuraja să privească departe și aproape, în sus și în jos. Amănuntele trebuie schimbate de fiecare dată când se joacă jocul; se dau cam opt sau zece deodată.

Amănunt	Puncte
Fiecare chibrit găsit	1 punct
Fiecare nasture găsit	1 punct
Urme de pasăre	2 puncte
Un cal sur văzut	2 puncte
Un porumbel în zbor	2 puncte
O vrabie stând pe loc	1 punct
Un frasin	2 puncte
O fereastră spartă	1 punct
(Și așa mai departe)

Vitrina

(În aer liber, în oraș)

Arbitrul duce o patrulă pe o stradă, pe lângă șase prăvălii, și le dă o jumătate de minut la fiecare prăvălie. Apoi, după ce i-a dus la oarecare distanță, dă fiecărui băiat un creion și o fișă și îi spune să scrie din memorie ce a observat în, să zicem, a treia și a cincea prăvălie. Cercetașul care notează corect cele mai multe obiecte câștigă. Este un exercițiu folositor să pui băieții unul împotriva altuia, în serii eliminatorii — cei care pierd se întrec din nou, până ajungi la cel mai slab. Astfel, cercetașii cei mai slabi capătă cel mai mult exercițiu.

Observarea camerei

(În interior)

Trimite fiecare cercetaș, pe rând, într-o cameră, pentru o jumătate de minut. Când iese, notează lista mobilelor și obiectelor pe care le-a observat. Băiatul care observă cele mai multe câștigă.

Cel mai simplu mod de punctare este să faci pe foaia de punctaj o listă a obiectelor din cameră, cu câte o coloană în dreptul lor pentru punctele fiecărui cercetaș. Punctele pot fi apoi adunate cu ușurință.

Moș Pistrui

Pregătește pătrate de carton împărțite în vreo douăsprezece sau mai multe pătrățele. Fiecare cercetaș ia unul, are un creion și se îndepărtează la câteva sute de yarzi (un yard = 0,9 m).

Conducătorul ia apoi o foaie mare de carton, pe care sunt trasate același număr de pătrate, cu latura de vreo trei inci (7,5 cm). Conducătorul are pregătite mai multe discuri de hârtie neagră, cu diametrul de o jumătate de inch (1,3 cm), și ace cu gămălie, și prinde vreo șase pe cartonul lui, împrăștiate unde vrea. Ridică apoi cartonul în așa fel încât să poată fi văzut de cercetași. Aceștia se apropie treptat și, pe măsură ce ajung să-l vadă, își marchează cartoanele cu același model de puncte. Cel care reușește de la distanța cea mai mare față de conducător câștigă.

Se dau cinci puncte pentru fiecare punct marcat corect și se scade un punct pentru fiecare doi inci (5 cm) mai aproape decât cel mai îndepărtat jucător.

Contrabandiștii peste graniță

„Granița” este o anumită linie de teren, lungă de vreo patru sute de yarzi (365 m), de preferință un drum, o potecă lată sau o fâșie de nisip, pe care urmele de pași se pot vedea ușor. O patrulă păzește granița, cu santinele postate de-a lungul acestui drum și cu o rezervă postată mai în interior, cam la jumătatea distanței dintre „graniță” și „oraș”. „Orașul” este o bază marcată de un copac, o clădire sau niște steaguri, la vreo jumătate de milă (800 m) de graniță. O patrulă dușmană de contrabandiști se adună la vreo jumătate de milă de cealaltă parte a graniței. Toți vor trece granița, în ce formație vor, fie câte unul, fie împreună, fie răsfirați, și se îndreaptă spre oraș, mergând, alergând sau în pasul cercetașului. Se consideră că doar unul dintre ei face contrabandă, și acela poartă „fiare de urmă” (plăcuțe prinse de tălpi, care lasă o urmă ușor de recunoscut). Santinelele patrulează în sus și în jos pe sectorul lor (nu au voie să alerge decât după „alarmă”), așteptând urmele contrabandistului. De îndată ce o santinelă vede urma, dă semnalul de alarmă rezervei și pornește ea însăși pe urmă, cât poate de repede. Rezerva cooperează atunci cu ea și toți încearcă să-l prindă pe contrabandist înainte ca acesta să ajungă în oraș. Odată ajuns în perimetrul orașului, el este în siguranță și câștigă jocul.

Jocul lui Kim

Pune vreo douăzeci sau treizeci de obiecte mici pe o tavă, pe masă sau pe podea — de pildă două sau trei feluri de nasturi, creioane, dopuri, cârpe, nuci, pietre, bricege, sfoară, fotografii, orice găsești — și acoperă-le cu o pânză sau cu o haină.

Fă o listă a lor și, în dreptul listei, câte o coloană pentru răspunsurile fiecărui băiat. Așa:

Lista	Jones	Brown	Smith	Atkins	Green
Nucă
Nasture negru
Cârpă roșie
Briceag
Creion galben
Dop
Sfoară
Timbru

Apoi descoperă obiectele timp de un minut, după ceas, sau cât numeri încet până la șaizeci. Apoi acoperă-le din nou.

Ia fiecare băiat separat și lasă-l să-ți șoptească fiecare obiect pe care și-l amintește — sau pune-l să scrie o listă — și bifează-le pe foaia ta de punctaj.

Băiatul care își amintește cele mai multe câștigă jocul.

Fugarii

Fiecare cercetaș din patrulă are un disc rotund de carton alb, cu un număr tipărit clar pe el, prins cu un ac pe spatele cămășii.

Un membru al patrulei este apoi ales „fugar”, iar ceilalți sunt vânători.

„Fugarul”, care poartă fiare de urmă sau lasă în urma lui un fel de dâră, primește un avans de, să zicem, zece minute. Restul patrulei pornește apoi și încearcă să-i ia urma.

De îndată ce un „vânător” se poate apropia de „fugar” destul de mult, fără să fie văzut, ca să-i noteze numărul, acesta din urmă e prins. Dar dacă „fugarul” poate, prin orice mijloc, să întoarcă situația și să ia numărul vreunuia dintre urmăritori, aceștia sunt scoși din joc.

De îndată ce un număr este notat, cercetașul care l-a luat trebuie să-l strige, ca să-i dea de știre captivului că este scos din joc.

Jocul acesta cere pândă atentă. Pentru „fugar” trebuie ales un cercetaș isteț din patrulă, pentru că el nu numai că trebuie să scape de poate șase sau șapte urmăritori, ci trebuie să încerce și să-i „captureze”, dacă nu vrea să fie el însuși ucis.

Povestirea nr. 12 — Citirea urmelor

Urmele oamenilor · Urmele animalelor · Vechimea urmelor · Sfaturi pentru „citirea urmelor”

Generalul Dodge, din armata americană, povestește cum a trebuit odată să urmărească o ceată de indieni (piei roșii) care omorâseră niște oameni.

Ucigașii aveau un avans de aproape o săptămână și plecaseră călare. În afară de unul, toți călăreau cai nepotcoviți.

Generalul Dodge a luat cu el un cercetaș de mare clasă în citirea urmelor, pe nume Espinosa. După ce a urmărit indienii multe mile, Espinosa a descălecat deodată și a scos patru potcoave dintr-o crăpătură ascunsă în stânci. Călărețul calului potcovit le scosese, se vede, ca să nu lase urme.

Timp de șase zile Dodge și oamenii lui au urmărit ceata, și în cea mai mare parte a timpului nu se vedea niciun semn pentru un ochi obișnuit. După ce au mers 150 de mile (240 km), până la urmă i-au ajuns și au prins toată ceata. Totul s-a datorat priceperii lui Espinosa de a citi urmele.

Urmărirea urmelor noaptea

Cu altă ocazie, niște trupe americane urmăreau un număr de indieni care făcuseră raiduri și omorâseră albi. Aveau cu ei alți cercetași indieni ca să-i ajute la citirea urmelor.

Ca să poată ataca prin surprindere, trupele au mărșăluit noaptea, iar cititorii de urme și-au găsit drumul în întuneric pipăind cu degetele urmele dușmanului. Au mers în frunte, într-un ritm destul de bun, multe mile; dar deodată s-au oprit și au raportat că urma pe care o urmăriseră fusese încrucișată de o urmă proaspătă. Când a venit ofițerul comandant, i-a găsit pe indieni ținând încă mâinile pe urmă, ca să nu fie nicio greșeală.

S-a adus o lumină și s-a văzut că urma cea nouă era a unui urs care traversase drumul dușmanului! Marșul a continuat fără alte incidente, iar dușmanul a fost surprins și prins în primele ore ale dimineții.

Cercetașul american Frederick Burnham, care se afla cu oamenii lui Wilson în Africa de Sud când aceștia au fost masacrați pe râul Shangani, în Matabeleland, fusese trimis cu o depeșă cu puțin înainte ca ei să fie înconjurați. A călătorit noaptea, ca să scape de ochii dușmanului. Și-a găsit drumul pipăind urmele lăsate în noroi de coloană atunci când urcase pe acolo dimineața.

Eu însumi am condus noaptea o coloană printr-o parte încâlcită a Munților Matopo, în Rhodesia, ca să atacăm fortăreața dușmanului, pe care o recunoscusem în ziua precedentă. Mi-am găsit drumul pipăindu-mi propriile urme, uneori cu mâinile, alteori prin tălpile pantofilor, care se subțiaseră foarte tare. N-am avut nicio clipă greutăți în a găsi drumul.

Importanța urmăririi urmelor

Urmărirea urmelor, adică mersul pe urme, poartă nume diferite în țări diferite. Astfel, în Africa de Sud se vorbește numai de „spooring”, adică de urmărirea „spoor”-ului, a urmei; în India ar fi urmărirea „pugs”-urilor, sau „pugging”; în America de Nord i se mai spune și „trailing”.

Este unul dintre principalele mijloace prin care cercetașii obțin informații și prin care vânătorii își găsesc vânatul. Dar, ca să ajungi un bun cititor de urme, trebuie să începi de tânăr și să exersezi ori de câte ori ieși la plimbare, fie la oraș, fie la țară.

Dacă la început îți aduci aminte mereu să o faci, vei vedea curând că o faci din obișnuință, fără să-ți mai aduci aminte. Este un obicei foarte folositor și face interesantă până și cea mai plicticoasă plimbare.

Vânătorii, când cercetează un ținut ca să găsească vânat, caută mai întâi orice urme, vechi sau noi, ca să vadă dacă există animale în ținutul acela. Apoi studiază semnele mai noi, ca să afle unde se ascund animalele. Apoi, după ce au găsit o urmă proaspătă, o urmăresc până găsesc animalul și îl ucid. După aceea trebuie adesea să se întoarcă pe propriile lor urme ca să găsească drumul înapoi spre tabără. Cercetașii de război fac cam același lucru cu dușmanii lor.

Urmele oamenilor

Mai întâi de toate, trebuie să fii în stare să deosebești urma piciorului unui om de a altuia, după mărime, formă, cuie etc. Și, la fel, urmele cailor și ale altor animale.

Din urma unui om, adică din mărimea piciorului și din lungimea pasului, îi poți afla, într-o anumită măsură, înălțimea.

Când iei notițe despre o urmă, trebuie să alegi o amprentă bine marcată și să-i măsori cu mare grijă lungimea, lungimea tocului, lățimea tălpii, lățimea la scobitura piciorului, lățimea tocului, numărul de rânduri de cuie și numărul de cuie din fiecare rând, plăcuțele sau cuiele de la toc și de la vârf, forma capetelor de cuie, cuiele lipsă etc.

Cel mai bine este să faci o schiță a urmei piciorului, așa.

Trebuie, de asemenea, să măsori cu mare grijă lungimea pasului omului, de la călcâiul unui picior la călcâiul celuilalt.

Un om a fost găsit odată înecat într-un râu. S-a presupus că trebuie să fi căzut în apă din întâmplare și că tăieturile de la cap i-au fost făcute de pietrele etc. din râu. Dar cineva a făcut un desen al bocancilor lui și, după ce a cercetat malul râului, a dat de urmele lui și le-a urmărit până într-un loc unde avusese loc, fără îndoială, o luptă: pământul era tare bătătorit și tufele erau rupte până la marginea apei, și erau acolo urmele picioarelor altor doi oameni. Deși acești oameni nu au fost găsiți niciodată, s-a dovedit astfel că era vorba, probabil, de o crimă, ceea ce altfel nu s-ar fi bănuit.

Deosebirile dintre urmele picioarelor goale

Pentru un începător este foarte încurcat să deosebească o mulțime de urme de picioare goale — seamănă toate atât de mult între ele —, dar iată cum fac cititorii de urme din poliția indiană:

Când măsori urma piciorului omului pe care îl cauți, trage o linie de la vârful degetului mare la vârful degetului mic, apoi observă unde cad celelalte degete față de această linie și notează în carnet. Apoi, când dai de mai multe urme, nu ai decât să încerci aceeași linie pe una sau două dintre ele, până o găsești pe cea pe care o cauți. Toți oamenii se deosebesc puțin în așezarea degetelor de la picioare.

Încearcă asta cu ceilalți cercetași din patrula ta: fiecare dintre voi face o urmă cu piciorul gol, apoi observați cum se deosebește de celelalte când se trage linia degetelor.

Ritmul urmelor

Un cercetaș trebuie să învețe să recunoască dintr-o privire în ce ritm mergea cel care a lăsat urmele.

Un om care merge pune toată talpa piciorului pe pământ, fiecare picior la ceva mai puțin de un iard (0,9 m) de celălalt. La alergare, degetele se înfig mai adânc în pământ, se aruncă puțină țărână în sus, iar picioarele sunt la mai mult de un iard unul de altul. Uneori oamenii merg cu spatele ca să-l păcălească pe cel care i-ar putea urmări, dar un cercetaș bun își dă seama de obicei pe loc, după pasul mai scurt, degetele mai întoarse înăuntru și urmele călcâielor mai adânci.

La animale, dacă se mișcă repede, degetele le sunt înfipte mai adânc în pământ, aruncă țărâna în sus, iar pașii le sunt mai lungi decât atunci când merg încet.

Trebuie să fii în stare să spui în ce ritm a mers un cal de îndată ce îi vezi urmele.

La pas, calul face două perechi de urme de copite — piciorul din spate stâng vine aproape în fața urmei piciorului din față stâng, iar piciorul din față drept, la fel, chiar în spatele urmei piciorului din spate drept. La trap, urma este asemănătoare, dar pasul este mai lung.

Picioarele din spate sunt în general mai lungi și mai înguste ca formă decât cele din față.

Era un șiretlic al tâlharilor de drumul mare de odinioară, și al hoților de cai, să pună potcoavele cailor invers, ca să-i păcălească pe cititorii de urme care ar fi încercat să-i urmărească. Dar un bun cititor de urme nu se lăsa păcălit. La fel, hoții merg adesea cu spatele din același motiv, dar un cititor de urme iscusit va recunoaște foarte curând înșelătoria.

Trebuie studiate și urmele de roți, până când poți deosebi urmele automobilelor de cele ale bicicletelor, precum și direcția în care mergeau.

Vechimea urmelor

Pe lângă faptul că înveți să recunoști ritmul urmelor, trebuie să ajungi să știi cât de vechi sunt.

Acesta este un punct cât se poate de important și cere foarte multă practică și experiență înainte de a-l putea judeca cu adevărat bine.

Atât de multe depind de starea pământului și de vreme, și de efectele lor asupra urmei. Dacă urmărești o urmă, să zicem, într-o zi uscată și cu vânt, pe teren variat, vei vedea că, atunci când trece pe sol ușor, nisipos, va părea veche în foarte scurt timp, pentru că orice pământ umed pe care l-a putut ridica de sub suprafață se usucă foarte repede până ajunge la aceeași culoare ca praful de la suprafață, iar marginile ascuțite ale urmelor sunt curând rotunjite de adierea care se joacă peste praful uscat în care sunt săpate. Când ajunge pe pământ umed, aceeași urmă va părea mult mai proaspătă, pentru că soarele va fi uscat doar în parte pământul răscolit, iar vântul nu va fi teșit, prin urmare, marginile ascuțite ale amprentei. Dacă ajunge pe argilă umedă, la umbra copacilor etc., unde soarele nu pătrunde, aceeași urmă, care în nisip a putut părea veche de o zi, va părea aici cu totul proaspătă.

Când urmărești urma unei biciclete (sau a unui automobil), studiază mai ales locurile în care drumul este denivelat. Acolo vor fi multe semne.

Bineînțeles, un indiciu important despre vechimea urmelor se găsește adesea în stropii de ploaie care au căzut pe ele după ce au fost făcute (dacă știi la ce oră a plouat), în praful sau semințele de iarbă suflate în ele (dacă ai observat la ce oră a bătut vântul), în încrucișarea altor urme peste cele dintâi sau, acolo unde iarba a fost călcată, în măsura în care s-a uscat sau s-a veștejit între timp. Când urmărești un cal, timpul scurs de când a trecut se poate aprecia și după prospețimea, mai mare sau mai mică, a balegii, ținând seama cum se cuvine de efectul soarelui, al ploii sau al păsărilor asupra ei.

După ce ai învățat să deosebești ritmul și vechimea urmei, trebuie să înveți apoi să o urmărești pe orice fel de teren. Aceasta este o pricepere pe care o poți exersa toată viața, și tot vei vedea că te perfecționezi mereu.

Apoi sunt multe de aflat din cenușa focurilor — dacă mai este caldă sau rece, din resturile care arată ce fel de mâncare mâncau oamenii, dacă era din belșug sau puțină.

Trebuie să fii cu ochii în patru nu numai după semnele de cercetaș făcute de cercetașii tăi, ci și după cele făcute de cercetașii „dușmani”.

Urmărirea bunurilor furate

Există cititori de urme băștinași foarte buni în Sudan și în Egipt, și am văzut acolo ceva din munca lor.

Colonelului cavaleriei egiptene i se furaseră niște lucruri din casă, așa că s-a trimis după un cititor de urme din tribul Jaalin, din vecinătate.

Acesta a găsit curând urmele hoțului și le-a urmărit cale lungă, afară în deșert, și a găsit locul unde acesta îngropase lucrurile furate. Urmele lui se întorceau apoi la cazarmă. Așa că întregul regiment a fost scos la paradă fără încălțăminte, ca să-l cerceteze cititorul de urme. Iar la sfârșit, după ce văzuse fiecare om mergând, a spus: „Nu, hoțul nu este aici”. Chiar atunci servitorul băștinaș al colonelului a venit la el cu un mesaj, iar cititorul de urme, care stătea alături, i-a spus colonelului: „Acesta este omul care a îngropat lucrurile furate”.

Servitorul, surprins că fusese descoperit, a mărturisit atunci că el furase lucrurile stăpânului său, crezând că va fi ultimul om bănuit.

Sfaturi pentru citirea urmelor

Când dă de urma foarte proaspătă a unui om sau a unui animal, cercetașul bătrân evită, în general, să o urmărească îndeaproape, pentru că animalul hăituit se uită deseori înapoi, să vadă dacă este urmărit. Cititorul de urme face, prin urmare, un ocol în cerc și revine acolo unde s-ar aștepta să găsească din nou urma. Dacă o găsește, mai face un cerc, mai departe înainte, până când nu mai găsește urma. Atunci știe că se află înaintea vânatului, așa că dă ocol din ce în ce mai aproape, până îl găsește, având grijă, bineînțeles, să nu ajungă în bătaia vântului față de animal când e la o distanță de la care poate fi adulmecat.

Niște cititori de urme din Sind au urmărit o cămilă furată de la Karachi până la Sehwan, 150 de mile pe nisip și stâncă goală. Hoții, ca să nu fie descoperiți, au mânat cămila în sus și în jos pe o stradă aglomerată, ca să i se amestece urma cu altele — dar cititorii de urme au prevăzut asta, au făcut o „căutare în cerc” în jurul orașului și au dat de urma care ieșea din oraș pe partea cealaltă, pe care au urmărit-o cu succes.

Privește înainte pe teren tare

Când urmărești o urmă acolo unde e greu de văzut, cum ar fi pe pământ tare sau în iarbă, observă direcția ultimei urme pe care o poți vedea și privește mai departe în aceeași direcție, dar mult înaintea ta, să zicem, la 20 sau 30 de iarzi (18–27 m). În iarbă vei vedea atunci, în general, firele îndoite sau călcate, iar pe pământ tare, poate, pietre mișcate din loc sau zgâriate și așa mai departe — semne mărunte care, văzute în linie unul după altul, dau un fel de urmă care altfel n-ar fi observată.

Am urmărit odată o bicicletă pe un drum tare, macadamizat, pe care de fapt nu lăsase nicio amprentă, dar, privind de-a lungul suprafeței drumului la o distanță mare în fața mea, din întâmplare în bătaia soarelui care răsărea, linia pe care o luase se vedea destul de limpede prin pelicula aproape nevăzută de rouă de pe pământ. Stând pe urmă și privind-o chiar lângă picioarele mele, nu puteam vedea nici cel mai mic semn al ei.

Lucrul cel mai important este să cauți o urmă greu de văzut cu fața spre soare, astfel încât cea mai mică adâncitură din pământ să arunce o umbră.

„Căutarea în cerc” a unei urme pierdute

Dacă pierzi urma din vedere, trebuie să faci o „căutare în cerc” ca să o găsești din nou. Pentru asta, pune batista, toiagul sau alt semn la ultima urmă pe care ai observat-o, apoi învârte-te în jurul ei într-un cerc larg, la, să zicem, 30, 50 sau 100 de iarzi (27, 45 sau 90 m) de ea ca centru — alegând terenul cel mai prielnic, pământ moale dacă se poate, ca să găsești semnele urmei care pleacă mai departe. Dacă ești cu o patrulă, este în general cel mai bine ca patrula să se oprească, în timp ce unul sau poate doi oameni fac căutarea în cerc. Dacă toți se apucă să caute urma, își zădărnicesc foarte curând scopul, călcând-o sau încurcând-o cu propriile lor urme — într-un asemenea caz, prea mulți bucătari strică ușor ciorba.

Când faci o căutare în cerc, folosește-ți bunul-simț ca să-ți dai seama în ce direcție a luat-o probabil dușmanul, și încearcă acolo.

Îmi amintesc o întâmplare cu urmărirea unui mistreț care ilustrează ce vreau să spun. Mistrețul alergase prin niște câmpuri noroioase, inundate, și era destul de ușor de urmărit, până când a cotit peste un teren foarte tare și pietros, unde, după puțin timp, nu se mai vedea niciun semn din urma lui. A trebuit, așadar, să se facă o căutare în cerc. S-a însemnat ultima urmă, iar cititorul de urme a dat ocol într-un cerc larg, cercetând pământul cu cea mai mare grijă, dar nu s-a găsit niciun semn. Atunci cititorul de urme a aruncat o privire împrejur peste ținut și, punându-se în locul porcului, și-a zis: „Ia să vedem, în ce direcție aș fi luat-o eu?”. La oarecare depărtare în fața lui, în direcția în care ducea urma de la început, se afla un gard viu lung de cactuși țepoși; în el erau două spărturi. Cititorul de urme s-a dus la una dintre ele, ca fiind linia pe care ar fi luat-o probabil mistrețul. Aici pământul era tot foarte tare și nu se vedea nicio urmă, dar pe o frunză de cactus din spărtură era un cocoloș de noroi ud; și acesta a dat indiciul dorit. Pe acest pământ tare nu era noroi, dar porcul adusese, se vede, ceva pe picioare de pe terenul ud prin care trecuse. Acest singur semn mărunt i-a îngăduit cititorului de urme să înainteze în direcția cea bună spre un altul și încă unul, până când a dat în cele din urmă din nou de urmă pe teren prielnic și a putut să urmărească mistrețul până la culcușul lui.

Potrivirea pasului după urmă

Am privit un cititor de urme din Sudan urmărind niște urme care, pentru o vreme, erau cu totul nevăzute pentru un ochi obișnuit, în felul următor: cât timp urma era limpede, și-a potrivit pasul exact după cel al urmei, astfel încât mergea pas cu pas cu ea, și bătea pământul cu toiagul pe măsură ce înainta — bifând, ca să zic așa, fiecare urmă. Când urmele au dispărut pe pământ tare sau au fost îngropate de nisipul spulberat de vânt, el a mers mai departe în același ritm, bătând mereu pământul cu toiagul în locul unde ar fi trebuit să fie o urmă. Din când în când vedea o ușoară adâncitură sau un semn, care arăta că acolo fusese o urmă, și astfel știa că este încă pe linia cea bună.

Practici de patrulă în citirea urmelor

Pregătește un teren de urme alegând o bucată de pământ moale, cam de zece sau cincisprezece iarzi (9–14 m) pe fiecare latură, și netezind-o bine cu un tăvălug sau măturând-o. O parte din teren trebuie să fie udă, ca după ploaie, cealaltă parte uscată. Pune un băiat să meargă pe el, apoi să alerge, apoi să treacă cu bicicleta. Explică deosebirea dintre urme, astfel încât cercetașii din patrulă să poată spune pe loc, din orice urme ar vedea după aceea, dacă o persoană mergea sau alerga.

Trimite un băiat să facă urme și lasă patrula să-l urmărească și să observe când alte urme le acoperă pe ale lui, arătând ce oameni sau animale au trecut între timp. Băiatul poate purta „fiare de urme” prinse cu curele de tălpile bocancilor. Sau poate avea câteva cuie bătute în talpă ori în capătul toiagului, într-un model care să lase o urmă de neconfundat.

Studiază vechimea urmelor făcând urme proaspete, o zi mai târziu, alături de cele vechi. Observă deosebirea de înfățișare, ca să învețe cercetașii să aprecieze vechimea urmelor.

Pune fiecare cercetaș să facă o urmă cu pantoful în pământ moale și să-i deseneze o schiță pe hârtie.

Trimite patrulele pe drumuri diferite și lasă-le să se întoarcă cu rapoarte despre urmele văzute — de oameni, de vehicule sau de animale.

Fă mulaje de ipsos ale urmelor. Ridică un zid de noroi în jurul urmei. Toarnă apă într-o cană sau ceașcă, adaugă încet ipsos, amestecând tot timpul, până ajunge ca o smântână foarte groasă — abia de se mai toarnă. Apoi toarnă în urmă. Când este aproape uscat, zgârie pe el data, locul unde a fost găsită etc. Când este uscat de tot, scoate-l cu grijă; spală-l.

Jocuri de citire a urmelor

Memoria urmelor

Pune o patrulă să stea cu picioarele ridicate, astfel încât ceilalți cercetași să le poată studia. Dă-le cercetașilor, să zicem, trei minute ca să studieze bocancii. Apoi, lăsându-i pe cercetași într-o cameră sau undeva unde nu pot vedea, pune pe unul din patrulă să facă niște urme pe o bucată bună de pământ. Cheamă cercetașii unul câte unul și lasă-l pe fiecare să vadă urma și să spună cine a făcut-o.

Desenarea urmelor

Scoate o patrulă afară; pune-o pe o urmă de pași. Vezi care cercetaș poate face desenul cel mai exact al uneia dintre urmele de picior. Cercetașilor trebuie să li se dea voie să urmărească urma până ajung la o bucată de pământ unde se poate găsi o amprentă bună a ei.

Găsește hoțul

Pune un străin să facă o urmă fără să fie văzut de cercetași. Cercetașii îi studiază urma, ca să o recunoască din nou. Apoi așază străinul printre alți opt sau zece și pune-i pe toți să-și facă urmele în văzul băieților, trecând pe rând. Fiecare cercetaș îi șoptește apoi, la rândul lui, arbitrului care om a făcut urma de la început — descriindu-l după numărul lui din șirul celor care au trecut. Câștigă cercetașul care răspunde corect. Dacă răspund corect mai mulți, câștigă acela care desenează apoi, din memorie, cea mai bună schiță a urmei de picior.

Pe urma iepurelui

Trimite un „iepure”, fie pe jos, fie pe bicicletă, cu buzunarul plin de grăunțe pentru găini, coji de nucă, confetti de hârtie etc., care să lase câteva ici și colo, ca să facă o urmă pe care patrula să o urmărească.

Sau folosește semne de cercetaș, zgâriate pe pământ sau alcătuite din crenguțe, ascunzând o scrisoare într-un anumit loc.

Povestirea nr. 13 — Citirea semnelor, sau deducția

Cum pui lucrurile cap la cap · Exemple de deducție · Sherlock-Holmes-ism

Sfaturi pentru instructori

Instruirea în arta observației și a deducției e greu de pus pe hârtie negru pe alb. Trebuie predată prin practică. Nu se pot da decât câteva exemple și sfaturi; restul depinde de propria ta putere de imaginație și de împrejurările locale.

Importanța puterii de observație și de deducție pentru tânărul cetățean este mare. Copiii sunt, cum se știe, iuți la observat, dar darul acesta se stinge pe măsură ce cresc, în mare parte pentru că primele experiențe le atrag atenția, iar la repetare nu o mai fac.

OBSERVAȚIA este, de fapt, un obicei în care băiatul trebuie antrenat. URMĂRIREA URMELOR este un pas interesant spre dobândirea ei. DEDUCȚIA este arta de a judeca apoi lucrurile și de a scoate înțelesul din punctele observate.

Odată ce observația și deducția au devenit obișnuință la băiat, s-a câștigat un pas mare în dezvoltarea „caracterului”.

Importanța urmăririi urmelor și a jocurilor de urmărire ca parte a pregătirii cercetașului nu poate fi supraestimată. Nu e atât de greu pe cât își închipuie mulți. În toate trupele de cercetași ar trebui încurajate mai multă urmărire a urmelor în aer liber și mai multe povestiri despre urme și citirea lor în sala trupei.

DUPĂ CE UN CERCETAȘ A ÎNVĂȚAT să observe „semnele”, trebuie apoi să învețe „să pună lucrurile cap la cap” și astfel să citească un înțeles din ceea ce a văzut. Asta se numește „deducție”.

Iată un exemplu care arată cum poate tânărul cercetaș să citească înțelesul din „semne”, dacă a fost antrenat pentru asta.

Bătrânul Blenkinsop a ieșit în fugă din prăvălia lui mică de lângă satul cafrilor, în Africa.

— Hei! Opriți hoțul! striga el. Mi-a furat zahărul! Opriți-l!

Pe cine să oprească? Nu se vedea nimeni fugind.

— Cine l-a furat? a întrebat polițistul.

— Nu știu, dar lipsește un sac întreg de zahăr. Era acolo acum câteva minute.

A fost chemat un băștinaș, cititor de urme al poliției — și părea o treabă aproape imposibilă pentru el să aleagă urmele hoțului dintre zecile de alte urme de picioare goale din jurul prăvăliei. Totuși, nu după mult timp a pornit plin de speranță, într-un trap ușor, departe, afară, în tufăriș. Pe alocuri a trecut peste pământ tare și pietros, dar nu și-a încetinit nicio clipă pasul, deși nu se vedea nicio urmă de picior.

În cele din urmă cititorul de urme s-a oprit brusc și a căutat în jur, pierzând după toate aparențele urma. Apoi i-a apărut un rânjet pe față și a arătat cu degetul mare, peste umăr, în sus, spre copacul lângă care stătea. Acolo, ascuns printre ramuri, au văzut un băștinaș cu sacul de zahăr dispărut.

Cum l-a descoperit cititorul de urme? Ochii lui ageri văzuseră câteva fire de zahăr sclipind în praf. Sacul avea o gaură și lăsa o urmă foarte slabă din aceste fire. El a urmat urma aceea, iar când s-a terminat, în tufăriș, cititorul de urme a observat un șir de furnici urcând într-un copac. Ele erau după zahăr — și el la fel — și împreună au dus la prinderea hoțului.

Îmi închipui că bătrânul Blenkinsop l-a bătut pe umăr pe cititorul de urme pentru istețimea cu care și-a folosit ochii ca să vadă firele de zahăr și furnicile, și mintea ca să înțeleagă de ce urcau furnicile în copac.

Soldatul pierdut. Un soldat de cavalerie s-a rătăcit în India, iar câțiva camarazi de-ai lui îl căutau peste tot. Au dat peste un băiat băștinaș și l-au întrebat dacă l-a văzut pe cel pierdut. El a spus imediat: „Vă referiți la un soldat foarte înalt, călare pe un cal roib-vânăt, care șchiopăta puțin?”

Ei au răspuns: „Da, ăsta e omul. Unde l-ai văzut?”

Băiatul a răspuns: „Nu l-am văzut, dar știu încotro s-a dus.”

Atunci l-au arestat, crezând că, probabil, omul fusese ucis și făcut dispărut, iar băiatul auzise despre asta.

Dar în cele din urmă el le-a explicat că văzuse urmele omului.

Le-a arătat urmele și, până la urmă, i-a dus într-un loc unde semnele arătau că omul făcuse un popas. Aici calul se frecase de un copac și lăsase câteva fire de păr lipite de scoarță, ceea ce arăta că era un cal roib-vânăt (pestriț). Urmele copitelor arătau că era șchiop, adică un picior nu se imprima la fel de adânc în pământ și nu făcea un pas la fel de lung ca celelalte picioare. Că era soldat se vedea din urma cizmei lui, care era o cizmă militară.

Apoi l-au întrebat pe băiat: „Cum ți-ai dat seama că era un om înalt?”, iar băiatul le-a arătat locul unde soldatul rupsese o creangă din copac, pe care un om de înălțime obișnuită n-ar fi putut-o ajunge.

Deducția este exact ca cititul unei cărți.

Un băiat care n-a fost învățat niciodată să citească și care te vede citind dintr-o carte ar întreba: „Cum faci asta?” Tu i-ai arăta că o mulțime de semne mici de pe pagină sunt litere. Literele acestea, grupate, formează cuvinte. Iar cuvintele formează propoziții, și propozițiile dau informații.

La fel, un cercetaș antrenat vede semne mici și urme. Le pune cap la cap în minte și citește repede din ele un înțeles la care un om neantrenat n-ar ajunge niciodată.

Prin exercițiu des, ajunge să citească înțelesul dintr-o privire, așa cum citești tu o carte, fără întârzierea de a silabisi fiecare cuvânt, literă cu literă.

Exemple de deducție. Într-o zi, în timpul războiului cu matabelii, în Africa, eram în cercetare cu un băștinaș pe o câmpie largă, acoperită cu iarbă, lângă dealurile Matoppo.

Deodată am traversat o urmă proaspăt făcută prin iarbă, unde firele de iarbă erau încă verzi și umede, deși călcate — toate se aplecau într-o singură direcție, ceea ce arăta încotro merseseră oamenii. Urmărind urma o bucată de drum, ea a ajuns pe un petic de nisip și atunci am văzut că erau urmele mai multor femei (picioare mici cu margine dreaptă și pași scurți) și băieți (picioare mici, margine curbată și pași mai lungi), care mergeau, nu alergau, spre dealurile aflate la vreo cinci mile (8 km) depărtare, unde credeam că se ascunde dușmanul.

Apoi am văzut o frunză zăcând la vreo zece iarzi (9 m) de urmă. Nu erau copaci pe mile întregi, dar știam că arbori cu asemenea frunze creșteau într-un sat aflat la cincisprezece mile (24 km) depărtare, în direcția din care veneau urmele de pași. Părea așadar probabil că femeile veniseră din satul acela, aducând frunza cu ele, și plecaseră spre dealuri.

Ridicând frunza, am văzut că era umedă și mirosea a bere băștinașă. Pașii scurți arătau că femeile duceau poveri. Așa că am ghicit că, după obicei, duseseră pe cap oale cu bere băștinașă, cu gurile oalelor astupate cu mănunchiuri de frunze. Una dintre frunzele acestea căzuse; și, fiindcă am găsit-o la zece iarzi de urmă, însemna că în clipa în care a căzut bătea vântul. Acum, adică la ora șapte, nu era vânt, dar fusese ceva vânt pe la ora cinci.

Așa că am ghicit, din toate aceste semne mărunte, că un grup de femei și băieți aduseseră bere în timpul nopții din satul aflat la cincisprezece mile și o duseseră dușmanului în dealuri, ajungând acolo puțin după ora șase. Bărbații aveau probabil să înceapă să bea berea imediat (fiindcă se acrește în câteva ore) și, până am fi ajuns noi acolo, ar fi fost somnoroși și ar fi stat prost de pază, așa că aveam o șansă bună să le cercetăm poziția.

Prin urmare, am urmat urmele femeilor, am găsit dușmanul, ne-am făcut observațiile și am plecat cu informațiile noastre fără nicio greutate.

Și totul s-a făcut în principal pe baza dovezii acelei singure frunze. Vezi, așadar, cât de important e să observi chiar și un lucru atât de mic.

Praful ajută la deducție. Observând semne foarte mici, detectivii au descoperit crime.

Într-un caz fusese comisă o crimă și s-a găsit haina unui străin, care nu dădea niciun indiciu despre proprietar.

Haina a fost pusă într-un sac gros și bătută cu un băț. Praful a fost strâns din sac și examinat sub o lupă puternică, și s-a constatat că era alcătuit din rumeguș fin, ceea ce arăta că proprietarul hainei era probabil dulgher, sau tăietor de scânduri, sau tâmplar. Praful a fost pus apoi sub o lupă și mai puternică — numită microscop — și atunci s-a văzut că mai conținea și niște fire minuscule de gelatină și clei pisat. Lucrurile acestea nu sunt folosite de dulgheri sau de tăietorii de scânduri, așa că s-a dovedit că haina aparținea unui tâmplar, iar poliția a dat de urma criminalului.

Praful din buzunare, sau din cotloanele unui briceag, și așa mai departe, spune foarte multe, dacă e examinat cu atenție.

Sherlock-Holmes-ism. Se spune că doctorul Bell din Edinburgh este originalul după care Sir Conan Doyle și-a făcut ideea despre Sherlock Holmes.

Doctorul preda odată unei clase de studenți la medicină, într-un spital, cum să trateze oamenii. A fost adus un pacient, ca doctorul să arate cum trebuie îngrijit un om rănit. Pacientul, în cazul acesta, a intrat șchiopătând, iar doctorul s-a întors spre unul dintre studenți și l-a întrebat:

— Ce are omul acesta?

Studentul a răspuns:

— Nu știu, domnule. Nu l-am întrebat.

Doctorul a spus:

— Ei bine, nu e nevoie să-l întrebi, ar trebui să vezi singur: și-a rănit genunchiul drept — șchiopătează de piciorul acela. L-a rănit arzându-l la foc — vezi cum îi e pantalonul ars la genunchi. Azi e luni dimineața. Ieri a fost vreme frumoasă, sâmbătă a fost ud și noroi. Pantalonii omului sunt plini de noroi peste tot. A căzut în noroi sâmbătă noaptea.

Apoi s-a întors spre om și i-a spus:

— Ți-ai luat leafa sâmbătă și te-ai îmbătat, iar când ai ajuns acasă, încercând să-ți usuci hainele la foc, ai căzut pe foc și ți-ai ars genunchiul — nu-i așa?

— Da, domnule, a răspuns omul.

Am văzut odată în ziar un caz în care un judecător de la tribunalul de comitat și-a folosit puterea de „a observa lucrurile mărunte” și de „a le pune cap la cap”. Judeca un om acuzat ca datornic.

Omul s-a apărat spunând că nu avea de lucru și nu găsea nicio slujbă.

Judecătorul a spus: „Atunci ce faci cu creionul acela după ureche, dacă nu ai nicio treabă?”

Omul a trebuit să recunoască faptul că o ajutase pe soția lui în afacerea ei, care, s-a dovedit, era una foarte profitabilă. Judecătorul i-a ordonat atunci să-și plătească datoria.

Povestiri adevărate de cercetășie. Căpitanul Stigand, în Scouting and Reconnaissance in Savage Countries, dă următoarele exemple de cercetași care au citit înțelesuri importante din semne mici.

Pe când făcea un ocol în afara taberei sale într-o dimineață, a observat urmele proaspete ale unui cal care mersese la pas. Știa că toți caii lui merg numai în trap ușor, așa că trebuia să fie calul unui străin. Și-a dat seama că un cercetaș călare al dușmanului îi privise în liniște tabăra în timpul nopții.

Ajungând într-un sat din Africa Centrală din care locuitorii fugiseră, Stigand nu și-a putut da seama cărui trib îi aparținea până când a găsit un picior de crocodil într-una din colibe. Asta a arătat că satul aparținea tribului Awisa, pentru că ei mănâncă crocodili, iar triburile vecine nu.

Un om a fost văzut călărind o cămilă la mai bine de o jumătate de milă (800 m) depărtare.

Un băștinaș care îl privea a spus: „E un om cu sânge de sclav.”

„Cum poți să-ți dai seama de la distanța asta?”

„Pentru că își leagănă piciorul. Un arab adevărat călărește cu picioarele lipite de coasta cămilei.”

Găsirea lucrurilor pierdute. Un ofițer și-a pierdut binoclul în timpul unor manevre în deșert, la cinci mile de Cairo, și a trimis după cititori de urme băștinași ca să-l caute.

Calul a fost scos și plimbat de-a lungul și de-a latul, ca cititorii de urme să-i poată studia urmele copitelor. Le-au ținut minte și s-au dus acolo unde avuseseră loc manevrele. Acolo, printre sutele de urme de copite ale cavaleriei și artileriei, cititorii de urme au găsit curând pe cele ale calului ofițerului și le-au urmat peste tot pe unde călărise, până au găsit binoclul zăcând în deșert, acolo unde căzuse din toc.

Cămila „pierdută”. Cititorii de urme egipteni sunt deosebit de buni la citirea urmelor de cămilă. Pentru cineva neobișnuit cu ele, urmele unei cămile seamănă foarte bine cu cele ale oricărei alte cămile. Dar pentru un ochi antrenat, ele sunt toate la fel de diferite ca fețele oamenilor, iar cititorii de urme băștinași și le amintesc cam așa cum ți-ai aminti tu fețele oamenilor pe care i-ai văzut.

Acum câțiva ani, o cămilă a fost furată lângă Cairo. A fost trimis după cititorul de urme al poliției și i s-au arătat urmele ei. Le-a urmat o bucată lungă de drum, până când au intrat pe niște străzi, unde s-au pierdut cu totul printre alte urme.

Un an mai târziu, același cititor de urme al poliției a dat deodată peste urma proaspătă a acestei cămile — îi ținuse minte înfățișarea în tot acest timp. Fusese, evident, mânată împreună cu o altă cămilă, a cărei urmă a recunoscut-o și pe ea. Știa că urmele acelea erau făcute de o cămilă care aparținea unui hoț de cămile bine cunoscut. Așa că, fără să încerce să urmărească urmele prin oraș, cititorul de urme s-a dus cu un polițist direct la grajdul omului, și acolo a găsit cămila dispărută de atâta vreme.

Cititorii de urme din America de Sud. „Gauchos”, adică văcarii băștinași din America de Sud, sunt cercetași foarte buni. Pășunile de vite sunt acum, în cea mai mare parte, împrejmuite, dar odinioară gauchos trebuiau să urmărească pe mile întregi vitele furate sau rătăcite și erau, de aceea, buni cititori de urme. Unul dintre acești oameni a fost trimis odată să dea de urma unui cal furat, dar nu a reușit să-l găsească. Apoi, luni mai târziu, într-o altă parte a țării, a observat deodată pe pământ urma proaspătă a acestui cal. A urmărit-o imediat și a recuperat calul.

Exemplu de exercițiu de deducție. O deducție simplă din semnele observate în plimbarea mea de într-o dimineață, pe o potecă de munte bătută de furtună, în Cașmir.

Semne observate — Un ciot de copac, înalt de vreo trei picioare (90 cm), lângă potecă. O piatră cam cât o nucă de cocos zăcând lângă el, de care erau lipite câteva bucățele de coajă verde de nucă, strivite, uscate. Niște coajă de nucă zăcea și pe ciot. Mai departe pe potecă, la treizeci de iarzi (27 m) spre sud de ciot, zăceau bucăți din cojile a patru nuci. Chiar alături era o stâncă înaltă, înclinată, pe marginea potecii. Singurul nuc care se vedea era la 150 de iarzi (137 m) spre nord de ciot.

La piciorul ciotului era o turtă de noroi întărit, care arăta imprimarea unei încălțări din iarbă împletită.

Ce ai scoate tu din semnele acestea? Soluția mea a fost aceasta:

Un om plecase spre sud, într-o călătorie lungă, pe potecă, acum două zile, ducând o povară, și se odihnise la stâncă în timp ce mânca nuci.

Deducțiile mele au fost acestea:

Era un om care ducea o povară, pentru că hamalii, când vor să se odihnească, nu se așază, ci își sprijină povara de o stâncă înclinată și se lasă pe spate. Dacă n-ar fi avut povară, probabil s-ar fi așezat pe ciot, dar a preferat să meargă treizeci de iarzi mai departe, unde era stânca. Femeile nu duc poveri pe acolo, așa că era un bărbat. Și-a spart cojile nucilor pe ciot, cu piatra, după ce le adusese de la nucul aflat la 150 de iarzi spre nord — deci mergea spre sud. Era într-o călătorie lungă, pentru că purta încălțări și nu mergea desculț, cum ar fi făcut dacă doar s-ar fi plimbat pe lângă casă. Acum trei zile plouase; turta de noroi fusese luată pe talpă cât pământul era încă ud — dar de atunci nu mai plouase pe ea, și acum era uscată. Coaja de nucă era și ea uscată și confirma timpul care trecuse.

Nu e nicio poveste importantă legată de asta, ci doar un exemplu de exercițiu de zi cu zi pe care cercetașii ar trebui să-l facă.

Practici de patrulă în deducție

Citește cu voce tare o povestire în care apar multe observații de amănunte, cu deducțiile care decurg din ele, cum sunt cele din Memoirs sau din Adventures of Sherlock Holmes. Apoi întreabă-i pe băieți care amănunte au sugerat anumite soluții, ca să te asiguri că au înțeles cu adevărat metoda.

Fă urme pe pământ moale pentru diferite întâmplări — de pildă, un biciclist care întâlnește un băiat pe jos, coboară de pe bicicletă ca să stea de vorbă cu prietenul lui, apoi pornește din nou. Lasă-i pe băieți să studieze urmele și să le deducă înțelesul.

Pune pe o tavă o colecție de obiecte care ar putea proveni din buzunarele unui om. Cere-le cercetașilor să deducă ce fel de om era, ce interese avea etc.

Jocuri de deducție

Străinii. Cheamă câțiva oameni necunoscuți băieților să treacă pe stradă sau pe drum ca trecători și lasă-i pe băieți să observe, fiecare separat, tot ce pot despre ei. După un timp, cere-i fiecărui băiat o descriere completă a trecătorilor: înfățișarea, semnele deosebite după care pot fi recunoscuți și ce crede el că este meseria lor.

Sau lasă-l pe fiecare băiat să stea de vorbă două minute cu un străin și să încerce să afle în timpul acesta tot ce poate despre el, prin întrebări și observație.

Deducția unei „crime” — Detectivul. Aranjează o cameră sau pregătește o bucată de teren cu semne mici, urme etc. Citește cu voce tare povestea unei crime până în punctul în care sunt făcute semnele, și lasă-l pe fiecare băiat, pe rând, să examineze locul un timp dat, apoi să-și dea soluția în particular.

La început trebuie date scenariile cele mai simple. Ele pot fi treptat complicate.

De exemplu, pune o mulțime de urme de pași și chibrituri folosite lângă un copac, care să arate unde un om s-a chinuit să-și aprindă pipa etc.

Pentru o temă mai elaborată, ia un mister ca acela din Memoirs of Sherlock Holmes numit „The Resident Patient”. Aranjează o cameră care să reprezinte camera pacientului, unde a fost găsit spânzurat, cu urme de cizme noroioase pe covor, mucuri de trabuc mușcate sau tăiate în șemineu, scrum de trabuc, șurubelniță și șuruburi etc. Întinde o fâșie de ziare ca „pietre de trecere”, pe care să calce concurenții (ca să nu încurce urmele existente). Lasă-l pe fiecare cercetaș (sau fiecare patrulă) să intre separat și dă-i trei minute ca să cerceteze. Apoi dă-i o jumătate de oră ca să-și alcătuiască soluția, în scris sau oral.

„Urmărește asasinul”. Asasinul fuge după ce „și-a înjunghiat victima”, ducând în mână „pumnalul din care picură sânge”. Ceilalți, un minut mai târziu, pornesc să-l urmărească după „picăturile de sânge” (reprezentate de confetti) care cad la fiecare al treilea pas. Complicele lui (arbitrul) îi spune dinainte încotro să se îndrepte. Dacă ajunge acolo fără să fie atins de urmăritori, cu peste opt minute înaintea lor, câștigă.

Capitolul V — Arta pădurii

Povestirea nr. 14 — Pânda

Cum să te ascunzi · Cum înveți pânda · Jocuri de pândă

Când vrei să observi animale sălbatice, trebuie să le pândești, adică să te furișezi până aproape de ele fără ca ele să te vadă sau să te simtă după miros.

Un vânător stă cu totul ascuns atunci când pândește animale sălbatice. La fel face și cercetașul de război când supraveghează sau caută inamicul. Un polițist nu prinde hoții de buzunare stând în uniformă și pândindu-i la vedere. Se îmbracă la fel ca oricine din mulțime și, de cele mai multe ori, se uită într-o vitrină și vede tot ce se petrece în spatele lui, reflectat ca într-o oglindă.

Dacă un vinovat simte că e urmărit, devine bănuitor, iar un nevinovat se enervează. Așa că, atunci când observi o persoană, nu o face holbându-te fățiș la ea, ci prinde amănuntele care te interesează dintr-o privire sau două. Dacă vrei s-o studiezi mai mult, mergi în urma ei. Poți afla tot atât de multe văzând-o din spate — de fapt, chiar mai multe decât din față — și, dacă persoana nu este cercetaș și nu se uită des în jur, nici nu știe că o observi.

Cercetașii de război și vânătorii care pândesc vânatul respectă întotdeauna două lucruri importante atunci când nu vor să fie văzuți.

Unul este: au grijă ca pământul, copacii sau clădirile din spatele lor să fie de aceeași culoare cu hainele lor.

Iar celălalt: dacă un inamic sau un cerb îi caută, rămân perfect nemișcați cât timp acesta se află acolo.

În felul acesta, un cercetaș, chiar dacă se află în câmp deschis, va scăpa adesea neobservat.

Alegerea fundalului. Când îți alegi fundalul, ține seama de culoarea hainelor tale. Dacă ești îmbrăcat în kaki, nu te duce să stai în fața unui zid văruit în alb sau în fața unui tufiș întunecat, ci du-te acolo unde ai în spate nisip, iarbă sau stânci de culoarea kakiului — și rămâi perfect nemișcat. Unui inamic îi va fi foarte greu să te deosebească, chiar și de la mică distanță.

Dacă porți haine închise la culoare, bagă-te printre tufișuri întunecate sau în umbra copacilor ori a stâncilor, dar ai grijă ca și terenul de dincolo de tine să fie întunecat — dacă, de pildă, dincolo de copacii sub care stai se află un teren deschis la culoare, te vei contura limpede pe el.

Când folosești dealurile ca puncte de observație, ai mare grijă să nu te arăți pe culme sau pe linia orizontului. Aceasta este greșeala pe care o face de obicei un novice.

Cu încetinitorul. Este o adevărată lecție să privești un cercetaș zulus folosind vârful unui deal sau o ridicătură de teren drept punct de observație. Se va târî în sus în patru labe, lipit de pământ, în iarbă. Ajuns sus, își va ridica foarte încet capul, centimetru cu centimetru, până când poate cuprinde priveliștea. Dacă îl vede pe inamic undeva mai departe, se va uita bine și, dacă i se pare că este observat, își va ține capul perfect nemișcat multă vreme, sperând să fie luat drept un ciot sau o piatră. Dacă nu este descoperit, își va coborî treptat capul, centimetru cu centimetru, înapoi în iarbă, și se va târî încet de acolo. Orice mișcare bruscă sau repezită a capului pe linia orizontului ar atrage foarte ușor atenția, chiar și de la o distanță considerabilă.

Noaptea, ține-te pe cât posibil de locurile joase, șanțuri și altele asemenea, ca să stai jos, în întuneric, în timp ce un inamic care se apropie ți se va arăta conturat pe terenul mai înalt, pe fundalul stelelor.

Ghemuindu-mă noaptea în umbra unui tufiș și stând cu totul nemișcat, am lăsat odată un cercetaș inamic să vină și să se oprească la trei picioare (0,9 m) de mine, așa încât, când s-a întors cu spatele la mine, am putut să mă ridic de unde eram și să-l cuprind cu brațele.

Mersul fără zgomot. Un lucru pe care trebuie să-l ții minte ca să rămâi ascuns în timp ce te miști, mai ales noaptea, este să mergi fără zgomot. Bufnitura călcâiului unui om obișnuit pe pământ se aude de la o bună distanță. Un cercetaș sau un vânător calcă întotdeauna ușor, pe partea din față a tălpii, nu pe călcâie. Exersează asta ori de câte ori mergi, ziua sau noaptea, în casă ca și afară, până când îți intră în obicei să mergi cât mai ușor și mai tăcut cu putință. Vei vedea că, pe măsură ce te obișnuiești, îți va crește și puterea de a merge distanțe lungi — nu vei obosi atât de repede cum ai obosi dacă ai tropăi greoi, așa cum merg cei mai mulți oameni.

Ține-te sub vânt. Nu uita niciodată că, pentru a pândi un animal sălbatic sau un cercetaș bun, trebuie să te ții sub vânt față de el, chiar dacă vântul este atât de slab încât abia se simte o adiere.

Așadar, înainte să începi să-ți pândești inamicul, trebuie să te asiguri dincotro bate vântul și să înaintezi împotriva lui. Ca să afli, udă-ți degetul mare de jur împrejur cu limba, apoi ridică-l în sus și vezi pe ce parte simți mai rece. Sau poți arunca în aer puțin praf, iarbă uscată ori frunze, și să te uiți încotro sunt duse.

Folosirea deghizării. Cercetașii indienilor din America, atunci când voiau să cerceteze tabăra unui inamic, își legau pe spate o piele de lup și mergeau în patru labe, dând târcoale taberelor noaptea și imitând urletul lupului. De asemenea, când se uitau peste o creastă sau peste orice loc unde capul li s-ar fi putut vedea pe linia orizontului, își puneau o căciulă făcută din pielea unui cap de lup, cu urechi, ca să fie luați drept lup dacă erau văzuți.

În Australia, băștinașii pândesc emuii — păsări mari, cam ca struțul — punându-și pe ei o piele de emu și mergând cu trupul aplecat și cu o mână ridicată, ca să închipuie capul și gâtul păsării.

Cercetașii, când stau la pândă în iarbă, își leagă adesea o sfoară sau o bandă în jurul capului și înfig în ea fire de iarbă, unele drepte, altele căzând peste față, astfel încât capul lor devine invizibil.

Când se ascund în spatele unei pietre mari sau al unei movile, nu se uită peste vârful ei, ci pe lângă marginea ei.

Practici de patrulă pentru pândă

Arătați cât de important este să potrivești culoarea hainelor cu fundalul, trimițând un băiat la vreo 500 de yarzi (460 m) să stea pe rând în fața unor fundaluri diferite, până dă de unul asemănător cu hainele lui. Restul patrulei va privi și va observa cât de invizibil devine băiatul când găsește un fundal potrivit. Un băiat într-un costum gri, de pildă, stând în fața unor tufișuri întunecate, se vede foarte bine, dar se vede mai puțin dacă stă în fața unei stânci sau a unei case cenușii. Un băiat în costum închis la culoare se vede foarte bine pe un câmp verde, dar nu și atunci când stă într-o ușă deschisă, pe fundalul umbrei întunecate dinăuntru.

Arătați efectul mișcării. Așezați cercetașii în ascunzători potrivite (tufe etc.) și arătați cât de greu este să-i descoperi până când se mișcă.

Exersați goanele scurte de la un adăpost la altul; târâtul de-a lungul șanțurilor și în spatele crestelor, și de la un tufiș la altul.

Încercați pânda pe înserat. Unele dintre jocurile de mai jos pot fi jucate în amurg sau pe întuneric. Nu începeți cu o noapte complet neagră.

Jocuri de pândă

Vânătoarea de cercetași. Unui cercetaș i se dă timp să iasă și să se ascundă, apoi ceilalți pornesc să-l găsească. El câștigă dacă nu este găsit sau dacă reușește să se întoarcă la punctul de plecare într-un timp dat fără să fie atins.

Curierul. Unui cercetaș i se spune să ducă un bilet, de la o anumită distanță, într-un anumit loc sau la o anumită casă, într-un timp dat. Altor cercetași „inamici” li se spune să împiedice orice mesaj să ajungă în locul acela și să se ascundă în diferite puncte, ca să-l oprească pe curier să intre cu el.

Pentru ca o capturare să fie valabilă, doi cercetași trebuie să-l atingă pe curier înainte ca el să ajungă la locul unde trebuie predat mesajul.

Pânda cerbului. Șeful de patrulă joacă rolul cerbului — nu se ascunde, ci stă în picioare, mișcându-se puțin din când în când, dacă vrea.

Cercetașii pornesc să-l găsească și fiecare încearcă, în felul lui, să ajungă până la el fără să fie văzut.

În clipa în care șeful de patrulă vede un cercetaș, îi spune să se ridice în picioare, ca semn că a pierdut. După un anumit timp, șeful de patrulă strigă „timp!”. Toți se ridică în picioare în locul până unde au ajuns, și câștigă cel mai apropiat.

Același joc poate fi jucat pentru a-i pune la încercare pe cercetași la mersul ușor — arbitrul fiind legat la ochi. Exercițiul ar trebui făcut, de preferință, acolo unde sunt pe jos crenguțe uscate și pietriș. Cercetașul poate începe să-l pândească pe inamicul orb de la o distanță de 100 de yarzi (90 m) și trebuie s-o facă destul de repede — să zicem într-un minut și jumătate — ca să-l atingă pe cel legat la ochi înainte ca acesta să-l audă.

Furatul steagurilor. Două sau mai multe patrule de fiecare parte.

Fiecare tabără formează un avanpost într-o anumită porțiune de teren, ca să apere trei steaguri (sau, noaptea, trei felinare la două picioare (0,6 m) deasupra pământului), înfipte la cel puțin 200 de yarzi (180 m) de el (100 de yarzi noaptea). Avanpostul care apără va fi așezat în ascunzătoare, fie toți laolaltă, fie răsfirați în perechi. Apoi va trimite cercetași să descopere poziția inamicului. Când au aflat unde se găsește avanpostul, aceștia încearcă să se furișeze pe lângă el fără să fie văzuți, până ajung la steaguri și le aduc în linia lor. Un cercetaș nu poate lua mai mult de un steag.

Aceasta este așezarea obișnuită a unei patrule într-un asemenea avanpost:

   +  +        +  +        +  +
 Pereche de  Pereche de  Pereche de
 cercetași   cercetași   cercetași

              +
       Șeful de patrulă

             P P P
            Steaguri

Orice cercetaș care ajunge la mai puțin de cincizeci de yarzi de un grup mai puternic este scos din joc dacă este văzut de inamic. Dacă reușește să se furișeze pe lângă el fără să fie văzut, totul este în regulă.

Cercetașii puși de pază ca avanposturi nu se pot mișca de pe locul lor, dar puterea lor contează dublu și pot trimite câte un singur mesager la vecinii lor sau la propriul grup de cercetare.

Un arbitru ar trebui să fie cu fiecare avanpost și cu fiecare patrulă de cercetare.

La o oră stabilită, operațiunile încetează și toți se adună în locul stabilit ca să-și predea rapoartele. S-ar putea acorda următoarele puncte:


Pentru fiecare steag sau felinar capturat și adus	5 puncte
Pentru fiecare raport sau schiță a poziției avanposturilor inamice	până la 5 puncte
Pentru fiecare raport despre mișcările patrulelor de cercetare inamice	2 puncte

Câștigă tabăra care adună totalul cel mai mare.

NOTĂ: Pentru jocuri ca acesta — numite de obicei jocuri de teren, pentru că se joacă în câmp deschis — este nevoie adesea de o metodă de „ucidere” sau „capturare”. Se poate purta în jurul brațului un fir de lână — de altă culoare pentru fiecare tabără — sau o bucată de tifon de 1 inch (2,5 cm) lățime, vizibilă între cot și umăr. Când i se rupe, victima se duce la un arbitru ca să primească o „viață” nouă și să poată continua distracția. Este important ca cel mai mic cercetaș să aibă șanse la fel de bune ca cel mai voinic.

Ambuscada. Trupa se împarte în două grupuri, dintre care unul pleacă înainte și se ascunde în tufișuri și altele asemenea, pe marginea drumului. Celălalt grup vine în urmă și îi strigă pe cercetașii pe care îi poate vedea fără să părăsească drumul. Se continuă cât se dorește, grupurile ascunzându-se și căutând pe rând.

La început, trebuie să li se dea timp celor care se ascund să se așeze; mai târziu ar trebui să poată face asta repede. Se poate folosi întotdeauna prilejul când cineva se desprinde de grup pentru ca restul grupului să se adăpostească cât mai repede, așa încât, când acela se întoarce, grupul să fi dispărut ca prin farmec. Asta stârnește mereu hazul.

Pândă și raport. Arbitrul se așază în câmp deschis și trimite fiecare cercetaș sau pereche de cercetași în direcții diferite, la vreo jumătate de milă (800 m) depărtare. Când flutură un steag drept semnal de început, toți se ascund, apoi încep să-l pândească, furișându-se spre el și urmărind tot ce face. Când flutură din nou steagul, ei se ridică, vin la el și raportează fiecare, pe rând, tot ce a făcut, fie predând un raport scris, fie verbal, după cum s-a hotărât.

Între timp, arbitrul a stat de veghe în toate direcțiile și, de fiecare dată când vede un cercetaș, îi scade acelui cercetaș două puncte din scor. El, la rândul lui, face mici acțiuni, cum ar fi: se așază, îngenunchează, se uită prin binoclu, își folosește batista, își scoate pălăria pentru puțin timp, se plimbă de câteva ori în cerc, ca să le dea cercetașilor ceva de observat și de raportat despre el. Cercetașii primesc trei puncte pentru fiecare acțiune raportată corect.

Se câștigă timp dacă arbitrul își pregătește dinainte o fișă de punctaj, cu numele fiecărui cercetaș și cu un număr de coloane pentru fiecare acțiune a sa, plus o coloană pentru punctele scăzute cercetașilor care s-au lăsat văzuți.

Păianjenul și musca. Se alege drept „pânză” o bucată de teren sau o parte a orașului de aproximativ o milă (1,6 km) pătrată, cu hotarele descrise, și se stabilește ora la care încetează operațiunile.

O patrulă (sau o jumătate de patrulă) este „păianjenul”, care iese și își alege un loc în care să se ascundă. Cealaltă patrulă (sau jumătate de patrulă) pornește un sfert de oră mai târziu, ca „muscă”, să caute „păianjenul”. Membrii ei se pot răsfira cum vor, dar trebuie să-i spună șefului lor tot ce descoperă.

Cu fiecare grup merge câte un arbitru.

Dacă în timpul dat (să zicem, cam două ore) musca nu a descoperit păianjenul, câștigă păianjenul. Păianjenii notează numele oricărui membru al patrulei-muscă pe care îl văd. La fel, muștele notează numele oricărui păianjen pe care îl văd, precum și locul exact în care s-a ascuns.

Povestirea nr. 15 — Animalele

Chemarea animalelor sălbatice · Animalele · Păsările · Reptilele · Pescuitul · Insectele

Sfaturi pentru instructori

Cum se predă istoria naturală. Du-ți cercetașii la grădina zoologică și la un muzeu de istorie naturală. Du-i la anumite animale despre care ești pregătit să le vorbești. Vreo jumătate de duzină de animale ar fi destul pentru o zi.

Dacă ești la țară, cere voie unui fermier sau unui căruțaș să le arate băieților cum se pun hamurile și așa mai departe, cum se hrănește și se adapă calul, cum e potcovit etc. Cum apuci un cal înhămat care a luat-o la fugă. Cum se mulge o vacă.

Studiați obiceiurile vacilor, iepurilor, păsărilor, bizamilor, castorilor, păstrăvilor etc., furișându-vă după ele și urmărind tot ce fac.

Du-ți cercetașii la orice menajerie și explică-le animalele.

Cercetașii din multe părți ale lumii folosesc chemările animalelor sălbatice și ale păsărilor ca să comunice între ei, mai ales noaptea, în tufărișul des sau pe ceață. Dar e foarte folositor să știi să imiți aceste chemări și dacă vrei să urmărești obiceiurile animalelor. Poți începe chemând găinile sau vorbind cu câinii pe limba lor și foarte curând o să vezi că poți scoate mârâitul furios sau mârâitul jucăuș al unui câine. Bufnițele, porumbeii sălbatici și fluierarii se cheamă foarte ușor.

În India am văzut un trib de țigani care mănâncă șacali. Or, șacalii sunt printre cele mai bănuitoare animale de pe lume. E foarte greu să-i prinzi în capcană, dar țiganii aceștia îi prind chemându-i în felul următor.

Mai mulți oameni cu câini se ascund în iarbă și în tufele din jurul unui mic câmp deschis. În mijlocul acestui loc deschis, un țigan imită chemarea șacalilor care se strigă unii pe alții. Se face tot mai zgomotos, până sună ca o haită întreagă de șacali care se adună, mârâie și, în cele din urmă, se încaieră cu clănțănituri violente, mârâieli și urlete. În același timp scutură un mănunchi de frunze uscate, care sună ca niște animale care gonesc prin iarbă și prin stuf. Apoi se aruncă la pământ și azvârle praf în aer, așa încât e cu totul ascuns în el, mârâind și bătându-se mai departe.

Dacă vreun șacal e în raza acestor sunete, iese ca o furtună din junglă și se repede în norul de praf ca să intre și el în bătaie. Când găsește acolo un om, iese iarăși în mare grabă. Dar între timp câinii au fost sloboziți din toate părțile și prind repede șacalul și îl omoară.

Vânătoarea de animale mari. William Long, în cartea lui foarte interesantă Beasts of the Field, descrie cum a chemat odată un elan. Elanul este un fel de cerb uriaș, cu un nas urât și umflat. Trăiește în pădurile din America de Nord și din Canada, e foarte greu să te apropii de el și e destul de periculos când se înfurie.

Long era într-o canoe, la pescuit, când a auzit un elan mascul chemând în pădure. Așa că, în joacă, a tras la mal, a tăiat o fâșie de coajă de pe un mesteacăn și a rulat-o în formă de con sau de trompetă, într-un fel de portavoce lungă de vreo cincisprezece inci (38 cm), lată de cinci inci (13 cm) la capătul mare și de vreun inci sau doi (2–5 cm) la muștiuc. Cu ea s-a apucat să imite grohăitul răgușit al elanului mascul. Efectul a fost extraordinar. Elanul bătrân a venit năvală, a intrat chiar și în apă și a încercat să ajungă la el — și numai vâslind din răsputeri a scăpat.

Unul dintre cele mai frumoase sporturi este vânătoarea de animale mari — adică să te iei după elefanți, lei, rinoceri, mistreți, cerbi și alte animale de felul acesta. Un băiat trebuie să fie un cercetaș destul de bun dacă speră să reușească.

Ai parte de emoții din belșug și de destule primejdii, și tot ce ți-am spus despre observare, despre citirea urmelor și despre cum să te ascunzi își găsește locul aici. Pe lângă acestea, trebuie să știi totul despre animale, despre obiceiurile și apucăturile lor.

Am spus că „vânătoarea” sau „să te iei după vânatul mare” este unul dintre cele mai frumoase sporturi. N-am spus că împușcatul sau uciderea vânatului ar fi partea cea mai frumoasă, pentru că, pe măsură ce ajungi să studiezi animalele, ajungi să le îndrăgești tot mai mult. Curând o să descoperi că nu vrei să le omori de dragul de a omorî. Și cu cât le vezi mai mult, cu atât vezi mai bine în ele lucrarea minunată a lui Dumnezeu.

Viața plină de aventuri a vânătorii. Tot farmecul vânătorii stă în viața plină de aventuri din junglă, în șansa, de multe ori, ca animalul să te vâneze pe tine în loc să-l vânezi tu pe el, în interesul de a-i citi urmele, de a-l pândi și de a urmări tot ce face și de a-i învăța obiceiurile. Împușcarea animalului, care vine la urmă, este doar o foarte mică parte din emoție.

Niciun cercetaș nu trebuie să omoare vreodată un animal dacă nu există un motiv adevărat pentru asta, iar în acest caz trebuie să-l omoare repede și sigur, ca să-i pricinuiască cât mai puțină durere cu putință.

„Vânătoarea” cu aparatul de fotografiat. De fapt, mulți vânători de animale mari preferă în ziua de azi să-și „împuște” vânatul cu aparatul de fotografiat în loc de pușcă, ceea ce dă rezultate la fel de interesante — afară de cazul în care tu și băștinașii tăi sunteți flămânzi. Atunci, firește, trebuie să-ți omori vânatul.

Fratele meu a fost odată la vânătoare de animale mari în Africa de Est și a avut parte de un sport foarte bun cu aparatul de fotografiat, trăind în sălbăticie, luându-se pe urme, pândind și, în cele din urmă, fotografiind elefanți, rinoceri și alte animale mari.

Într-o zi se furișase aproape de un elefant, își așezase aparatul și tocmai îl punea la punct, când băștinașul lui a strigat: „Păzea, domnule!” și a rupt-o la fugă. Fratele meu s-a întors și a văzut un elefant uriaș venind spre el, la numai câțiva yarzi (câțiva metri) depărtare. Așa că a apăsat pe buton, apoi a luat-o și el la sănătoasa. Elefantul a năvălit până la aparat, s-a oprit și a părut să-și dea seama că, la urma urmei, nu era decât un aparat de fotografiat, și, zâmbind parcă de propria lui irascibilitate, s-a întors legănat în junglă.

Cartea lui Schilling With Flashlight and Rifle in Africa este o colecție foarte interesantă de fotografii cu animale sălbatice, majoritatea făcute noaptea, cu blițul, care era declanșat chiar de animale, când se loveau de niște sârme întinse anume pentru asta. Schilling a obținut fotografii splendide cu lei, hiene, cerbi de toate felurile, zebre și alte fiare. Există una cu un leu prins în aer, în plin salt asupra unei antilope.

Mistreții și panterele. Mistrețul este cu siguranță cel mai curajos dintre toate animalele. El este adevăratul „Rege al Junglei”, și toate celelalte animale o știu. Dacă urmărești noaptea o baltă de adăpat din junglă, o să vezi cum animalele care vin la ea se strecoară toate cu teamă, uitându-se în toate părțile după dușmani ascunși. Dar când vine mistrețul, el pur și simplu coboară țanțoș, cu capul lui mare și colții lucioși legănându-se dintr-o parte în alta. Nu-i pasă de nimeni, dar tuturor le pasă de el. Până și un tigru care bea la baltă o să mârâie și o să se facă repede nevăzut.

Am stat de multe ori la pândă în nopțile cu lună ca să urmăresc animalele din junglă, mai ales mistreții.

Și am prins și am ținut un pui de mistreț și un pui de panteră, și i-am găsit niște mici ștrengari foarte amuzanți și interesanți. Mistrețul trăia în grădina mea. N-a devenit niciodată cu adevărat blând, deși l-am luat de mic.

Venea la mine când îl chemam — dar foarte prevăzător. La un străin nu venea niciodată, iar pe un băștinaș „îl lua în primire” și încerca să-l doboare cu colțișorii lui.

Se antrena în folosirea colților întorcându-se în viteză maximă în jurul unui ciot bătrân din grădină. Galopa spre el și în jurul lui, în formă de opt, fără oprire, câte cinci minute și mai bine, apoi se trântea pe o parte, gâfâind de atâta efort.

Pantera mea era și ea o fiară frumoasă și încântător de jucăușă și umbla după mine ca un câine. Dar cu străinii era foarte imprevizibilă.

Cred că ajungi să afli mai multe despre animale și să le înțelegi mai bine ținându-le mai întâi ca animale de companie, și apoi mergând să le urmărești în viața lor sălbatică, firească.

Studiază animalele de acasă. Dar înainte să mergi să studiezi animalele mari în junglă, trebuie să studiezi toate animalele, sălbatice și domestice, de acasă.

Fiecare cercetaș ar trebui să știe totul despre animalele domestice pe care le vede zi de zi. Și dacă locuiești la țară, ar trebui să știi totul despre țesălatul, hrănitul și adăpatul unui cal, despre cum îl înhami și cum îl deshami și îl bagi în grajd, și să-ți dai seama când începe să șchiopăteze și, prin urmare, nu trebuie pus la muncă.

Câinele tău. Un câine bun este cel mai bun tovarăș pentru un cercetaș, iar acesta nu trebuie să se creadă un cercetaș cu adevărat bun până nu a dresat un câine tânăr să facă tot ce vrea el. Asta cere multă răbdare și blândețe și o înțelegere sinceră a câinelui. Câinii sunt folosiți adesea pentru găsirea oamenilor rătăciți și pentru transportul mesajelor.

Câinele este cel mai omenesc dintre toate animalele și, de aceea, cel mai bun tovarăș al omului. E întotdeauna politicos și întotdeauna gata de joacă — plin de umor, foarte credincios și iubitor.

Unde să studiezi animalele. Firește, un cercetaș care locuiește la țară are șanse mult mai bune să studieze animalele și păsările decât unul de la oraș.

Totuși, dacă locuiești într-un oraș mare, în parcuri sunt o mulțime de păsări de tot felul, iar la grădina zoologică poate fi văzut viu aproape orice animal de sub soare.

În orașele mai mici e poate ceva mai greu, dar multe dintre ele au muzeul lor de istorie naturală, unde un băiat poate învăța înfățișarea și numele multor animale, și poți observa o mulțime de lucruri în parcuri sau punând o lădiță cu hrană pentru păsări la fereastra ta. Dar cel mai bine este să ieși la țară ori de câte ori poți rupe câteva ore pentru asta, cu trenul, cu bicicleta sau pe propriile tale picioare, și acolo să te furișezi după animale și păsări, să urmărești ce fac, să ajungi să cunoști diferitele specii și numele lor, și de asemenea ce fel de urme lasă pe pământ, iar în cazul păsărilor, cuiburile și ouăle lor și așa mai departe.

Dacă ai norocul să ai un aparat de fotografiat, nu poți face nimic mai bun decât să începi o colecție de fotografii cu animale și păsări. O astfel de colecție e de zece ori mai interesantă decât obișnuita colecție de timbre sau de autografe a băieților.

Urmărirea animalelor. Orice animal este interesant de urmărit, și e la fel de greu să te furișezi după o nevăstuică pe cât e să te furișezi după un leu.

Suntem înclinați să credem că toate animalele sunt conduse în purtarea lor de instinct — adică de un fel de idee cu care se nasc. De pildă, ne închipuim că un pui de vidră înoată de la sine, de îndată ce e pus în apă, sau că un pui de căprioară fuge de om dintr-o frică firească, înnăscută.

William Long, în cartea lui School of the Woods, arată că animalele își datorează în mare parte istețimea mamelor lor, care le învață cât sunt mici. Astfel, el a văzut o vidră ducând doi dintre puii ei în spinare în apă, și, după ce a înotat puțin, s-a scufundat deodată de sub ei și i-a lăsat zbătându-se în apă. Dar a ieșit la suprafață lângă ei și i-a ajutat să înoate înapoi la mal. În felul acesta i-a învățat treptat să înoate.

Am văzut odată, în Africa de Est, o leoaică stând cu cei trei puișori ai ei, toți în rând, urmărindu-mă cum mă apropii de ea. Arăta exact ca și cum i-ar fi învățat pe cei mici cum să se poarte în cazul în care vine un om.

Le spunea, fără îndoială:

„Acum, puișorilor, vreau să băgați toți de seamă cum arată un om alb. Apoi, unul câte unul, trebuie să săriți în sus și s-o zbughiți, cu o fluturare de coadă. În clipa în care ați ieșit din vedere, în iarba înaltă, trebuie să vă strecurați și să vă târâți până ajungeți sub vânt față de el. Apoi urmăriți-l, ținându-l mereu în bătaia vântului, ca să puteți mirosi pe unde e, iar el să nu vă poată găsi.”

Păsările. Un om care studiază păsările se numește ornitolog. Mark Twain, hazliul dar inimosul scriitor american, a spus:

„Sunt unii care scriu cărți despre păsări și le iubesc atât de mult, că rabdă de foame și de oboseală ca să găsească un soi nou de pasăre — și s-o omoare.

Li se spune «ornitologi».

Aș fi putut fi și eu «ornitolog», fiindcă întotdeauna am iubit păsările și vietățile. Și am pornit să învăț cum să devin unul. Am văzut o pasăre stând pe o creangă uscată a unui copac înalt, cântând de zor, cu capul dat pe spate și ciocul deschis — și, înainte să mă gândesc, am tras cu pușca în ea. Cântecul i s-a oprit dintr-odată și a căzut de pe creangă, moale ca o cârpă, iar eu am alergat și am ridicat-o — și era moartă. Trupul îi era cald în mâna mea, iar capul i se rostogolea încoace și încolo, ca și cum ar fi avut gâtul rupt, și avea o pieliță albă peste ochi, și o picătură de sânge roșu îi sclipea pe o parte a capului — și — Doamne! nu mai vedeam nimic de lacrimi. De atunci n-am mai omorât nicio vietate care nu-mi făcea niciun rău — și nici n-am de gând.”

Urmărirea păsărilor. Un cercetaș bun este de obicei un bun „ornitolog”, cum îi zice Mark Twain. Adică îi place să se furișeze după păsări și să urmărească tot ce fac. Descoperă, urmărindu-le, unde și cum își fac cuiburile.

El nu vrea, ca băiatul obișnuit, să meargă să le fure ouăle, ci îi place să vadă cum își scot puii și cum îi învață să se hrănească singuri și să zboare. Ajunge să cunoască fiecare specie de pasăre după chemarea ei și după felul în care zboară. Știe care păsări rămân tot anul și care vin numai în anumite anotimpuri, ce fel de hrană le place cel mai mult și cum își schimbă penajul, ce fel de cuiburi construiesc, unde le construiesc și cum arată ouăle.

O bună parte din istoria naturală poate fi studiată urmărind păsările din vecinătatea ta, mai ales dacă le hrănești zilnic iarna. E interesant de observat, de pildă, felurile lor diferite de a cânta: cum unele cântă ca să le facă curte femelelor, în timp ce altele, ca de pildă cocoșul din ogradă, cucurigă sau cântă ca să provoace pe altul la luptă. Un pescăruș argintiu se face de râs cu totul când încearcă să cânte și să se dea mare în fața doamnelor, iar o cioară bătrână nu e cu mult mai brează.

E interesant și să vezi cum ies puii din ou: unii apar goi, fără pene, cu ochii închiși și ciocul deschis. Alții, acoperiți peste tot cu un fel de puf, sunt plini de viață și de energie. Puii de găinușă de baltă, de pildă, înoată de cum ies din ou, puii de găină încep să alerge în numai câteva minute, în timp ce un pui de vrabie e neajutorat zile întregi și trebuie hrănit și cocoloșit de părinți.

Long mai scrie:

„Urmărește, să zicem, un cuib de cioară. Într-o zi o să vezi mama stând lângă cuib și întinzându-și aripile peste puii ei. Îndată puii se ridică și își întind și ei aripile, imitând-o. Asta e prima lecție.

A doua zi, poate, o s-o vezi pe bătrână ridicându-se pe vârfuri și ținându-se așa, dând viguros din aripi. Puii imită iarăși și învață curând că aripile lor sunt o putere care îi poate susține. În ziua următoare poți vedea ambii părinți trecând din creangă în creangă în jurul cuibului, ajutați de aripi în salturile lungi. Puii li se alătură și se joacă și, iată! au învățat să zboare fără să știe măcar că erau învățați.”

Când un pui de pasăre cade din cuib, părinții vin să-l hrănească.

Destul de multe păsări sunt aproape pe cale de dispariție, pentru că atât de mulți băieți le iau toate ouăle când le găsesc cuiburile.

Căutatul cuiburilor. Căutatul cuiburilor seamănă mult cu vânătoarea de animale mari: cercetezi locurile în care, ca vânător, știi că s-ar putea afla păsările pe care le vrei; urmărești păsările cum zboară înăuntru și afară și găsești cuibul. Dar nu te duce apoi să distrugi cuibul și să iei toate ouăle. Dacă ești într-adevăr un colecționar serios, ia un singur ou și lasă-le pe celelalte, și mai presus de toate nu răvăși cuibul, altfel părinții îl vor părăsi și toate ouăle acelea, din care ar fi putut ieși niște pui veseli, vor fi pierdute.

Mult mai bine decât să iei un ou este să faci o fotografie sau o schiță a mamei stând pe cuib, sau să faci o colecție de imagini cu diferitele feluri de cuiburi făcute de diferitele feluri de păsări.

Peștii și pescuitul. Fiecare cercetaș ar trebui să știe să pescuiască, pentru a-și face rost de hrană. Un novice care ar muri de foame pe malul unui râu plin de pești ar arăta tare caraghios, și totuși i s-ar putea întâmpla unuia care n-a învățat niciodată să prindă pește.

Pescuitul scoate la iveală multe dintre calitățile cercetășiei, mai ales dacă pescuiești cu musca artificială. Ca să reușești, trebuie să cunoști obiceiurile și apucăturile peștelui, ce fel de ascunzători îi plac, pe ce vreme se hrănește și la ce oră din zi, ce fel de hrană îi place cel mai mult, de la ce distanță te poate vedea și așa mai departe. Fără să le știi pe acestea, poți pescui până te învinețești la față și nu prinzi niciunul.

Un pește are, de obicei, ascunzătoarea lui anume în râu, iar odată ce ai descoperit un pește acasă la el, poți să te furișezi în apropiere și să urmărești ce face.

Apoi trebuie să fii în stare să faci niște noduri cu totul speciale cu fir subțire de strună, ceea ce e un pic de bătaie de cap pentru orice băiat cu zece degete mari la mâini.

Îți dau aici numai câteva, dar mai sunt multe altele. Acestea sunt desenate pe jumătate legate, chiar înainte de a fi strânse.

Iată bucla simplă.

Și trebuie să ai o răbdare fără margini. Firul ți se agață în tufe și în stuf sau în haine — iar când nu găsește nimic altceva, se înnoadă în jurul lui însuși. Ei bine, nu folosește la nimic să te înfurii pe el. Sunt doar două lucruri de făcut: primul e să zâmbești, iar al doilea e să te apuci, pe îndelete, să-l descurci. Apoi o să ai o grămadă de dezamăgiri pierzând pești pentru că se rupe firul sau din alte necazuri. Dar ține minte că ele i se întâmplă oricui începe să pescuiască și că sunt tocmai necazurile care, în cele din urmă, fac atât de plăcută clipa în care îi prinzi.

Când îți prinzi peștele, fă ca mine: păstrează-i numai pe cei pe care îi vrei neapărat pentru hrană sau ca exemplare, iar pe ceilalți pune-i la loc în clipa în care i-ai scos pe mal. Înțepătura cârligului în gura lor ca de piele nu îi doare mult, și pleacă înot cât se poate de fericiți, ca să se bucure iarăși de viața lor din apă.

Dacă folosești musca uscată, adică ținându-ți musca pe suprafața apei în loc să fie scufundată sub ea, trebuie cu adevărat să-ți pândești peștele, întocmai cum ai face cu o căprioară sau cu orice alt vânat, pentru că păstrăvul are ochiul foarte ager și e sperios.

Poți prinde pește și cu plasa sau, așa cum trebuie adesea să facă cercetașii, străpungându-l cu o suliță foarte ascuțită cu trei dinți. Am făcut-o de multe ori, dar cere exercițiu.

Reptilele. Firește, un cercetaș trebuie să știe câte ceva despre șerpi, pentru că aproape în toate ținuturile sălbatice dai de o mulțime, și mulți dintre ei sunt periculoși.

Șerpii se strecoară uneori în corturi și sub pături, sau în bocanci. O să vezi întotdeauna un om cu experiență din ținuturile cu șerpi cercetându-și cu mare grijă păturile înainte să se culce și scuturându-și bocancii dimineața înainte să-i încalțe. Mă surprind și eu făcând asta acum, acasă, pur și simplu din obișnuință.

Șerpilor nu le place, de obicei, să se târască peste ceva aspru. De aceea, în India se construiește adesea un fel de alee din piatră ascuțită, colțuroasă, de jur împrejurul casei, ca să-i împiedice pe șerpi să se strecoare în ea din grădină.

Când eram la școală, prindeam șerpi cu un băț lung, cu o mică furcă la capăt. Când vedeam un șarpe, mă furișam după el, îi apăsam furca pe gât, apoi îl legam de băț cu fâșii dintr-o batistă veche și îl duceam acasă ca să-l vând oricui voia un animal de companie. Dar, de regulă, nu sunt potriviți ca animale de companie, pentru că atât de mulți oameni au oroare de ei, și de aceea nu e corect să-i ții într-o casă unde oamenii s-ar putea speria de ei.

Șerpii veninoși. Șerpii veninoși își poartă veninul într-o mică pungă din gură. Au de obicei doi colți, sau dinți lungi și ascuțiți, prinși într-un fel de balama. Colții stau culcați de-a lungul gingiilor până când șarpele se înfurie și vrea să omoare ceva; atunci se ridică, iar el își repede capul înainte și îi înfige în dușman. În timp ce face asta, veninul trece din punga sau glanda cu venin în cele două găuri făcute de colți în pielea ta. Veninul intră apoi în venele omului mușcat și e purtat de sânge în tot corpul în câteva secunde, dacă nu se iau de îndată măsuri ca să fie oprit, legând venele și sugând rana. Veninul de șarpe nu face niciun rău dacă e înghițit.

Insectele. Insectele sunt animale foarte interesante de colecționat, de urmărit sau de fotografiat.

De asemenea, pentru un cercetaș care pescuiește sau care studiază păsările ori reptilele, e foarte important să știe câte ceva despre insectele care sunt hrana lor preferată în diferitele perioade ale anului sau la diferite ore din zi.

Numai despre albine s-au scris cărți întregi — pentru că au puteri minunate în a-și face fagurii, în a-și găsi drumul pe distanțe de mile întregi, uneori până la șase mile (10 km), ca să găsească florile potrivite care să le dea sucul dulce din care fac mierea, și în a se întoarce cu el la stup. Sunt o adevărată comunitate-model, pentru că își respectă regina și le omoară pe cele care nu vor să muncească.

Apoi, unele insecte sunt folositoare ca hrană. Lăcustele — un soi mare de cosaș — se mănâncă în India și în Africa de Sud. Ne-am bucurat mult când au trecut un stol sau două peste Mafeking. Când se așezau pe pământ, le doboram cu saci goi în clipa în care dădeau să se ridice. Apoi erau uscate la soare, pisate și mâncate. Și țin loc de sare.

Furnicile salvatoare de vieți. Am cunoscut și un alt caz în care furnicile au fost folositoare — de fapt, n-au fost doar folositoare, ci au salvat viețile mai multor oameni.

Oamenii aceștia erau un grup de profesori, oameni de știință, care făceau o drumeție prin sălbăticia Australiei, căutând plante și animale rare, reptile și gângănii.

În mijlocul deșertului au rămas fără apă. Ore în șir s-au chinuit să înainteze, înnebuniți de sete și slăbiți de epuizare. Părea că, asemenea multor exploratori dinaintea lor, se vor prăbuși și vor muri. Din fericire, spre marea lor ușurare, a apărut o fetiță băștinașă. I-au făcut semn că mor de sete și că vor ca ea să se ducă să le aducă apă.

Drept răspuns, ea a arătat spre un șir de furnici care urcau pe un baobab. (Copacul acesta are un trunchi gros, umflat și gol pe dinăuntru, care formează astfel un fel de rezervor de apă.)

Fetița a rupt un fir lung de iarbă uscată și s-a cățărat până la o găurică din trunchi, în care intrau furnicile.

A vârât un capăt al paiului în gaura aceasta, l-a dus pe celălalt la gură și a supt apă.

În felul acesta, mica sălbăticiune a deșertului i-a învățat pe domnii cei învățați o lecție prețioasă, pe care, cu toată școala și facultatea lor, nu o aveau.

Sper că, dacă ar fi fost un cercetaș cu ei, el ar fi știut de această idee, sau, în orice caz, și-ar fi folosit ochii și mintea, ar fi băgat de seamă furnicile la treabă și ar fi ghicit de ce foloseau gaura aceea din copac.

Urmărirea insectelor. Nu sună foarte palpitant să urmărești insectele, dar marele naturalist francez Henri Fabre, fiu de țărani, a petrecut zile întregi studiind viața și obiceiurile insectelor și a descoperit tot felul de lucruri curioase despre ele. A ajuns vestit în toată lumea pentru studiile lui.

Unele insecte ne sunt prietene — cum ar fi viermele de mătase și buburuza —, dar altele ne sunt dușmani: distrug legumele și atacă florile. Știți cu toții cum răspândește țânțarul boli atât de periculoase ca malaria și febra galbenă. Și nu e nevoie să vă amintesc cum poate musca de casă să poarte microbi — de aceea, în tabără ca și acasă, toată mâncarea trebuie ținută acoperită cu grijă și nu trebuie lăsate murdărie sau gunoaie pe jos.

Practici de patrulă în observarea animalelor

La țară, trimite cercetașii să afle prin observare și să raporteze asupra unor lucruri ca acestea:

Cum își sapă un iepure sălbatic vizuina? Când o mulțime de iepuri se sperie, un iepure fuge pur și simplu pentru că fug ceilalți, sau se uită în jur să vadă care e primejdia înainte să plece?
Ciocănitoarea rupe coaja ca să ajungă la insectele de pe trunchi, sau le scoate din găuri, sau cum ajunge la ele?
Un păstrăv tulburat de oamenii care trec pe mal pleacă în susul sau în josul apei? Pleacă de tot, sau se întoarce la locul lui?

Dacă ești într-un oraș mare, du-ți cercetașii la grădina zoologică sau la muzeul de istorie naturală. Vreo jumătate de duzină de animale ar fi destul de studiat pentru o zi.

Aflați totul despre animalul patrulei voastre. Învățați-i strigătul. Descoperiți-i locurile preferate, urmele și obiceiurile. Dacă nu e un animal din ținutul vostru, studiați-l într-un muzeu sau la grădina zoologică.

Pune fiecare patrulă să țină un jurnal de natură timp de o lună, apoi comparați rezultatele. Fiecare cercetaș ar trebui să contribuie cu ceva la jurnal, de pildă cu o notă despre ceva văzut sau cu o schiță a unei păsări ori a unui animal. Sau țineți un album de natură, cu tăieturi din ziare și reviste cu fotografii din natură, însemnări despre viața în aer liber, calendare ale naturii etc.

Încurajează fotografiatul. Chiar și cel mai ieftin aparat poate fi folosit ca să arate împrejurimile în care își face cuibul fiecare specie de pasăre.

Hrănirea păsărilor se poate practica atât la oraș, cât și la țară, mai ales iarna. O tăviță cu hrană pe pervazul ferestrei, la oraș, poate atrage multe păsări diferite. Vara e important și să le pui apă.

Alcătuiți o bibliotecă a patrulei din cărți bine ilustrate pentru recunoașterea animalelor, păsărilor, reptilelor, peștilor și insectelor.

Încearcă să faci rost de un binoclu bun pentru patrulă, ca cercetașii să poată descoperi plăcerea de a urmări păsările și animalele. Învață-i pe cercetași și să folosească lupa și, dacă se poate, microscopul. Orice instrument îl atrage pe un băiat, iar lumea nouă pe care o deschide îi va fascina pe mulți dintre cercetași.

Povestirea nr. 16 — Plantele

Copacii și frunzele lor · Plante comestibile · Observarea plantelor

Un om al pădurilor, care trăiește departe de așezările omenești, în adâncul codrilor, trebuie să cunoască arborii folositori și celelalte plante.

Un cercetaș are adesea de descris ținutul prin care a trecut. Dacă raportează că e „bine împădurit”, poate fi de mare însemnătate pentru cel care îi citește raportul să știe din ce fel de copaci erau alcătuite pădurile.

De pildă, dacă pădurea ar fi de brad sau de larice, asta ar însemna că poți face rost de prăjini pentru construit poduri. Dacă ar fi de cocotieri, știi că poți găsi nuci de mâncat și „lapte” de băut. Sălciile înseamnă apă în apropiere. Pinii, tufele de sugar bush sau eucalipții ar însemna combustibil bun din belșug.

De aceea, un cercetaș trebuie să-și facă o datorie din a învăța numele și înfățișarea copacilor din țara lui. Să ia câte o frunză din fiecare fel și s-o compare cu frunza de pe copac, apoi să ajungă să cunoască forma generală și înfățișarea fiecărui fel de copac, ca să-l poată recunoaște de la distanță — nu numai vara, ci și iarna. Unii copaci au forme caracteristice — cum sunt stejarul, ulmul și plopul din schițe. Vezi dacă poți găsi și altele, să zicem la pin, la mesteacăn, la salcie și așa mai departe.

Paznicul pădurii. Ca cercetaș, tu ești paznicul pădurii. Un cercetaș nu vatămă niciodată un copac ciopârțindu-l cu cuțitul sau cu toporul. Nu-ți trebuie mult ca să dobori un copac, dar trebuie mulți ani ca să crești unul, așa că un cercetaș taie un copac numai cu un motiv întemeiat — nu doar de dragul de a-și folosi toporul. Pentru fiecare copac doborât, ar trebui plantați doi.

Lemnele de foc. Rareori e nevoie să tai copaci chiar și pentru lemne de foc, fiindcă de obicei se găsesc destule lemne uscate căzute pe jos. Sau se poate rupe o creangă uscată dintr-un copac. Lemnul uscat arde mult mai ușor decât cel verde.

În general, lemnul de esență moale — pinul, bradul, molidul și laricele — este bun pentru aprins și dă focuri iuți, pentru treburi scurte, cum ar fi fiertul apei. Lemnul de esență tare — stejarul, fagul, arțarul și altele — dă focuri de durată, cu mult jar, pentru treburi mai lungi, cum ar fi friptul, înăbușitul și coptul.

În America se spune: „Un copac poate face un milion de chibrituri — un chibrit poate distruge un milion de copaci.” Un cercetaș e foarte grijuliu cu focul. Când folosește unul, se asigură că e stins de tot înainte de a pleca de acolo, înecând ultima scânteie cu apă.

Alte plante. Trebuie să știi ce plante îți sunt de folos ca să-ți faci rost de hrană. Închipuie-ți că te-ai afla într-o junglă, fără nicio mâncare, și n-ai ști nimic despre plante — ai putea muri de foame sau otrăvit, fiindcă n-ai ști care fructe sau rădăcini sunt sănătoase și care sunt primejdioase de mâncat.

Plante comestibile. Există o mulțime de fructe de pădure, nuci, rădăcini, scoarțe și frunze care se mănâncă bine. Află care dintre ele se găsesc în apropierea locului tău de tabără și încearcă să pregătești din ele o masă de tabără.

Culturile de diferite feluri de cereale și semințe, rădăcinoasele și multe ierburi sunt și ele comestibile. Anumite feluri de mușchi se folosesc ca hrană. Unele soiuri de alge marine pot fi și ele mâncate.

O să vrei să poți recunoaște florile obișnuite de câmp și de pădure. Unele dintre ele sunt rude cu florile noastre de grădină și au ceva din aceeași frumusețe. Altele sunt ierburi folositoare la asezonarea mâncării și la leacuri.

Practici de patrulă în observarea plantelor

Scoate cercetașii afară ca să strângă mostre de frunze, fructe sau flori de la diferiți copaci și arbuști și să observe forma și firea copacilor atât vara, cât și iarna.

Strângeți frunze de la copaci diferiți. Pune-i pe cercetași să le deseneze conturul prin calc și să scrie pe fiecare numele copacului.

La țară, pune-i pe cercetași să cerceteze culturile în toate stadiile lor de creștere, ca să știe destul de bine, din vedere, ce fel de cultură răsare.

Găsiți toate plantele sălbatice din partea locului care pot fi folosite ca hrană.

Faceți o colecție de amprente de frunze: faceți rost de hârtie de copiat (indigo). Așezați frunza cu partea cu nervurile în jos pe indigo, puneți deasupra o foaie de hârtie subțire și frecați totul apăsat. Luați foaia și ridicați frunza. Așezați-o acum, din nou cu nervurile în jos, pe hârtia pe care o folosiți pentru amprente; puneți iarăși o foaie de hârtie deasupra și frecați apăsat. Așa ar trebui să obțineți o amprentă foarte clară a frunzei.

Încurajează-i pe cercetași să strângă mostre de flori sălbatice și să le preseze între foi de sugativă, într-o carte grea.

Jocuri de observare a plantelor

Ce este? Doi cercetași pornesc la drum și lasă o pistă cu semne de drum. Ei au ales dinainte un semn neobișnuit care să însemne „Ce este?” — de pildă un cerc cu o linie trasă prin el și un număr alături.

Restul patrulei sau al trupei pornește, să zicem, zece minute după primii doi, fie împreună, fie fiecare separat, luându-și carnețele și creioane.

Jocul constă în a nota în carnețel semnele „Ce este?” pe care le-au observat și a scrie natura lucrului cel mai apropiat de semn, de pildă „stejar”, „păpădie” etc.

Punctele se dau după numărul de semne observate și pentru răspunsurile corecte la „Ce este?”.

Pe lângă faptul că e foarte interesant, jocul acesta dezvoltă spiritul de observație, întărește memoria și e o bună lecție de botanică.

Cursa plantelor. Șeful de patrulă își trimite cercetașii, pe bicicletă sau pe jos, să meargă în ce direcție vor, ca să aducă o mostră din planta cerută. Aceasta poate fi o samară de arțar, o ghindă, un scaiete, o ambrozie, o păstaie de lăptucă-sălbatică (milkweed), o crenguță de mălin sau ceva asemănător, care să le pună la încercare cunoștințele despre plante, să le testeze memoria — unde au văzut una din soiul cerut — și să-i facă iuți la dus și la întors.

Capitolul VI — Rezistența cercetașilor

Povestirea nr. 17 — Cum devii puternic

Nevoia ca cercetașii să fie puternici · Exerciții · Îngrijirea corpului · Nasul · Urechile · Ochii · Dinții · Unghiile · Practici

Sfaturi pentru instructori

Practici pentru dezvoltarea forței

Este de cea mai mare însemnătate să-l înveți pe tânărul cetățean să-și asume răspunderea pentru propria dezvoltare și sănătate.

Instrucția fizică este foarte bună ca mijloc disciplinar de dezvoltare, dar nu-i dă băiatului nicio răspundere în această privință.

De aceea se socotește mai potrivit să i se spună fiecărui băiat, potrivit vârstei lui, care ar trebui să fie greutatea, înălțimea și diferitele lui măsuri (cum ar fi pieptul, talia, brațul, piciorul etc.). Apoi este măsurat și află la care puncte nu ajunge la standard. După aceea i se poate arăta ce exerciții să facă singur ca să-și dezvolte tocmai acele puncte.

Încurajarea trebuie dată apoi prin măsurători periodice, să zicem, cam o dată la trei luni.

Învață-i cum se fac periuțe de dinți de tabără din bețe.

Un cercetaș zăcea bolnav într-un spital din India, de boala aceea atât de ucigătoare numită holeră. Doctorul i-a spus băștinașului care îl îngrijea că singura șansă de a-i salva viața era să-i încălzească picioarele și să-i țină sângele în mișcare prin trup, frecându-l fără încetare.

În clipa în care doctorul a întors spatele, băștinașul a lăsat frecatul și s-a așezat pe vine să tragă liniștit un fum.

Bietul bolnav, deși nu putea vorbi, înțelegea tot ce se petrecea și s-a înfuriat atât de tare de purtarea îngrijitorului băștinaș, încât s-a hotărât pe loc că se va face bine, măcar ca să-i dea băștinașului o lecție. Și fiindcă s-a hotărât să se facă bine, s-a făcut bine.

O vorbă cercetășească spune: „Nu te da bătut până nu ești mort” — și dacă un cercetaș se poartă după ea, vorba aceasta îl va scoate din multe încurcături, atunci când totul pare să-i meargă pe dos. Ea înseamnă un amestec de curaj, răbdare și forță, pe care îl numim „rezistență”.

O pildă de rezistență

Marele vânător și cercetaș sud-african F. C. Selous a dat o pildă bună de rezistență cercetășească într-o expediție de vânătoare în Barotseland, la nord de râul Zambezi, acum câțiva ani.

În miez de noapte, tabăra lui a fost atacată pe neașteptate de un trib dușman, care a tras în ea de la mică distanță și apoi a năvălit înăuntru.

El și mica lui ceată de băștinași s-au împrăștiat pe dată în întuneric și s-au ascuns în iarba înaltă. Selous însuși își înșfăcase pușca și câteva cartușe și ajunsese cu bine în iarbă. Dar nu-și putea găsi niciunul dintre oameni și, văzând că dușmanul pusese stăpânire pe tabără și că mai avea înainte câteva ore de întuneric în care să scape, a pornit spre sud, călăuzindu-se după stelele Crucii Sudului.

S-a strecurat pe lângă un avanpost al dușmanului, pe care l-a auzit vorbind, apoi a trecut înot un râu și în cele din urmă s-a îndepărtat de-a binelea, îmbrăcat doar într-o cămașă, pantaloni scurți și pantofi. În următoarele zile și nopți a mers întruna spre sud, ascunzându-se adesea ca să ocolească băștinașii dușmani. A vânat antilope ca să aibă ce mânca.

Dar într-o noapte, intrând într-un sat pe care-l credea prietenos, i s-a furat pușca, și a fost din nou un fugar, fără niciun mijloc de a se apăra sau de a-și face rost de hrană. Totuși, el nu era omul care să se dea bătut câtă vreme mai rămânea o șansă de a trăi, și a mers tot înainte, înainte, până când a ajuns într-un loc unde a dat peste câțiva dintre oamenii lui, care scăpaseră și ei. După încă un drum lung pe jos, au ajuns cu bine înapoi în ținut prietenos.

Dar ce vreme cumplită trebuie să fi trăit!

Trecuseră trei săptămâni de la atac, și cea mai mare parte a acestui timp Selous fusese singur — hăituit, flămând, înghețat de frig noaptea și copleșit de arșiță ziua.

Nimeni în afară de un cercetaș cu o rezistență ieșită din comun n-ar fi putut supraviețui, dar Selous era un om care, ca băiat, se făcuse puternic prin îngrijire și exerciții. Și și-a păstrat curajul tot timpul.

Asta îți arată că, dacă vrei să treci cu bine prin asemenea aventuri când vei fi bărbat și să nu fii un moale, trebuie să te antrenezi ca băiat să fii puternic, sănătos și sprinten.

Calea greșită spre rezistență

Un om mi-a spus de curând, cu mare mândrie, că îl învață pe fiul lui rezistența punându-l să facă marșuri lungi și ture de bicicletă. I-am spus omului că, după toate probabilitățile, obține tocmai contrariul pentru băiatul lui — că un băiat nu câștigă rezistență încercând să facă isprăvi mari, fiindcă acestea i-ar vătăma foarte probabil inima și l-ar dărâma, ci făcându-se puternic și sănătos, printr-o hrană bună și exerciții moderate, astfel încât, atunci când va fi bărbat și toți mușchii îi vor fi „așezați”, să poată trece prin greutăți și eforturi acolo unde un alt om, mai slab, ar ceda.

Exercițiile și scopul lor

Se fac o mulțime de prostii în materie de exerciții fizice — atâția oameni par să creadă că singurul lor scop este să facă mușchi uriași. Dar ca să te faci puternic și sănătos trebuie să începi cu interiorul tău, să-ți pui sângele în bună rânduială și inima să-ți lucreze bine. Acesta este secretul întregii treburi, și exercițiile fizice fac asta pentru tine. Iată cum:

(a) Întărește-ți inima, ca să pompeze sângele cum trebuie în fiecare parte a corpului și astfel să clădească carne, oase și mușchi. Exercițiu: „Lupta” și „Împingerea încheieturilor”.
(b) Întărește-ți plămânii, ca să dea sângelui aer proaspăt. Exercițiu: „Respirația adâncă”.
(c) Fă-ți pielea să transpire, ca să scoată murdăria din sânge. Exercițiu: baie sau frecție pe uscat cu un prosop umed, în fiecare zi.
(d) Pune-ți stomacul la lucru, ca să hrănească sângele. Exercițiu: „Conul” sau „Aplecarea trunchiului” și „Răsucirea”.
(e) Fă-ți intestinele active, ca să scoată din corp resturile de hrană și murdăria. Exercițiu: „Aplecarea trunchiului” și „Frământarea abdomenului”. Bea multă apă bună. Mersul regulat la toaletă, în fiecare zi.
(f) Pune la lucru mușchii din fiecare parte a corpului, ca să faci sângele să circule spre acea parte și astfel să-ți sporești forța. Exercițiu: alergarea și mersul pe jos, precum și exerciții speciale pentru mușchi anume, cum ar fi „Împingerea încheieturilor” etc.

Secretul ca să rămâi sănătos și în putere este să-ți ții sângele curat și activ. Aceste exerciții diferite vor face asta, dacă le folosești în fiecare zi.

Sângele prosperă cu hrană simplă și bună, multă mișcare, mult aer curat, curățenia corpului atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, și odihna cuvenită a trupului și a minții, din când în când.

Șase exerciții pentru sănătate

Aproape orice băiat, chiar dacă e mic și slab, poate să se facă un bărbat puternic și sănătos, dacă își dă osteneala să facă în fiecare zi câteva exerciții fizice. Ele nu iau decât vreo zece minute și nu cer niciun fel de aparate.

Trebuie făcute în fiecare dimineață, primul lucru după ce te scoli, și în fiecare seară, înainte de culcare. Cel mai bine e să le faci cu puține haine pe tine sau deloc, în aer liber sau lângă o fereastră deschisă. Valoarea acestor exerciții crește mult dacă te gândești la scopul fiecărei mișcări în timp ce o faci și dacă ești foarte atent să tragi aerul în piept pe nas și să-l dai afară pe gură.

Iată câteva exerciții bune. Dacă le faci desculț, îți întăresc degetele și tălpile.

1. Pentru cap și gât. Freacă-ți bine capul, fața și gâtul de mai multe ori cu palmele și cu degetele ambelor mâini. Apasă cu degetele mari mușchii cefei și ai gâtului.

Piaptănă-te, spală-te pe dinți, clătește-ți gura și nasul, bea o cană de apă rece și apoi treci la exercițiile următoare.

Mișcările trebuie făcute toate cât se poate de încet.

2. Pentru piept. Din poziția dreaptă, apleacă-te în față, cu brațele întinse în jos și cu dosul palmelor lipit, în fața genunchilor. Dă aerul afară.

Ridică mâinile treptat deasupra capului și apleacă-te pe spate cât poți de mult, trăgând în același timp adânc aer pe nas — adică sorbind aerul lui Dumnezeu în plămâni și în sânge. Coboară brațele treptat pe lângă corp, dând aerul afară pe gură odată cu cuvântul „Mulțumesc” (lui Dumnezeu).

În sfârșit, apleacă-te din nou în față, dând afară ultima fărâmă de aer din tine și spunând numărul de câte ori ai făcut mișcarea, ca să ții socoteala.

Repetă acest exercițiu de douăsprezece ori.

Ține minte, în timp ce îl faci, că scopul exercițiului este să-ți dezvolte umerii, pieptul, inima și aparatul respirator dinăuntrul tău.

Respirația adâncă este importantă pentru a aduce aer proaspăt în plămâni, ca să fie trecut în sânge, și pentru a mări pieptul, dar trebuie făcută cu grijă și fără exagerare. Se face trăgând aerul pe nas până când îți umflă coastele cât se poate de mult, mai ales la spate; apoi, după o pauză, dai aerul afară încet și treptat pe gură, până când nu mai rămâne în tine nicio fărâmă de aer, iar după o altă pauză tragi din nou aer pe nas, ca mai înainte.

Cântatul dezvoltă în același timp respirația corectă și inima, plămânii, pieptul și gâtul, împreună cu simțirea dramatică în redarea cântecului.

3. Pentru stomac. Stând drept, întinde amândouă brațele, cu degetele întinse, drept în față, apoi răsucește-te încet spre dreapta, din șolduri, fără să miști picioarele, și îndreaptă brațul drept cât mai mult în spatele tău, ținând ambele brațe la nivelul umerilor sau puțin mai sus. Apoi, după o pauză, răsucește-te încet spre stânga, cât poți de mult. Repetă de douăsprezece ori.

Acest exercițiu are rostul să miște organele dinăuntru, cum sunt ficatul și intestinele, și să le ajute în lucrul lor, dar și să întărească mușchii de la exterior, din jurul coastelor și al stomacului.

În timpul acestui exercițiu, respirația trebuie reglată cu grijă. Trage aer pe nas (nu pe gură) în timp ce arăți spre dreapta-spate; dă aerul afară pe gură în timp ce te întorci și arăți spre stânga-spate, numărând totodată cu voce tare răsucirea — sau, și mai bine, gândindu-te la asta ca la o parte a rugăciunii tale de dimineață către Dumnezeu, spune cu voce tare: „Binecuvântează-l pe Tim”, „Binecuvântează-l pe tata” și, pe rând, pe oricare dintre cei din familia ta sau dintre prietenii tăi.

După ce ai făcut asta de șase ori spre dreapta, schimbă respirația pe partea cealaltă: trage aer când arăți spre stânga-spate și dă-l afară spre dreapta.

4. Pentru trunchi — „Exercițiul conului”. Stând în poziția „Drepți”, ridică amândouă mâinile cât mai sus deasupra capului și împreunează degetele. Apleacă-te pe spate, apoi leagănă brațele foarte încet, de jur împrejur, în forma unui con, așa încât mâinile să descrie un cerc larg deasupra și în jurul corpului, corpul răsucindu-se din șolduri și aplecându-se într-o parte, apoi în față, apoi în cealaltă parte și apoi pe spate. Asta e ca să pui la lucru mușchii taliei și ai stomacului.

Repetă, să zicem, de șase ori în fiecare sens. Cu ochii ar trebui să încerci să vezi tot ce se petrece în spatele tău în timpul mișcării.

Iată un înțeles legat de acest exercițiu, la care ar trebui să te gândești în timp ce îl faci: mâinile împreunate înseamnă că ești strâns legat de prieteni — adică de ceilalți cercetași — de jur împrejurul tău, în timp ce te legeni spre dreapta, spre stânga, în față și în spate; în toate direcțiile ești legat de prieteni.

Dragostea și prietenia sunt darul lui Dumnezeu, așa că atunci când faci mișcarea în sus privești spre cer și sorbi aerul și simțământul bun, pe care apoi le dai afară, odată cu răsuflarea, spre camarazii tăi de jur împrejur.

5. Pentru partea de jos a corpului și dosul picioarelor. Ca fiecare dintre aceste exerciții, și acesta este în același timp un exercițiu de respirație, prin care se dezvoltă plămânii și inima, iar sângele se face puternic și sănătos. Pur și simplu stai în picioare și te întinzi cât poți de sus spre cer și spre spate, apoi te apleci în față și în jos până când degetele îți ating vârfurile picioarelor, fără să îndoi genunchii.

Stai cu picioarele ușor depărtate, atinge-ți capul cu amândouă mâinile și privește în sus spre cer, aplecându-te pe spate cât poți de mult, ca în Fig. 1 de mai sus.

Dacă îți împletești rugăciunea cu exercițiile, așa cum ți-am descris mai înainte, poți, în timp ce privești în sus în felul acesta, să-I spui lui Dumnezeu: „Sunt al Tău din creștet până-n tălpi” și să sorbi aerul lui Dumnezeu (pe nas, nu pe gură). Apoi întinde amândouă mâinile în sus cât poți de mult (Fig. 2), dă afară, odată cu răsuflarea, numărul mișcării pe care o faci, și apleacă-te încet în față și în jos, cu genunchii țepeni, până când ajungi cu vârfurile degetelor la vârfurile picioarelor (Fig. 3).

Trage-ți șalele înăuntru în timpul aplecării în jos.

Apoi, ținând în continuare brațele și genunchii țepeni, ridică treptat corpul în prima poziție și repetă exercițiul de douăsprezece ori.

Scopul acestui exercițiu nu este însă să-ți atingi vârfurile picioarelor, ci să-ți maseze stomacul. Dacă vezi că nu poți să-ți atingi vârfurile picioarelor, nu te forța s-o faci și, mai cu seamă, nu te smuci și nu lăsa pe nimeni altcineva să te apese în jos. Valoarea exercițiului stă în mișcarea de ridicare, nu în cea de coborâre.

6. Pentru picioare, tălpi și degetele de la picioare. Stai desculț, în poziția „Drepți”. Pune mâinile pe șolduri, ridică-te pe vârfuri, întoarce genunchii în afară și îndoaie-i încet, până când cobori treptat în poziția pe vine, ținând tot timpul călcâiele ridicate de pe pământ.

Apoi ridică treptat corpul și revino în prima poziție.

Repetă de douăsprezece ori.

Șalele trebuie trase înăuntru. Aerul trebuie tras pe nas în timp ce corpul se ridică și dat afară, numărând, pe gură, în timp ce corpul coboară. Greutatea corpului trebuie să stea tot timpul pe degetele de la picioare, iar genunchii întorși în afară, ca să-ți ții echilibrul mai ușor.

În timp ce faci acest exercițiu, ține minte că scopul lui este să întărească coapsele, pulpele și tendoanele degetelor de la picioare, dar și să pună la lucru stomacul, așa că, dacă îl faci de mai multe ori pe zi, în orice clipă liberă, îți va face cu atât mai mult bine.

Și poți lega de acest exercițiu — fiindcă te face să te ridici în picioare și să te lași pe vine pe rând — gândul că, fie că stai în picioare sau așezat, fie că muncești sau te odihnești, te vei ține strâns laolaltă (așa cum fac mâinile tale pe șolduri) și te vei sili să faci ceea ce este drept.

Aceste exerciții nu sunt menite doar ca o cale de a trece timpul, ci cu adevărat ca să-l ajute pe un băiat să crească mare, dar și să crească puternic.

Cățăratul

Oricărui băiat îi place să se cațere, și dacă te ții de treaba asta și ajungi cu adevărat bun la ea, vei continua s-o faci toată viața.

Cei mai mulți dintre marii alpiniști au început ca băieți, cățărându-se pe frânghii și pe prăjini, și apoi pe copaci. După aceea — mult după aceea, fiindcă, dacă nu ai avut multă practică și nu ți-ai întărit mușchii, probabil că te-ai prăbuși și ai lua parte la o înmormântare în rolul principal — te apuci de cățăratul pe stânci, și așa mai departe, până la alpinism.

Este un sport minunat, plin de aventură, dar cere forță în toate mădularele, curaj, hotărâre și rezistență. Dar toate acestea vin cu practica.

Pentru alpinism este foarte important să-ți poți ține echilibrul și să-ți așezi picioarele sprinten și repede acolo unde vrei. Pentru asta nu există nimic mai bun decât jocul „Mersul pe scândură”, de-a lungul unei scânduri așezate pe muchie, sau „pietrele de trecere”, așezate pe pământ la distanțe și unghiuri diferite unele față de altele.

Când eram un tânăr zvăpăiat și destul de sprinten, m-am apucat de dansurile populare din cele mai viguroase. Îi amuza pe oameni la spectacolele de teatru ale regimentului nostru și pentru mine era un exercițiu bun. Dar mai târziu am ajuns să-i descopăr o valoare nouă, când a trebuit să fac cercetare în serviciu împotriva matabelilor, în Africa de Sud.

Mă cățărasem în fortărețele lor din munți, în dealurile Matopo, și fusesem descoperit de ei. A trebuit s-o iau la fugă. Țelul lor cel mare era să mă prindă viu, fiindcă voiau să-mi ofere ceva mai deosebit în materie de execuție decât un simplu glonț prin cap — aveau în vedere pentru mine vreun fel de tortură neplăcută. Așa că, atunci când am fugit, am fugit din toată inima.

Muntele era alcătuit în mare parte din bolovani uriași de granit, îngrămădiți unul peste altul. Fuga mea a însemnat mai ales să sar în jos de pe un bolovan pe altul, și atunci mi-au venit în ajutor echilibrul și stăpânirea picioarelor pe care le căpătasem la dansurile populare. În timp ce țopăiam la vale pe munte, m-am trezit că îmi las în urmă urmăritorii cu cea mai mare ușurință. Aceștia, fiind oameni de câmpie, nu se pricepeau la alergatul pe stânci și se târau și coborau cu greu bolovanii în urma mea, alunecând.

Așa că am scăpat. Și, cu încrederea pe care mi-a dat-o asta, am mai făcut după aceea multe vizite izbutite în munți.

Nasul

Un cercetaș trebuie să poată mirosi bine, ca să-și descopere dușmanul noaptea. Dacă respiră mereu pe nas, și nu pe gură, asta îl ajută foarte mult. Dar există și alte motive, mai importante decât acesta, ca să respiri întotdeauna pe nas. Un american a scris odată o carte numită „Shut your Mouth and Save your Life” și a arătat cum indienii din America de Nord au folosit multă vreme metoda aceasta cu copiii lor, mergând până acolo încât le legau fălcile noaptea, ca să fie siguri că respiră numai pe nas.

Respirația pe nas împiedică mulți microbi să pătrundă din aer în gât și în plămâni.

Pentru un cercetaș, respirația pe nas este deosebit de folositoare și din alte motive. Ținând gura închisă, te ferești să ți se facă sete când faci o muncă grea. Și tot așa, noaptea, respirația pe nas împiedică sforăitul, iar sforăitul este un lucru primejdios dacă dormi undeva în ținut dușman. Așa că exersează-te să ții gura închisă și să respiri pe nas în orice moment.

Urechile

Un cercetaș trebuie să poată auzi bine. În general, urechile sunt foarte delicate, și dacă au fost odată vătămate, poți rămâne surd pentru totdeauna.

Oamenii au prea mult obiceiul să se scormonească în urechi ca să le curețe, vârând în ele colțuri de batistă, agrafe de păr și altele asemenea, și tot așa să le astupe cu vată tare. Toate acestea sunt primejdioase, fiindcă timpanul urechii este o pieliță foarte sensibilă, bine întinsă, care se vatămă ușor. Mulți copii au rămas cu timpanele vătămate pentru totdeauna de pe urma unei palme peste ureche.

Ochii

Un cercetaș, bineînțeles, trebuie să aibă o vedere deosebit de bună — trebuie să poată vedea la mare depărtare. Exersându-ți ochii privind lucruri aflate la mare distanță, ei se vor întări. Cât ești tânăr, trebuie să-ți cruți ochii cât mai mult cu putință. Nu citi la lumină slabă și stai cu partea laterală spre lumină când faci orice fel de lucru în timpul zilei. Dacă stai cu fața spre lumină, îți obosești ochii.

Oboseala ochilor este o slăbiciune obișnuită la băieții în creștere, deși adesea ei nici nu știu asta. Durerile de cap vin frecvent de la ochii obosiți. Dacă un băiat se încruntă, de obicei e un semn de oboseală a ochilor.

Un cercetaș, pe lângă faptul că are o vedere bună, trebuie să poată spune și culoarea lucrurilor pe care le vede. Daltonismul este un mare necaz, de care suferă unii băieți. Le răpește o plăcere și îi face aproape nefolositori pentru anumite meserii și profesii. De pildă, un acar de la căile ferate, un mecanic de locomotivă sau un marinar n-ar fi de mare folos dacă n-ar putea deosebi roșul de verde.

Uneori poate fi învins. O cale de a face asta, dacă descoperi că ești cam daltonist, e să-ți aduni o colecție de bucățele de lână sau de hârtie de culori diferite și să alegi pe care o crezi roșie, albastră, galbenă, verde și așa mai departe, apoi să pui pe cineva să-ți spună unde ai avut dreptate și unde ai greșit. Pe urmă ia-o de la capăt, și cu timpul vei vedea că te îndrepți, până când nu vei mai avea nicio greutate în a recunoaște culorile.

Dinții

Un tânăr care voia să se înroleze s-a înfățișat la un ofițer de recrutare din armată. S-a dovedit a fi un om destul de puternic și bine făcut, dar când doctorii i-au examinat dinții, au găsit că erau în stare proastă, și i s-a spus că nu poate fi primit ca soldat. La care el a răspuns: „Dar, domnule, asta-i cam nedrept. Doar nu trebuie să-i și mâncăm pe dușmani după ce i-am omorât, nu?”

Dinții buni depind de felul în care îi îngrijești cât ești tânăr, ceea ce înseamnă că trebuie să-i ții cu grijă curați. Spală-i cel puțin de două ori pe zi — când te scoli dimineața și când te culci — și pe dinăuntru, și pe dinafară, cu o periuță de dinți și cu praf de dinți. Clătește-i cu apă, dacă se poate, după fiecare masă.

Cercetașii din junglă nu găsesc întotdeauna periuțe de dinți, dar își fac înlocuitori din bețe uscate, pe care le destramă la capăt, făcând un fel de imitație de perie.

Unghiile

Soldații, ca și alți oameni, suferă adesea dureri mari și șchiopătează din cauza unghiei de la degetul mare al piciorului, care crește în jos, în carne, pe partea laterală. Asta se întâmplă de obicei fiindcă unghia e lăsată să crească prea lungă, până când, sub apăsarea bocancului, e împinsă să crească pieziș, în deget. De aceea orice cercetaș va avea grijă să-și taie des unghiile de la picioare, o dată pe săptămână sau la zece zile. Trebuie tăiate drept, în linie dreaptă, nu rotunjit, și cu o foarfecă ascuțită.

Unghiile de la mâini trebuie tăiate și ele cam o dată pe săptămână, cu o foarfecă ascuțită, ca să fie în bună rânduială. Rosul unghiilor nu le face bine.

Practici de patrulă pentru sănătate

Exemplul va învăța mult — nu doar faptele personale ale șefului de patrulă, ci și exemplul dat prin ferestrele deschise la întrunirile din încăperi și prin ușile de cort deschise în tabără.

Sănătatea se învață cel mai bine în tabără, unde este timp și prilej să se dea o atenție deosebită curățeniei și obiceiurilor sănătoase.

În tabără, ține minte importanța odihnei și a somnului adânc, din belșug. După masa principală trebuie să fie o oră de odihnă.

Învață-i cele șase exerciții date în povestire, dar nu le folosi ca pe o instrucție militară. Încurajează-i pe cercetași să le facă zilnic.

Dă fiecărui cercetaș o fișă pe care să-și poată ține evidența măsurilor corpului. Fă aranjamente ca aceste măsurători să fie luate o dată la trei luni.

Jocuri pentru dezvoltarea forței

Boxul, luptele, canotajul, înotul, săritul corzii, lupta cocoșilor sunt toate ajutoare prețioase pentru sănătate în dezvoltarea forței, dar cățăratul este cel mai bun dintre toate.

Împingerea încheieturilor. Stai cu ambele brațe în față, cam la nivelul taliei, încrucișează încheieturile mâinilor așa încât o mână să aibă nodurile degetelor în sus, iar cealaltă nodurile în jos. Strânge pumnii.

Acum fă mâna de jos să apese în sus și mâna de sus să apese în jos.

Apasă cât poți de tare cu amândouă încheieturile, treptat, și numai după o mare împotrivire lasă mâna de jos s-o împingă pe cea de sus în sus, până în dreptul frunții, apoi las-o pe cea de sus s-o apese pe cea de jos în jos, cea de jos împotrivindu-se tot timpul.

Aceste două exerciții, deși par mici și simple, dezvoltă cei mai mulți mușchi din corpul tău, dacă sunt făcute din toate puterile. Nu trebuie continuate prea mult timp odată, ci făcute la intervale dese în timpul zilei, câte un minut sau cam așa ceva.

Aruncarea toiagului. Cu mâna dreaptă, apucă-ți toiagul aproape de capătul de jos și ține-l drept în sus. Apoi aruncă-l drept în sus, la început pe o distanță mică, și prinde-l cu mâna stângă, aproape de capătul de jos, când coboară. Aruncă-l din nou drept în sus cu stânga și prinde-l cu dreapta, și așa mai departe, până când poți s-o faci de o sută de ori fără să-l scapi.

Urmează conducătorul. Conducătorul merge în frunte, făcând diferite exerciții. Ceilalți îl urmează, făcând tot ce face el.

Lupta. Doi jucători stau față în față, la vreun iard (0,9 m) unul de altul, întind brațele lateral, își încleștează degetele ambelor mâini și se apleacă unul spre altul până când li se ating piepturile, apoi împing piept în piept și văd care îl poate împinge pe celălalt înapoi până la peretele camerei sau până la o linie de poartă.

Împingerea încheieturilor în doi. Doi băieți stau față în față. Fiecare întinde încheietura mâinii dinspre adversar, cu brațul întins, o apasă de încheietura celuilalt și încearcă să-l întoarcă cu spatele.

Povestirea nr. 18 — Obiceiuri sănătoase

Păstrează-te curat · Nu fuma · Nu bea · Păstrează-te pur · Scoală-te devreme · Zâmbește

Toți marii cercetași ai păcii care au reușit în expediții de explorare sau de vânătoare prin ținuturi sălbatice au putut răzbi numai pentru că știau cum să se păstreze sănătoși pe ei înșiși și pe ceilalți. Trebuiau să știe, fiindcă boli, accidente și răni puteau să-i lovească pe ei sau pe oamenii lor, și nu aveau de unde găsi doctori în junglă care să-i vindece. Un cercetaș care nu știe câte ceva despre cum să aibă grijă de sine n-ar răzbi nicăieri; ar putea foarte bine să stea acasă, de atâta folos cât ar fi.

De aceea, exersează tu însuți păstrarea sănătății, și atunci vei putea să le arăți și altora cum să se păstreze sănătoși. În felul acesta poți face multe fapte bune.

Pe deasupra, dacă știi să ai grijă de tine, nu va trebui niciodată să plătești pentru medicamente. Marele poet englez Dryden, în poemul său Cymon and Iphigenia, a scris că e mai bine să te încrezi în aerul curat și în mișcare decât să plătești notele doctorilor ca să te păstrezi sănătos:

„Mai bine vânezi pe câmp sănătatea, pe care n-o cumperi,
Decât să plătești doctorul pentru o licoare grețoasă:
Cel înțelept, ca să se vindece, se bizuie pe mișcare;
Dumnezeu nu și-a făcut lucrarea ca omul s-o cârpească.”

Păstrează-te curat

Dacă te tai la mână când e murdară, foarte probabil rana se va infecta și va deveni foarte dureroasă. Dar dacă mâna ta e curată de tot și proaspăt spălată, nu se va întâmpla nimic rău — rana se vindecă repede.

Curățarea pielii ajută la curățarea sângelui. Doctorii spun că jumătate din folosul mișcării se pierde dacă nu faci o baie imediat după ea.

Poate că nu-ți va fi întotdeauna cu putință să faci baie în fiecare zi, dar poți măcar să te freci peste tot cu un prosop ud sau să te frecționezi cu unul uscat, și n-ar trebui să sari nicio zi fără să faci asta, dacă vrei să te păstrezi în formă și sănătos.

Ar trebui să te păstrezi curat și la îmbrăcăminte — la lenjeria de corp la fel ca la hainele care se văd.

Iar ca să fii sănătos și puternic, trebuie să-ți păstrezi sângele sănătos și curat înăuntrul tău. Asta se face respirând mult aer pur și proaspăt, prin respirație adâncă și prin curățarea tuturor murdăriilor dinăuntrul stomacului, ceea ce se face mergând „la latrină” zilnic, fără greș; multora le prinde bine să meargă de două ori pe zi. Dacă într-o zi ai vreo dificultate, bea multă apă bună, mai ales înainte și imediat după micul dejun, și fă exerciții de răsucire a trunchiului, și totul ar trebui să fie în regulă. Nu te apuca niciodată de lucru dimineața fără să ai ceva de mâncare în tine.

Fumatul

Fiecare cercetaș cunoaște Legea Cercetașului. Dar există un punct în plus la acea Lege, care nu e scris, dar e înțeles de fiecare cercetaș. El sună așa: „Cercetașul nu e prost”, și de aceea cercetașii nu fumează cât timp sunt încă băieți în creștere.

Orice băiat poate să fumeze — nu e cine știe ce mare lucru. Dar un cercetaș n-o va face, pentru că nu e atât de prost. El știe că atunci când un flăcău fumează înainte de a fi pe deplin crescut, îi poate slăbi inima, iar inima este cel mai important organ din corpul unui flăcău. Ea pompează sângele prin tot trupul lui, ca să formeze carne, oase și mușchi. Dacă inima nu-și face treaba, băiatul nu poate crește sănătos. Orice cercetaș știe că fumatul îi strică simțul mirosului, care este de cea mai mare importanță pentru el în cercetășia pe teren.

Un mare număr dintre cei mai buni sportivi, soldați, marinari și alții nu fumează — ei găsesc că se descurcă mai bine fără.

Niciun băiat n-a început vreodată să fumeze pentru că-i plăcea, ci de obicei fie pentru că se temea că ceilalți băieți îl vor lua peste picior că-i e frică să fumeze, fie pentru că-și închipuia că fumând va arăta ca un om mare — când de fapt arată tot timpul doar ca un măgăruș.

Așa că hotărăște-te singur că n-ai de gând să fumezi până nu te faci mare, și ține-te de hotărârea asta. Asta va arăta că ești bărbat mult mai mult decât orice bălăngănit de colo-colo cu o țigară pe jumătate fumată între buze. Ceilalți băieți te vor respecta până la urmă mult mai mult și, în multe cazuri, probabil îți vor urma în secret exemplul.

Băutura

Un om cu înfățișare soldățească a venit la mine într-o seară și și-a scos certificatele de lăsare la vatră, care arătau că servise cu mine în Africa de Sud. Mi-a spus că nu-și poate găsi de lucru și că moare de foame — toți îi erau împotrivă, se pare, pentru că era soldat. Nasul și ochii mei mi-au spus însă într-o clipă o altă poveste, și aceea era adevărata cauză a necazului lui.

Un miros stătut de tutun și de bere îi plutea în haine, vârfurile degetelor îi erau galbene de fumul de țigară, luase chiar și un fel de pastilă parfumată ca să încerce să ascundă mirosul de whisky din răsuflare. Nu-i de mirare că nimeni nu voia să-l angajeze sau să-i dea mai mulți bani de băut, căci asta era tot ce ar fi făcut cu banii dacă i-ar fi primit.

Multă din sărăcia și din mizeria din lume vine de la oameni care s-au obișnuit să-și irosească banii și timpul pe băutură. Și mult din criminalitate, și tot așa din boli, ba chiar din nebunie, se datorează obiceiului de a bea prea mult.

Vechea zicală „Băutura tare face oameni slabi” e foarte adevărată.

Ar fi pur și simplu cu neputință ca un om care bea să fie cercetaș. Ține-te departe de băutură de la bun început și hotărăște-te să n-ai nimic de-a face cu ea. Apa, ceaiul sau cafeaua sunt băuturi cu totul suficiente ca să-ți potolești setea sau ca să te înviorezi oricând, sau, dacă e foarte cald, limonada ori o lămâie stoarsă sunt o răcoritoare mult mai bună.

În drumeție

Un cercetaș bun se antrenează destul de bine să se descurce fără lichide. E în mare măsură o chestiune de obișnuință. Dacă ții gura închisă când mergi sau alergi, sau ții o pietricică în gură (ceea ce te face, de asemenea, să ții gura închisă), nu ți se face sete așa cum ți se face când mergi cu gura deschisă, trăgând în piept aerul și praful uscat. Dar trebuie să fii și într-o condiție fizică bună și tare. Dacă ești gras din lipsă de mișcare, sigur ți se va face sete și vei vrea să bei la fiecare milă (1,6 km). Dacă nu te lași să bei, setea trece după puțină vreme. Dacă bei mereu apă pe drum, în marș, sau în timp ce joci jocuri, asta te obosește mai tare și-ți strică suflul.

„A face cinste”

Adesea e greu să eviți băuturile tari când te întâlnești cu prieteni care vor să-ți facă cinste, dar de obicei te plac cu atât mai mult dacă le spui că nu vrei nimic, fiindcă atunci nu trebuie să plătească. Dacă insistă, poți lua ceva cu totul nevătămător. Pierde-vară le place să stea pe la câte un bar, pălăvrăgind și sorbind — de obicei pe socoteala altuia — dar sunt niște pierde-vară, și e bine să te ferești de compania lor, dacă vrei să răzbești și s-o duci bine.

Ține minte că băutura n-a vindecat niciodată vreun necaz — ea nu face decât ca necazurile să crească tot mai mari, cu cât continui cu ea. Îl face pe om să uite pentru câteva ore care anume îi e necazul, dar îl face să uite și tot restul. Dacă are nevastă și copii, îl face să uite că datoria lui este să muncească și să-i ajute să iasă din greutăți, în loc să se facă el însuși tot mai nepotrivit pentru muncă.

Unii oameni beau pentru că le place senzația de a se năuci pe jumătate, dar sunt proști, pentru că odată ce se apucă de băut niciun angajator nu mai are încredere în ei, și curând rămân fără lucru și se îmbolnăvesc ușor. Nu e nimic bărbătesc în a te îmbăta. Odată ce un om se lasă pradă băuturii, aceasta îi ruinează sănătatea, cariera și fericirea, precum și pe cele ale familiei lui. Există un singur leac pentru boala aceasta, și anume — să nu te îmbolnăvești niciodată de ea.

Cumpătarea

Fumatul și băutura sunt lucruri care îi ispitesc pe unii băieți și pe alții nu, dar există o ispită care e aproape sigur că va veni și la tine, la un moment dat, și vreau doar să te previn împotriva ei.

Probabil ai fi surprins dacă ai ști câți băieți mi-au scris mulțumindu-mi pentru ce am scris pe acest subiect, așa că mă aștept să mai fie și alții care se vor bucura de un cuvânt de sfat împotriva viciului ascuns care pune stăpânire pe atâția băieți. Fumatul, băutura și jocurile de noroc sunt vicii ale oamenilor mari și de aceea îi atrag pe unii băieți, dar acest viciu ascuns nu e un viciu de om mare — bărbații n-au decât dispreț pentru un băiat care i se lasă pradă.

Unii băieți, ca și cei care se apucă de fumat, cred că e un lucru foarte grozav și bărbătesc să spună sau să asculte povești deșucheate, dar asta nu face decât să arate că sunt niște prostuți.

Totuși, asemenea vorbe, cititul cărților de doi bani sau privitul pozelor deșucheate sunt foarte apte să-l ducă pe un băiat nechibzuit în ispita abuzului de sine. Acesta e un lucru foarte periculos pentru el, pentru că, dacă ajunge un obicei, tinde să-i slăbească și sănătatea, și moralul.

Dar dacă ai în tine cât de puțină bărbăție, vei lepăda o asemenea ispită pe loc. Vei înceta să te uiți la cărțile acelea și să asculți poveștile acelea și îți vei da altceva la care să te gândești.

Uneori dorința este provocată de indigestie, sau de mâncare prea grea, sau de constipație, sau de dormitul într-un pat prea cald, cu prea multe pături. Așadar, ea poate fi vindecată prin îndreptarea acestora, prin spălare imediată cu apă rece sau prin exersarea părții de sus a corpului cu exerciții pentru brațe, box etc.

Poate părea greu să învingi ispita prima dată, dar odată ce ai făcut-o o dată, după aceea va fi mai ușor.

Dacă tot mai ai necazuri cu asta, nu face un secret din ea, ci du-te la tatăl tău sau la șeful de trupă și vorbește cu el despre asta, și totul va ieși bine.

Scularea devreme

Vremea în care cercetașul este cel mai activ este dimineața devreme, pentru că atunci se hrănesc și se mișcă animalele sălbatice.

Așa că un cercetaș se deprinde cu obiceiul de a se scula devreme. Odată ce i-a intrat în obicei, nu-i mai e deloc o povară, cum le este unor grăsani care zac dormind după ce s-a luminat de ziuă.

Ducele de Wellington, care prefera să doarmă pe un pătuț de campanie, obișnuia să spună: „Când e vremea să te întorci pe partea cealaltă în pat, e vremea să te dai jos din el”.

Mulți oameni care reușesc să scoată la capăt într-o zi mai multă muncă decât alții fac asta sculându-se cu o oră sau două mai devreme. Sculându-te devreme, poți avea și mai mult timp de joacă.

Dacă te scoli cu o oră mai devreme decât ceilalți, câștigi treizeci de ore de viață pe lună mai mult decât ei. În timp ce ei au douăsprezece luni pe an, tu ai 365 de ore de lumină în plus, adică treizeci de zile mai mult — cu alte cuvinte, treisprezece luni la cele douăsprezece ale lor.

Vechea rimă are mult adevăr în ea când spune:

„Culcat devreme și sculat devreme
fac omul sănătos, bogat și înțelept.”

Zâmbește

Lipsa râsului înseamnă lipsă de sănătate. Râzi cât poți de mult — îți face bine. Așa că, ori de câte ori poți să râzi cu poftă, râzi mai departe. Și fă-i și pe alții să râdă, când se poate, fiindcă le face bine.

Dacă ai dureri sau necazuri, silește-te să zâmbești în fața lor. Dacă-ți aduci aminte să faci asta și te forțezi, vei vedea că într-adevăr contează.

Dacă citești despre mari cercetași ca Căpitanul John Smith, „Pathfinder” și alții, vei vedea de obicei că erau niște bătrânei destul de voioși.

Băiatul obișnuit e înclinat să se încrunte când muncește din greu la exercițiile fizice, dar cercetașului i se cere să zâmbească tot timpul. Pierde un punct din scorul lui ori de câte ori se încruntă.

Jocuri

Ștafeta. O patrulă pusă față în față cu alta, ca să se vadă care poate trimite un mesaj la o distanță mare în cel mai scurt timp, prin ștafete de alergători (sau de bicicliști). Patrula primește ordinul să iasă și să trimită înapoi trei bilete sau semne succesive (cum ar fi crenguțe ale anumitor plante), de la un punct aflat la, să zicem, două mile (3,2 km) depărtare sau mai mult.

Șeful, ducându-și patrula către locurile respective, lasă cercetași la distanțe potrivite, care vor sluji apoi ca alergători de la un post la următorul și înapoi.

Dacă ștafetele sunt postate în perechi, mesajele pot fi transmise în ambele sensuri.

Aruncarea cu assegai-ul. Ținta: un sac subțire, umplut ușor cu paie, ori o foaie de carton, ori o pânză întinsă pe o ramă.

Assegai-urile (sulițele) se fac din nuiele, cu capetele îngreunate și ascuțite, sau cu vârfuri de săgeată din fier puse pe ele.

Aruncarea cu assegai-ul, sau cu o suliță simplă, e un exercițiu bun pentru brațe. Băștinașul din Australia folosește o bucată de lemn ca prelungire a brațului, ca să arunce sulița cu mai multă forță.

Povestirea nr. 19 — Prevenirea bolilor

Microbii și cum îi combatem · Hrana potrivită · Îmbrăcămintea · Formațiile trupei

Acum mulți ani, pe când eram în Kashmir, în nordul Indiei, niște localnici mi-au adus un tânăr. Spuneau că a căzut de pe un mal înalt. Avea dureri mari, iar prietenii și rudele lui îl socoteau deja ca și mort.

L-am examinat și n-am găsit niciun os rupt, dar umărul drept îi ieșise din încheietură. Le-am spus să-l culce pe spate, apoi mi-am scos pantoful drept. M-am așezat lângă pacient, cu fața spre capul lui, cu piciorul drept lipit de partea lui dreaptă, astfel încât călcâiul meu să ajungă în subsuoara umărului rănit.

Am pus pe unul dintre prietenii lui să se așeze de cealaltă parte, ca să-l țină. Apoi l-am apucat de încheietura mâinii cu amândouă mâinile și am tras lung și constant de braț, folosind călcâiul ca pârghie, până când umărul a pocnit deodată la locul lui.

Atunci el a leșinat.

Mama lui a început să urle și să spună că făcusem o treabă de toată frumusețea și că îl omorâsem. Dar eu am rânjit, mi-am pus pantoful și i-am spus că acum îl voi aduce înapoi la viață, teafăr și sănătos — ceea ce am și făcut, stropindu-i puțină apă pe față. Și-a venit treptat în simțiri și a descoperit că brațul lui era, practic, în regulă.

Atunci localnicii s-au gândit că trebuie să fiu un doctor nemaipomenit. Așa că au trimis vorbă prin tot ținutul să fie aduși toți bolnavii ca să-i vindec, și am avut două zile îngrozitoare după aceea. Au fost cărați la mine bolnavi de toate felurile, iar eu n-aveam aproape niciun medicament cu care să-i tratez. Dar am făcut tot ce am putut și cred cu adevărat că unii dintre acei sărmani s-au făcut bine pur și simplu pentru că erau convinși că le fac bine.

Dar cei mai mulți erau bolnavi pentru că erau murdari și își lăsaseră rănile să se infecteze cu jeg. Mulți erau bolnavi din cauza canalizării proaste, a apei murdare pe care o beau și așa mai departe.

Le-am explicat asta fruntașilor satelor și sper că am făcut ceva pentru sănătatea lor de mai târziu.

În orice caz, mi-au fost foarte recunoscători și m-au ajutat mult de atunci încolo, făcându-mi rost de hrană și de vânătoare bună de urși.

Dacă n-aș fi știut puțină medicină, n-aș fi putut face nimic pentru acești oameni.

Fiindcă tot vorbim despre medicină, vreau să te previn împotriva folosirii excesive a leacurilor „miraculoase” și a medicamentelor. Dacă ești bolnav, du-te la un doctor calificat, care va ști ce ai, în loc să cumperi vreun remediu despre care reclama spune că vindecă orice ți se pare ție că ai.

Microbii și cum îi combatem

Boala e purtată prin aer și prin apă de niște „germeni” sau „microbi” minusculi, invizibili. E foarte ușor să-i inspiri pe gură sau să-i iei cu băutura ori cu mâncarea și să-i înghiți, iar apoi ei cresc boala în tine. Dacă sângele tău e cu adevărat în bună stare, de obicei nu contează, nu se întâmplă nimic rău. Dar dacă sângele tău nu e în regulă, acești microbi te pot îmbolnăvi.

Un lucru foarte important este, așadar, să scapi de microbi, dacă se poate. Lor le place să trăiască în locuri întunecoase, umede și murdare. Și vin din canale stricate, din lăzi de gunoi vechi, din resturi putrezite etc.

De aceea, ține-ți camera, sau tabăra, și hainele curate, uscate, cât mai însorite și bine aerisite; și ferește-te de locurile care miros urât.

Înainte de masă trebuie să te speli întotdeauna pe mâini și pe unghii, pentru că acolo se adăpostesc foarte ușor microbii veniți de pe tot ce ai atins în timpul zilei.

„Nu scuipați”. Vezi deseori în locuri publice afișe care te roagă să nu scuipi. Motivul este că mulți dintre cei care scuipă au plămânii bolnavi, iar din scuipatul lor microbii bolilor lor ajung în aer, sunt inspirați de oamenii sănătoși în plămâni și îi pot îmbolnăvi și pe ei. Adesea poți purta o boală în tine ani de zile fără să știi, iar dacă scuipi riști să transmiți boala aceea unor oameni sănătoși — așa că n-o face, de dragul lor.

Foarte mulți oameni au boala numită tuberculoză, și este foarte molipsitoare. Dar nu trebuie să te temi de acest fel de boală dacă respiri pe nas și îți ții sângele în bună stare. E întotdeauna bine ca, la ieșirea dintr-un teatru, dintr-o biserică sau dintr-o sală aglomerată, să tușești și să-ți sufli nasul, ca să scapi de microbii pe care i-ai fi putut inspira de la ceilalți oameni din mulțime. Cea mai bună șansă de a te vindeca de ea, dacă o iei, este să dormi mereu în aer liber și să te odihnești din plin.

Somnul în aer curat. Un cercetaș trebuie oricum să doarmă foarte mult în aer liber; de aceea, când stă într-o casă, doarme cu ferestrele deschise cât mai larg. Dacă e obișnuit să doarmă într-o atmosferă caldă, s-ar putea să răcească atunci când merge în tabără, și nimic nu e mai ridicol sau mai de novice decât un cercetaș cu nasul înfundat. Odată ce s-a obișnuit să țină ferestrele deschise, nu va mai răci.

Mulți oameni palizi și plăpânzi ajung așa fiindcă trăiesc în camere în care ferestrele se deschid rar și aerul e plin de gaze nesănătoase sau de microbi. Deschide-ți ferestrele în fiecare zi, ca să iasă aerul stricat.

Hrana

Multe boli vin din mâncatul prea mult sau din mâncatul alimentelor nepotrivite.

Un cercetaș trebuie să știe cum să se mențină ușor și sprinten. Odată ce și-a făcut mușchii potriviți, poate rămâne în formă fără alte exerciții speciale pentru acei mușchi, cu condiția să mănânce hrana potrivită.

În asediul de la Mafeking, când am fost puși la rații reduse, cei din garnizoană care erau obișnuiți să mănânce puțin la mese nu au suferit ca unii care fuseseră obișnuiți să se îndoape bine pe timp de pace și care au devenit slabi și irascibili. Hrana noastră de acolo, spre sfârșit, era limitată la o bucată de ovăz pisat, cam cât o chiflă de un penny, care era toată rația noastră de pâine pe o zi, și la cam o livră (450 g) de carne și două pinte (circa 1,1 l) de „sowens”, un fel de terci care semăna cu un clei de tapet stricat.

Cele mai ieftine alimente sunt mazărea uscată, făina, fulgii de ovăz, cartofii, orezul, macaroanele, mălaiul din porumb și brânza. Alte alimente bune sunt fructele, legumele, peștele, ouăle, nucile și laptele, și poți trăi foarte bine cu acestea, cu puțină carne sau fără carne deloc.

Dacă ai mult aer curat, mâncarea te ține sănătos. Dacă, dimpotrivă, stai toată ziua în casă, multă mâncare te face gras și somnoros. În ambele cazuri îți e mai bine dacă mănânci cu măsură. Totuși, băieții în creștere nu trebuie să se înfometeze, dar, în același timp, nu e nevoie să fie ca purcelușul acela de la serbarea școlii, care, întrebat: „Nu mai poți mânca?”, a răspuns: „Ba da, aș mai putea mânca, dar nu mai am loc să înghit.”

O mare slăbiciune în ziua de azi este cantitatea de medicamente cu care se îndoapă băieții, când nu există niciun motiv să ia vreun medicament.

Cel mai bun medicament este aerul liber și mișcarea, și o cană mare de apă dimineața devreme dacă ești constipat, și o pintă de apă caldă la culcare.

Îmbrăcămintea

Hainele unui cercetaș ar trebui să fie din lână cât mai mult posibil, pentru că lâna se usucă ușor. Bumbacul direct pe piele nu e bun decât dacă îl schimbi de îndată ce se udă — altfel e foarte probabil să te ia frigul.

Un lucru foarte important de care un cercetaș trebuie să aibă grijă, ca să-și asigure rezistența și să poată merge mult timp în marș, sunt pantofii sau bocancii lui. Mie îmi plac pantofii mai mult decât bocancii, pentru că lasă mai mult aer la picioare.

Un cercetaș căruia i se rănesc picioarele de la mersul mult devine inutil.

De aceea, trebuie să ai mare grijă să ai bocanci buni, pe măsură, încăpători și destul de solizi, cât mai apropiați de forma naturală a piciorului gol, cu marginea dreaptă pe partea dinăuntru. Ține-ți bocancii moi cu multă grăsime, seu de oaie, unsoare pentru piele, săpun de șa sau ulei de ricin.

Dacă lași picioarele să se ude, de la transpirație sau de la umezeala de afară, pielea se înmoaie și foarte curând face bășici și se jupoaie acolo unde bocancul apasă puțin.

Prin urmare, picioarele trebuie ținute cât mai uscate. Pentru asta e nevoie să porți șosete bune de lână. Dacă un om poartă șosete subțiri de bumbac sau de mătase, îți dai seama pe loc că nu e un drumeț. Un băiat care pleacă pentru prima oară într-o drumeție lungă e numit „novice” (în engleză tenderfoot, „picior fraged”), pentru că de obicei i se rănesc picioarele până învață, din experiență, cum să și le păstreze în bună stare.

Dacă picioarele îți transpiră mereu mult, e util să le pudrezi cu o pudră făcută din acid boric, amidon și oxid de zinc în părți egale. Pudra aceasta trebuie frecată între degete, ca să nu se formeze acolo bătături moi. Picioarele se pot căli într-o oarecare măsură ținându-le în apă cu alaun sau în apă cu sare. Spală-te pe picioare în fiecare zi.

Mișcările și formațiile trupei

Mișcările trupei. Cercetașii trebuie să știe cum să se deplaseze repede, în grup de trupă sau de patrulă, dintr-un punct în altul, în bună ordine. Făcut cum trebuie, exercițiul mișcării rapide și ordonate îi îndreaptă și îi face vioi și iuți. Întărește mușchii care susțin corpul, iar ținând corpul drept, plămânii și inima au destul loc să lucreze, iar organele dinăuntru stau în poziția potrivită pentru o bună digestie a hranei.

O poziție gârbovită, dimpotrivă, apasă toate celelalte organe și le împiedică să-și facă treaba cum trebuie, așa că un om în poziția aceea e de obicei slab și adesea bolnav.

Băieții în creștere sunt foarte înclinați să se gârbovească și de aceea ar trebui să facă tot ce pot ca să scape de acest obicei, prin multe exerciții fizice și instrucție. Stai drept când stai în picioare, iar când stai jos, stai drept, cu spatele bine lipit de spătarul scaunului. Vioiciunea trupului, fie că te miști, stai în picioare sau șezi, înseamnă vioiciune a minții, și e un lucru care aduce câștig, pentru că mulți patroni vor alege pentru o slujbă un băiat care arată vioi și vor trece peste unul gârbovit. Când trebuie să te apleci ca să scrii la masă, sau chiar ca să-ți legi un șiret, nu-ți rotunji spatele, ci trage-ți înăuntru zona șalelor, ceea ce ajută la întărirea corpului.

La comanda „Alertă” sau „Drepți”, cercetașul stă drept, privind drept înainte, cu picioarele lipite, cu mâinile atârnând firesc pe lângă corp, cu degetele întinse.

La comanda „Repaus” sau „Pe loc repaus”, duce piciorul stâng șase inchi (15 cm) spre stânga și își împreunează mâinile la spate. Are voie să-și întoarcă capul. La comanda „Șezi în voie”, se lasă pe vine pe pământ, în orice poziție îi place. „Șezi în voie” ar trebui dată de obicei ori de câte ori nu vrei ca băieții să stea în „Alertă”, cu condiția ca pământul să fie uscat.

Când stai pe scaun, stai drept și nu-ți lăsa trupul să alunece în forma literei „S”.

„Înainte marș” — băieții pornesc cu piciorul stâng, în pas vioi, balansând brațele liber, pentru că asta e un exercițiu bun pentru corp, pentru mușchi și pentru organele dinăuntru.

„Pas alergător” — băieții aleargă în trap ușor, cu pași scurți și lejeri, cu mâinile balansând liber, nu strânse pe lângă corp.

„Pas de cercetaș” — băieții merg în pas de marș douăzeci de pași, apoi aleargă douăzeci de pași, și tot așa, alternând alergarea cu mersul, până se dă comanda „Înainte marș” sau „Stai”.

„La dreapta” — fiecare băiat se întoarce spre dreapta.

„După conducător”, „Conducătorul la dreapta” — cel din frunte se întoarce spre dreapta, ceilalți înaintează până la locul unde s-a întors el și apoi îl urmează.

„În linie, în față” (când se merge „după conducător”) — cei din spate aleargă în față și se aliniază lângă conducător, la stânga lui.

Formațiile trupei.

Linia (adică grupurile unul lângă altul) — Fiecare patrulă își are cercetașii în linie, cu șeful de patrulă la dreapta, secundul la stânga, ceilalți în ordinea lor de la dreapta la stânga, iar șeful de trupă în fața centrului.

Coloana deschisă (adică grupurile unul în spatele altuia) — Se dă comanda „Patrulele, la dreapta prin rotire” (formează linia). „Stai” (când sunt exact una în spatele alteia, la distanța cuvenită, care să le permită să rotească spre dreapta sau spre stânga în linie).

Coloana strânsă — Patrulele din spate sunt aduse mai aproape de patrulele din față, ca să ocupe mai puțin loc la adunare sau ca să li se vorbească de către un lider.

Linia se poate forma din „coloană deschisă” spre dreapta sau spre stânga, rotind patrulele în partea aceea; sau spre față, prin oprirea pe loc (sau înaintarea) a patrulei din frunte, a doua patrulă înclinând și înaintând la dreapta ei, a treia patrulă înaintând în linie la stânga ei, și tot așa cu celelalte patrule din spate, numerele pare urcând la dreapta, numerele impare la stânga patrulei din frunte. Patrulele care înaintează o fac întotdeauna în „pas alergător”.

Linia se poate forma spre spate din „coloană deschisă” prin „la stânga-mprejur” pentru toată lumea (întoarcerea se face întotdeauna prin dreapta), apoi se formează linia ca mai sus.

Nu te târî gârbovit, cu ochii în pământ, ca și cum ți-ar fi rușine de tine. Îndreaptă-te și arată un zâmbet de cercetaș.

Formații prin semnale tăcute. Cu o trupă vioaie, aceste formații se pot face ușor fără nicio comandă rostită; tot ce e nevoie este ca șeful de trupă să dea un semnal și fiecare cercetaș aleargă imediat la locul lui din patrulă, întreaga formație fiind cu fața spre șeful de trupă.

De exemplu, pentru „Linie” ar putea întinde amândouă brațele în lateral, de la umeri; pentru „Coloană deschisă” întinde amândouă brațele în lateral, dar îndoite în sus de la cot; pentru „Coloană strânsă” semnalul ar putea fi ca acela pentru „Coloană deschisă”, dar cu brațele ținute în față, nu în lateral, de la umeri.

„Formația în potcoavă” este cea obișnuită pentru adunările trupei. Semnalul pentru aceasta este de obicei balansarea brațelor înainte și înapoi, cu o mișcare în semicerc, în fața corpului.

Pentru jocurile între patrule se folosește formația „Rânduri”. Aceasta înseamnă că patrulele stau în șir indian, în spatele șefilor de patrulă, cu secunzii la coadă, cu fața spre șeful de trupă și în ordinea lor obișnuită de patrulă, de la dreapta la stânga. Semnalul obișnuit este amândouă brațele întinse în față, de la umeri.

Mișcările la semnal se fac întotdeauna în alergare și într-o tăcere deplină.

Capitolul VII — Cavalerismul cavalerilor

Povestirea nr. 20 — Cavalerism față de ceilalți

Cavalerii rătăcitori · Ajutorarea celorlalți · Curtoazia față de femei

Sfaturi pentru instructori

Unul dintre scopurile planului cercetășesc este să reînvie printre noi, dacă se poate, câteva dintre regulile cavalerilor de odinioară, care au făcut atât de mult pentru ținuta morală a neamului nostru. Din păcate, la noi cavalerismul a fost lăsat, în mare măsură, să se stingă, pe când în Japonia, de pildă, el le este predat copiilor, așa încât devine la ei o practică a vieții de zi cu zi; și le este predat copiilor și în alte țări, cu cele mai bune rezultate. Strădania noastră nu este atât să-i disciplinăm pe băieți, cât să-i învățăm să se disciplineze singuri.

În spațiul atât de restrâns pe care îl am la dispoziție este cu neputință să fac mai mult decât să ating în treacăt subiecte pe care instructorul le poate dezvolta singur. Diferitele însușiri pe care le cerea Codul Cavalerului sunt grupate sub trei capitole:

Cavalerism față de ceilalți.
Autodisciplina.
Perfecționarea de sine.

„Pe vremuri, când cavalerii erau viteji”, trebuie să fi fost o priveliște frumoasă să vezi pe unul dintre acești călăreți îmbrăcați în oțel venind călare prin pădurile verzi-întunecate, în armura lui strălucitoare, cu scut și lance și cu panașul fluturând, călare pe falnicul lui cal de luptă, destul de puternic ca să-și poarte povara și plin de foc ca să se năpustească asupra dușmanului. Iar alături de el călărea scutierul său — un tânăr, ajutorul și tovarășul lui, care avea să devină într-o zi, la rândul lui, cavaler.

În urma lui călărea ceata, sau patrula lui de oșteni — luptători voinici și inimoși, gata să-și urmeze cavalerul până la porțile morții, dacă era nevoie. Erau țăranii liberi și tari ai vremurilor de demult, care au câștigat atâtea lupte frumoase pentru țara lor prin curajul și devotamentul lor credincios față de cavalerii lor.

În vreme de pace, când nu era de dus nicio luptă, cavalerul pornea zilnic călare în căutarea unui prilej de a face o faptă bună oricui avea nevoie de ajutor, mai ales unei femei sau unui copil aflat la ananghie. Când umbla astfel după fapte bune, i se spunea „cavaler rătăcitor”. Oamenii din patrula lui se purtau, firește, la fel ca șeful lor, iar un oștean era oricând la fel de gata să-i ajute pe cei năpăstuiți cu brațul lui drept și puternic.

Cavalerii de odinioară erau șefii de patrulă, iar oștenii erau cercetașii.

Voi, șefi de patrulă și cercetași, semănați așadar foarte bine cu cavalerii și cu oamenii lor, mai ales dacă vă păstrați onoarea mereu înaintea ochilor și faceți tot ce puteți ca să-i ajutați pe ceilalți oameni care au necazuri sau care au nevoie de sprijin. Deviza voastră este „Fii pregătit” să faci asta, iar deviza cavalerilor era una asemănătoare: „Fii mereu gata”.

Cavalerismul. Cavalerismul — adică ordinul cavalerilor — a fost întemeiat în Anglia acum vreo 1.500 de ani de regele Arthur.

La moartea tatălui său, regele Uther Pendragon, el trăia la unchiul său și nimeni nu știa cine avea să fie rege. Nici el însuși nu știa că este fiul răposatului rege.

Atunci, în curtea bisericii a fost găsită o piatră mare, în care era înfiptă o sabie, iar pe piatră stătea scris:

„Oricine va trage această sabie din această piatră este, prin naștere, regele de drept al întregii Anglii.”

Toți marii nobili au încercat s-o scoată, dar niciunul n-a putut s-o clintească.

În ziua aceea era un turnir la care urma să lupte vărul lui Arthur, dar când a ajuns pe câmpul de luptă a băgat de seamă că-și lăsase sabia acasă și l-a trimis pe Arthur s-o aducă. Arthur n-a găsit-o, dar, amintindu-și de sabia din curtea bisericii, s-a dus acolo și a tras de ea. A ieșit din piatră pe loc, iar el i-a dus-o vărului său. După întreceri a pus-o la loc în piatră; și atunci au încercat cu toții s-o scoată, dar n-au putut s-o clintească. Dar când a încercat Arthur, a tras-o afară cu totul ușor. Așa că a fost proclamat rege.

Mai apoi a strâns în jurul lui un număr de cavaleri și obișnuia să stea cu ei la o masă mare și rotundă, și de aceea li s-a spus „Cavalerii Mesei Rotunde”.

Sfântul Gheorghe. Ei îl aveau drept sfânt ocrotitor pe Sfântul Gheorghe, pentru că el era singurul dintre toți sfinții care fusese călăreț. El este sfântul ocrotitor al cavaleriei și un sfânt aparte al Angliei.

El este și sfântul ocrotitor al cercetașilor de pretutindeni. De aceea, toți cercetașii ar trebui să-i cunoască povestea.

Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia, în anul 303 d.Hr. S-a înrolat ca soldat de cavalerie la șaptesprezece ani și a ajuns în curând vestit pentru vitejia lui.

Odată a ajuns într-o cetate numită Selem, lângă care trăia un balaur care trebuia hrănit zilnic cu unul dintre locuitori, tras la sorți.

În ziua în care a sosit Sfântul Gheorghe acolo, sorțul căzuse pe fiica regelui, Cleolinda. Sfântul Gheorghe a hotărât că ea nu trebuie să moară, așa că a ieșit, a atacat balaurul, care trăia într-o mlaștină din apropiere, și l-a ucis.

Sfântul Gheorghe a fost întruchiparea a ceea ce ar trebui să fie un cercetaș:

Când s-a aflat în fața unei greutăți sau a unei primejdii, oricât de mare părea — chiar și sub chip de balaur — nu a ocolit-o și nu s-a temut de ea, ci s-a aruncat asupra ei cu toată puterea pe care o putea scoate din el și din calul lui. Deși era prost înarmat pentru o asemenea înfruntare, având doar o suliță, s-a năpustit, a făcut tot ce i-a stat în putință și, până la urmă, a reușit să învingă o greutate pe care nimeni nu îndrăznise s-o înfrunte.

Exact așa trebuie să înfrunte un cercetaș o greutate sau o primejdie, oricât de mare sau de înspăimântătoare i s-ar părea și oricât de prost echipat ar fi pentru luptă.

Trebuie să se arunce asupra ei cu îndrăzneală și cu încredere, folosind toată puterea de care e în stare ca să încerce s-o învingă, și cel mai probabil va izbuti.

Ziua Sfântului Gheorghe este pe 23 aprilie. În ziua aceea, toți cercetașii buni își fac un punct de onoare din a se gândi la Promisiune și la Legea Cercetașului. Adu-ți aminte de asta la următorul 23 aprilie și trimite salutări fraților cercetași din lumea întreagă.

Codul Cavalerilor. Legile cavalerilor erau acestea:

„Fii mereu gata, cu armura pe tine, în afară de când te odihnești noaptea.

La orice lucrezi, caută să câștigi onoare și un nume de om cinstit.

Apără-i pe cei săraci și slabi.

Ajută-i pe cei care nu se pot apăra singuri.

Nu face nimic care să rănească sau să jignească pe altcineva.

Fii pregătit să lupți pentru apărarea țării tale.

Muncește pentru onoare, mai degrabă decât pentru câștig.

Nu-ți încălca niciodată promisiunea.

Apără onoarea țării tale cu viața ta.

Mai bine să mori cinstit decât să trăiești în rușine.

Cavalerismul cere ca tinerii să fie deprinși să îndeplinească cele mai grele și mai umile slujbe cu voioșie și cu grație; și să le facă bine celorlalți.”

Acestea sunt primele reguli cu care au pornit cavalerii de odinioară și din care se trage Legea Cercetașului de astăzi.

Un cavaler (sau un cercetaș) este în orice clipă un gentleman. Atât de mulți oameni par să creadă că un gentleman trebuie să aibă o grămadă de bani. Banii nu fac un gentleman. Gentleman este oricine respectă regulile cavalerismului cavalerilor.

Altruismul. Căpitanul John Smith, bătrânul aventurier englez de acum trei sute de ani, era un om cu care nu te puneai ușor, fiindcă luptase în toate colțurile lumii și fusese rănit de nenumărate ori; dar avea, totodată, o inimă bună și blândă în piept.

Era un cercetaș de cel mai bun soi, cum n-ai fi găsit altul nicăieri. Una dintre vorbele lui preferate era: „Ne-am născut nu pentru noi înșine, ci ca să le facem bine celorlalți”, și a trăit după ea din plin, căci era omul cel mai lipsit de egoism.

Jertfa de sine. Una dintre cele mai frumoase pilde de jertfă de sine a fost fapta căpitanului Lawrence Oates, care a luat parte la ultima expediție a lui Scott spre Polul Sud.

Mica ceată de oameni ajunsese la Pol pe 18 ianuarie 1912, ca să descopere, spre amara lor dezamăgire, că exploratorul norvegian Roald Amundsen fusese acolo înaintea lor, cu numai câteva săptămâni mai devreme.

Pe drumul de întoarcere, ceata a îndurat suferințe cumplite din pricina frigului năprasnic și a vremii groaznice. Oamenii slăbeau din ce în ce mai tare. Unul dintre ei, subofițerul Evans, a murit. Apoi Oates a căpătat degerături grave la mâini și la picioare. A răbdat suferințe îngrozitoare fără să se plângă, dar își dădea seama tot mai limpede că devenea o povară pentru ceilalți. Știa că, și dacă ar fi putut să meargă mai departe, nu ar fi făcut decât să-și întârzie tovarășii. Dacă el ieșea din rând, ar fi fost o gură mai puțin de hrănit, iar ceilalți ar fi putut avea o șansă să ajungă la depozitul următor.

Așa că, într-o dimineață, s-a târât afară din micul lor cort, în viscolul orbitor de afară — și a ieșit din rând. Nu a mai fost văzut niciodată. Și-a dat viața ca tovarășii lui să poată trăi.

Din nefericire, jertfa eroică a lui Oates nu i-a salvat, până la urmă, pe tovarășii lui. Înfometați și înghețați, au murit cu toții împreună. Acolo au fost găsiți, câteva luni mai târziu, de o echipă de căutare, zăcând cu toții ca și cum ar fi dormit în cortul lor.

Și băieții pot arăta exact același spirit.

Un flăcău de optsprezece ani, pe nume Currie, a văzut o fetiță jucându-se pe o linie de cale ferată din Clydebank, în fața unui tren care se apropia. A încercat s-o salveze, dar era șchiop de pe urma unei accidentări la fotbal, și asta l-a întârziat în a o trage la adăpost. Trenul i-a lovit pe amândoi și amândoi au murit.

Dar încercarea vitează a lui Currie este o adevărată pildă de cavalerism. A fost jertfirea de sine în încercarea de a salva un copil.

S-au petrecut mii de cazuri de vitejie a cercetașilor în salvarea de vieți.

Bunătatea. „Bunătatea și blândețea sunt mari virtuți”, spune un vechi proverb spaniol. Iar altul spune: „Fă un bine fără să te uiți cui îl faci”, ceea ce înseamnă să fii bun cu oricine, mare sau mic, bogat sau sărac.

Lucrul de căpătâi la un cavaler era că făcea mereu fapte bune, mereu sărea în ajutorul oamenilor. Ideea lui era că toată lumea trebuie să moară, dar că trebuie să te hotărăști ca, înainte să-ți vină ceasul, să faci ceva bun. Așadar, fă-l pe loc, căci nu știi niciodată când ai să te duci.

Așa că, la cercetași, s-a făcut din asta una dintre promisiunile noastre: să-i ajutăm pe ceilalți în orice clipă. Nu contează cât de măruntă ar fi acea faptă bună, fie și numai să ajuți o bătrână să-și ridice bocceaua, să treci un copil peste o stradă aglomerată sau să pui un bănuț în cutia milei.

Ceva bun ar trebui făcut în fiecare zi a vieții tale. Începe de astăzi să respecți această regulă și n-o uita niciodată în zilele care ți-au mai rămas de trăit. Adu-ți aminte de nodul de la eșarfă și de pe insigna ta de cercetaș — ele îți amintesc să faci o faptă bună. Și fă-ți fapta bună nu numai față de prieteni, ci și față de străini.

Dărnicia. Unora le place să-și adune banii grămadă și să nu-i cheltuiască niciodată. E bine să fii chibzuit, dar e bine și să dai bani acolo unde e nevoie — de fapt, ăsta e în parte rostul economisirii banilor.

Când faci milostenie, ai grijă să nu cazi în greșeala milosteniei false. Adică, e foarte ușor și liniștitor pentru tine să-i dai un penny unui cerșetor pe stradă, dar n-ar trebui s-o faci. Cerșetorul acela, în nouăzeci și nouă de cazuri dintr-o sută, e un escroc bătrân și sadea, iar dându-i bănuțul tău îl încurajezi pe el și pe alții să-și vadă mai departe de meseria asta. S-ar putea să existe — și probabil chiar există — sute de oameni cu adevărat săraci și nenorociți, ascunși undeva, pe care nu-i vezi niciodată și pentru care bănuțul acela ar fi o binecuvântare. Organizațiile de caritate știu unde sunt și cine sunt, și dacă le dai lor bănuțul tău, ele îl vor pune în mâinile potrivite, în locul tău.

Nu trebuie să fii bogat ca să faci milostenie. Mulți dintre cavaleri erau oameni săraci. La un moment dat, unii dintre ei purtau ca blazon doi cavaleri călare pe un singur cal, ceea ce însemna că erau prea săraci ca să-și îngăduie câte un cal de fiecare.

Bacșișurile. Apoi, „bacșișurile” sunt un lucru rău.

Oriunde te duci, oamenii vor să fie „răsplătiți cu un bacșiș” pentru cel mai mărunt lucru pe care ar trebui să-l facă din simplă omenie. Un cercetaș nu va primi niciodată un „bacșiș”, decât dacă e plată pentru o muncă făcută. Adesea e greu să refuzi când ți se oferă, dar pentru un cercetaș e ușor. N-are decât să spună: „Vă mulțumesc foarte mult, dar sunt cercetaș, iar regulile noastre nu ne dau voie să primim nimic pentru o faptă bună”.

„Bacșișurile” te pun pe un picior greșit cu toată lumea.

Nu poți lucra prietenește cu un om dacă te gândești cât „bacșiș” ai să scoți de la el, sau dacă el se gândește cât „bacșiș” va trebui să-ți dea. Iar toată munca unui cercetaș pentru altcineva ar trebui făcută prietenește.

Iată un exemplu despre ce poate însemna refuzul unui bacșiș pentru o faptă bună:

Cercetașii din America (Boy Scouts of America) numără astăzi peste trei milioane de cercetași. E o mulțime mare, și totul a pornit de la fapta unui singur cercetaș englez, la Londra, în 1909. Acest cercetaș s-a oferit să-i arate drumul unui domn, drept fapta lui bună din ziua aceea.

Când străinul s-a oferit să-l plătească pentru osteneală, cercetașul a spus, firește: „Nu, mulțumesc, domnule. Sunt cercetaș”.

„Cercetaș! Ce-i aia?” Domnul nu auzise niciodată de cercetași. L-a descusut pe băiat și, în cele din urmă, a făcut o vizită la Cartierul General al cercetașilor din Londra și a aflat tot ce era de știut despre cercetași.

Era american. S-a întors în America cu povestea minunatei frății a cercetașilor, care erau gata să facă fapte bune oricui avea nevoie de ajutor, dar nu primeau nicio răsplată pentru ele.

Ideea a prins repede în America și au răsărit trupe în toate statele. Astăzi sunt acolo aproape tot atâția cercetași câți sunt în tot restul lumii la un loc.

Acesta a fost rezultatul unui ajutor dat fără gândul la bacșiș.

Am primit o mulțime de scrisori de admirație pentru cercetași, pentru că au făcut fapte bune și apoi au refuzat să primească bacșiș pentru ele. Mă bucur foarte mult să aud asta, cercetași.

Desigur, plata cuvenită, câștigată prin munca ta, e cu totul altceva, și vei face bine s-o primești.

Prietenia. Marea deosebire dintre un om al naturii și un orășean este că primul umblă în cămașă, pe când celălalt stă încheiat la toți nasturii în haina lui. Omul naturii e deschis și voios cu oricine, de la prima vedere, în timp ce orășeanul are mai degrabă tendința să se închidă în haina lui față de vecini, și trebuie să-l tragi mult de limbă până să devină prietenos. Obiceiurile libere, de aer liber și de cămașă cu mânecile suflecate ale omului pădurilor sau al întinderilor deschise fac să dispară toate astea, iar viața devine mult mai plăcută pentru toată lumea din jur.

Un cercetaș ar trebui să țină minte că este ca Kim, „prietenul întregii lumi”. Dar nu lăsa prietenia să te împingă la prostia de a-ți arunca economiile câștigate cu trudă făcând cinste prietenilor.

Legea Cercetașului nostru spune: „Cercetașul este frate cu toți ceilalți cercetași”. Lucrul acesta s-a văzut foarte bine atunci când jamboreele noastre au adunat laolaltă mii de cercetași din patruzeci de țări străine. Băieții au descoperit că, deși vin din națiuni diferite, seamănă, la urma urmei, foarte mult în gusturi și în distracții, și că pot fi prieteni la cataramă unii cu alții.

Vreau ca voi, cercetașii, să păstrați această prietenie și s-o faceți mai largă și mai puternică. Puteți face asta scriindu-le fraților cercetași din străinătate și vizitându-i, sau aducându-i pe ei să vă viziteze în tabără.

Va fi o distracție pentru voi și o distracție pentru ei. Dar, mai mult decât atât, va lega o prietenie între voi, așa încât, dacă mai târziu se vor ivi neînțelegeri între diferitele țări, ele nu vor vrea să pornească imediat la război, ci vor discuta lucrurile ca între prieteni și vor căuta cum să ajungă la o înțelegere fără proba crudă și nedreaptă a luptei.

Politețea. Una dintre poveștile pe care obișnuiau să le spună cavalerii ca pildă de politețe era despre Iulius Cezar. Odată, când a fost găzduit la cină de un țăran sărac, omul i-a dat să mănânce un blid de murături, crezând că sunt genul de legume care i-ar plăcea unui ofițer de neam mare. Cezar și-a arătat politețea mâncând tot blidul de murături și prefăcându-se că-i plac, deși îi ardeau gura și i-au căzut destul de greu la stomac.

În Spania, dacă întrebi un om de drum, el nu se mulțumește să ți-l arate, ci își scoate pălăria, se înclină, spune că va fi pentru el o mare plăcere să ți-l arate și merge cu tine până te-a pus bine pe drumul cel bun. Nu primește nicio răsplată.

Un francez își scoate pălăria când se adresează unui străin, chiar și atunci când întreabă un polițist de drum.

Pescarii olandezi, mari și vânjoși cum sunt, umplu toată strada când merg pe ea. Dar când vin străini, se dau la o parte și, zâmbind, își scot șepcile când trec aceștia.

O doamnă mi-a povestit că, aflându-se într-unul dintre orășelele din vestul îndepărtat al Canadei, a întâlnit un grup de cowboy cu înfățișare sălbatică, venind pe stradă, și s-a speriat de-a binelea. Dar când s-au apropiat, s-au dat la o parte, și-au scos pălăriile cu cel mai mare respect și i-au făcut loc.

Curtoazia față de femei. Cavalerii de odinioară erau deosebit de atenți la respectul și curtoazia față de femei.

Sir Nigel Loring din The White Company este un model de cavaler cavaleresc din vremurile de demult. Deși foarte mic de statură și pe jumătate orb din pricina varului pe care i-l aruncase un dușman în ochi la începutul carierei lui, era un om nespus de viteaz și, în același timp, foarte modest și foarte săritor față de ceilalți.

Dar, mai presus de toate, cinstea femeile. Avea drept soție o doamnă cu chip obișnuit, dar îi apăra mereu frumusețea și virtutea și era gata să se lupte cu oricine s-ar fi îndoit de el. Apoi, cu femeile sărace, bătrâne sau tinere, era întotdeauna curtenitor și săritor. Și așa trebuie să se poarte un cercetaș.

Regele Arthur, cel care a făcut regulile cavalerismului, era el însuși cavaler cu femeile. Într-o zi, o fată a dat buzna în sala lui strigând după ajutor. Avea părul despletit și mânjit de noroi, brațele zgâriate de mărăcini și era îmbrăcată în zdrențe. Fusese chinuită de o bandă de tâlhari care cutreierau ținutul făcând tot răul de care erau în stare. Când i-a auzit povestea, regele Arthur a sărit pe cal și a pornit el însuși spre peștera tâlharilor și, chiar cu prețul vieții, s-a luptat cu ei și i-a învins, așa încât să nu-i mai poată tulbura poporul.

Când merge alături de o doamnă sau de un copil, un cercetaș trebuie să-i țină întotdeauna pe partea stângă, așa încât dreapta lui să fie liberă ca să-i apere. Regula asta se schimbă când mergi pe stradă — atunci bărbatul merge pe partea ei dinspre trafic, ca s-o apere de accidente, de stropii de noroi și așa mai departe.

Când întâlnește o femeie sau un copil, bărbatul trebuie, ca ceva de la sine înțeles, să-i facă întotdeauna loc, chiar dacă trebuie să coboare de pe trotuar în rigolă.

La fel, când merge cu un autobuz sau cu un vagon de tren aglomerat, niciun bărbat demn de acest nume nu va lăsa o femeie să stea în picioare dacă el are loc pe scaun. Își va ceda pe loc locul femeii și va sta el în picioare. Ca cercetaș, tu trebuie să dai exemplu în această privință, fiind primul bărbat din vagon care o face. Și când o faci, fă-o cu voioșie, cu un zâmbet, ca ea să nu creadă că te-ai supărat că trebuie s-o faci.

Când ești pe stradă, fii mereu cu ochii în patru ca să ajuți femeile și copiii. Un prilej bun este atunci când vor să traverseze o stradă, să găsească drumul sau să cheme o trăsură ori un autobuz. Dacă îi vezi, du-te și ajută-i pe loc — și nu primi nicio răsplată.

Zilele trecute am văzut un băiat ajutând o doamnă să coboare dintr-o trăsură și, pe când închidea ușa în urma ei, ea s-a întors să-i dea niște bani, dar el a dus mâna la șapcă și a spus zâmbind: „Nu, mulțumesc, doamnă; e datoria mea”, și a plecat. Așa că i-am strâns mâna, fiindcă am simțit că, deși nu fusese învățat, era cercetaș din fire.

Acesta este felul de curtoazie pe care am vrea să-l vedem mai des la băieți.

Desigur, la accidente, bărbații și băieții se vor îngriji întotdeauna ca femeile și copiii să fie scoși cu bine din primejdie înainte să se gândească să plece ei înșiși. La naufragii, se vede foarte limpede cu câtă grijă se iau măsuri pentru salvarea femeilor, a copiilor și a bătrânilor înainte de a fi salvați bărbații.

Trebuie să-ți păstrezi curtoazia față de doamne în orice clipă. Dacă stai jos și o doamnă intră în cameră, ridică-te în picioare și vezi dacă o poți ajuta în vreun fel înainte să te așezi la loc.

Nu-ți pierde timpul cu o fată cu care nu ți-ar plăcea să te vadă mama sau sora ta. Nu-i face curte unei fete dacă nu ai de gând să te însori cu ea. Nu te însura cu o fată dacă nu ești în stare s-o întreții pe ea și să întreții și niște copii.

Mulțumesc! Și, ia ascultă! Iată un lucru foarte important de curtoazie, prea des uitat, dar pe care un cercetaș adevărat nu-l va omite niciodată, și anume să mulțumești pentru orice bunătate pe care o primești. Un cadou nu e al tău până nu ai mulțumit pentru el. Nu ți-ai încheiat tabăra, chiar dacă ți-ai împachetat echipamentul și ai curățat locul, până nu i-ai mulțumit proprietarului pentru că ți l-a pus la dispoziție și nu i-ai mulțumit lui Dumnezeu că ți-a dat clipe frumoase.

Practici de patrulă în cavalerism

Șeful de patrulă poate face mult pentru a încuraja fapta bună, pomenind-o la momentele potrivite (fără să exagereze!) și întrebându-i din când în când pe cercetași ce fapte bune au făcut în ultima vreme. Când e în drumeție cu patrula lui, poate sugera prilejuri de fapte bune pentru fiecare în parte și pentru patrulă. Dar ține minte: EXEMPLUL PERSONAL AL ȘEFULUI DE PATRULĂ ESTE CEL CARE CONTEAZĂ CEL MAI MULT.

Pune-l pe fiecare cercetaș să-și facă în fiecare dimineață un nod la eșarfă, ca să-și amintească să-și ducă la îndeplinire gândul de a face o faptă bună în fiecare zi, până când îi intră în obicei.

Discutați despre câteva dintre multele fapte bune pe care le poate face un băiat în viața lui de zi cu zi:

Presară nisip pe un drum înghețat, unde cineva ar putea să alunece — ia cojile de portocală sau de banană de pe trotuar, fiindcă pot trânti oamenii — ajută-i pe bătrâni — ajută la păstrarea curățeniei străzilor, strângând bucățile de hârtie — fă rost de mese pentru copiii săraci. APOI FACEȚI CÂTEVA DINTRE ELE!

Pune un cercetaș să aducă un băiat care e un străin cu totul, ca oaspete al lui pentru seara aceea, ca să joace jocuri, să asculte povești de tabără și așa mai departe.

Povestirea nr. 21 — Autodisciplina

Onoarea · Ascultarea · Curajul · Voia bună

Sfaturi pentru instructori

Autodisciplina. Cel mai important lucru pe care șeful de trupă trebuie să-i învețe pe băieții lui este să înțeleagă și să aibă simțul onoarei.

Nu e întotdeauna un lucru ușor de făcut, dar este piatra de temelie a formării caracterului.

Pomenirea ei a fost lăsată dinadins deoparte din pregătirea lupișorilor, pentru că, de regulă, depășește puterea de înțelegere a băieților foarte mici; dar la vârsta de cercetaș poate fi introdusă, și cu efect puternic și durabil.

Omul autodisciplinat este descris de Browning astfel:

„Unul care n-a dat niciodată înapoi, ci a mers cu pieptul înainte;
N-a pus la îndoială nicicând că norii se vor risipi;
N-a visat nicicând că, deși dreptatea e înfrântă, nedreptatea va triumfa;
A ținut că noi cădem ca să ne ridicăm, suntem zădărniciți ca să luptăm mai bine,
Dormim — ca să ne trezim.”

Licurg spunea că bogăția unui stat nu stă atât în bani, cât în oameni sănătoși la trup și la minte, cu un trup în stare de trudă și de rezistență și cu o minte bine disciplinată, care vede lucrurile în proporțiile lor adevărate.

Onoarea

Adevăratul cavaler își punea onoarea mai presus de orice. Era sfântă. Într-un om de onoare poți avea întotdeauna încredere. El nu va face niciodată o faptă necinstită, cum ar fi să spună un neadevăr ori să-și înșele superiorii sau patronii, ori pe cei aflați sub ordinele lui, și se bucură întotdeauna de respectul semenilor săi.

Un căpitan rămâne pe vas până la sfârșit. De ce? Vasul nu-i decât o grămadă de fier și de lemn, iar viața lui e la fel de prețioasă ca a oricăreia dintre femeile și copiii de la bord. Dar el îi pune pe toți la adăpost înainte de a încerca să-și salveze propria viață, mai prețioasă. De ce? Pentru că vasul e vasul lui, și a fost învățat că e de datoria lui să rămână pe el, și socotește că ar fi dezonorant din partea lui să facă altfel — așa că pune onoarea înaintea siguranței.

Tot așa, un cercetaș trebuie să-și prețuiască onoarea mai mult decât orice.

Lordul Kitchener le-a spus cercetașilor: „Este un gând pe care aș vrea să vi-l întipăresc tuturor în minte — O DATĂ CERCETAȘ, CERCETAȘ PENTRU TOTDEAUNA”. Prin asta voia să spună că, atunci când vei fi mare, trebuie să duci mai departe ceea ce ai învățat ca cercetaș — și mai ales că vei rămâne un om de onoare, demn de încredere.

Fair play

Joacă cinstit tu însuți și cere fair play și de la ceilalți.

Dacă vezi un bătăuș mare năpustindu-se asupra unui băiat mic sau slab, îl oprești, pentru că nu e „fair play”. Dacă un boxer, luptând cu altul, îl doboară, nu are voie să-l lovească cât timp e la pământ.

Ideea este că „fair play” e o veche noțiune de cavalerism, care a ajuns până la noi de la cavalerii de odinioară, și trebuie să păstrăm mereu vie această idee.

Cinstea

Cinstea e o formă a onoarei. Unui om de onoare i se poate încredința orice sumă de bani sau alte lucruri de preț, cu certitudinea că nu le va fura.

A trișa, oricând ar fi, e un lucru josnic, făcut pe furiș.

Când simți că-ți vine să trișezi ca să câștigi un joc, sau când te necăjești foarte tare fiindcă un joc în care joci merge împotriva ta, spune-ți pur și simplu: „La urma urmei, e doar un joc. N-o să mor dacă pierd. Nu poți câștiga mereu, dar o să mă țin tare, în caz că se ivește vreo șansă”.

Dacă-ți păstrezi capul limpede în felul acesta, vei descoperi foarte des că până la urmă câștigi, tocmai pentru că n-ai fost prea îngrijorat sau deznădăjduit. Și nu uita: ori de câte ori pierzi un joc, dacă ești un cercetaș adevărat, vei aclama pe loc echipa câștigătoare sau vei da mâna cu cel care te-a învins și-l vei felicita.

Această regulă se respectă în toate jocurile și competițiile dintre cercetași.

„Doamne, ajută-mă să câștig; dar dacă, în înțelepciunea Ta, vrei să NU câștig, atunci, Doamne, fă-mă să știu pierde frumos.”

Loialitatea

Loialitatea era, mai presus de toate, una dintre trăsăturile distinctive ale cavalerilor. Ei erau întotdeauna devotați regelui și țării lor și erau mereu gata și dornici să moară apărându-i. În același fel, un urmaș al cavalerilor trebuie să fie loial față de oricine se află deasupra lui, fie că sunt ofițerii lui sau patronii lui, și trebuie să le rămână alături la bine și la greu, ca parte a datoriei sale. Dacă nu are de gând să fie loial, atunci, dacă are în el cât de puțină onoare și bărbăție, își va da demisia.

Trebuie să fie la fel de loial și față de familia și prietenii lui și să-i sprijine la vremuri grele ca și la vremuri bune.

Loialitatea față de datorie a fost dovedită de soldatul roman de odinioară care a rămas la postul lui când orașul Pompei a fost acoperit de cenușa și lava vulcanului Vezuviu. Rămășițele lui sunt și azi acolo, cu mâna acoperindu-i gura și nasul, ca să împiedice sufocarea care până la urmă l-a răpus.

Datoria înainte de toate

Numele și faima lui Jack Cornwell sunt cunoscute de orice băiat din Marea Britanie: flăcăul care, în marea bătălie navală din largul Iutlandei, în 1916, a rămas la tunul lui pe vasul Chester, când toți servanții tunului fuseseră uciși sau răniți și el ar fi putut să se pună la adăpost.

Era el însuși grav rănit — dar, în munca de răspundere a celui care reglează înălțătorul, datoria lui era să stea la post, lângă tun, și acolo a rămas douăzeci de minute sub foc puternic, în caz că ar fi fost nevoie de el.

La sfârșitul luptei, după ce Chester ieșise cu bine din înfruntarea ei cumplită cu trei crucișătoare germane, singurul om nerănit dintre servanții tunului i-a spus: „Bravo, băiete. Ai rezistat bine. Noroc că n-ai fost rănit”.

„Ba da! Sunt rănit — aici, în piept. Dar am învins?”

„Da, băiete.”

Băiatul s-a prăbușit leșinat. A mai trăit câteva zile într-un spital și a murit din cauza rănii, dar împăcat — știind că-și făcuse datoria. „Rezistase până la capăt”, așa cum ar trebui s-o facă orice cercetaș.

Ascultarea și disciplina

Disciplina și ascultarea sunt la fel de importante ca vitejia, atât pentru cercetași, cât și pentru soldați.

Birkenhead era un vas de transport care ducea trupe. Avea la bord 630 de soldați cu familiile lor și 130 de marinari. Într-o noapte, lângă Capul Bunei Speranțe, a dat peste niște stânci și a început să se rupă.

Soldații au fost aliniați imediat pe punte. Unora li s-a ordonat să scoată bărcile și să urce în ele femeile și copiii, iar altora li s-a spus să scoată caii din cală și să-i coboare peste bord în mare, ca să aibă o șansă să înoate până la țărm. Când toate acestea au fost făcute, s-a constatat că nu erau destule bărci pentru oameni, așa că oamenilor li s-a ordonat să rămână în rânduri.

Apoi vasul s-a rupt în două și a început să se scufunde. Căpitanul le-a strigat oamenilor să sară peste bord și să se salveze, dar ofițerul comandant, colonelul Seaton, a spus: „Nu, păstrați rândurile”. Căci vedea că, dacă ar fi înotat spre bărci și ar fi încercat să se urce în ele, probabil le-ar fi scufundat și pe acelea.

Așa că oamenii au păstrat rândurile și, când vasul s-a răsturnat și s-a scufundat, au scos un strigăt de ura și s-au dus la fund odată cu el. Din cei 760 de la bord, doar 192 au fost salvați, dar probabil că până și aceia ar fi pierit dacă n-ar fi fost disciplina și spiritul de sacrificiu al celorlalți.

O navă-școală britanică, Fort Jackson, plină de marinari-băieți, a fost lovită de un vapor, dar, întocmai ca pe Birkenhead, n-a fost nici panică, nici strigăte. Băieții s-au aliniat repede, și-au pus centurile de salvare și au înfruntat primejdia calm și cum se cuvine. Și nu s-a pierdut nicio viață.

Smerenia

Smerenia, adică a fi umil, era unul dintre lucrurile pe care le practicau cavalerii. Deși, în general, erau superiori celorlalți oameni în luptă sau în campanie, nu-și îngăduiau niciodată să se fălească cu asta. Așa că nu te făli.

Și nu-ți închipui că ai drepturi pe lumea asta în afară de cele pe care ți le câștigi singur. Ai dreptul să fii crezut, dacă ți-l câștigi spunând întotdeauna adevărul, și ai dreptul să mergi la închisoare, dacă ți-l câștigi furând. Sunt o mulțime de oameni care umblă urlând despre drepturile lor fără să fi făcut vreodată ceva ca să câștige vreun drept. Fă-ți mai întâi datoria, și drepturile vor veni după aceea.

Curajul

Foarte puțini oameni se nasc viteji, dar orice om se poate face viteaz dacă încearcă — și mai ales dacă începe să încerce de când e băiat.

Omul viteaz se aruncă în primejdie fără nicio șovăială, acolo unde unul mai puțin viteaz e înclinat să se dea înapoi. E foarte asemănător cu scăldatul. O mulțime de băieți vin la râu să se scalde și stau ghemuiți, tremurând pe mal, întrebându-se cât de adâncă e apa și dacă e foarte rece — dar cel viteaz trece în fugă printre ei și sare cu capul înainte în apă, iar câteva secunde mai târziu înoată voios de colo-colo.

Ideea e că, atunci când ai primejdia în față, nu te opri s-o privești — cu cât o privești mai mult, cu atât o să-ți placă mai puțin —, ci aruncă-te, intră cu îndrăzneală în ea, și, odată ce ești înăuntru, n-o să fie nici pe jumătate atât de rău pe cât părea.

Dârzenia

Cavalerii erau oameni care nu spuneau niciodată „gata, mor” până nu erau morți. Erau întotdeauna gata să reziste până la capăt. Dar e un cusur foarte răspândit printre oameni acela de a ceda în fața necazului sau a fricii cu mult înainte de a fi nevoie. Mulți dintre ei renunță să mai muncească din greu pentru că nu obțin succesul dintr-odată; probabil că, dacă ar mai fi ținut puțin, succesul ar fi venit. Omul trebuie să se aștepte la muncă grea la început, ca să aibă succes mai târziu.

Poate că unii dintre voi ați auzit povestea celor două broaște. Dacă nu, iat-o:

Două broaște au ieșit într-o zi la plimbare și au dat peste un castron mare cu smântână. Uitându-se în el, au căzut amândouă înăuntru.

Una a zis: „Asta-i un fel de apă nou pentru mine. Cum poate cineva să înoate în așa ceva? Nu are rost să încerc”. Așa că s-a dus la fund și s-a înecat, pentru că n-avea pic de curaj.

Cealaltă însă era o broască mai bărbată și s-a luptat să înoate, dând din brațe și din picioare cât putea de tare ca să se țină la suprafață. Ori de câte ori simțea că se scufundă, se zbătea mai tare ca oricând și nu-și pierdea niciodată speranța.

În cele din urmă, tocmai când obosise atât de tare încât credea că trebuie să se dea bătută, s-a întâmplat un lucru ciudat. Prin munca ei grea cu brațele și cu picioarele bătuse smântâna atât de mult, încât s-a trezit deodată stând teafără pe un bulgăre de unt!

Așa că, atunci când lucrurile arată rău, zâmbește și cântă-ți în sinea ta, așa cum cântă sturzul: „Ține-te tare, ține-te tare, ține-te tare”, și vei ieși cu bine.

Un pas foarte mare spre succes este să fii în stare să înduri dezamăgirile.

Voia bună

Cavalerii puneau mare preț pe a nu-și ieși niciodată din fire. Socoteau că e de prost gust să-și piardă cumpătul și să-și arate mânia.

Căpitanul John Smith era el însuși un exemplu de om vesel. De fapt, spre sfârșitul vieții lui, doi băieți cărora le povestea aventurile sale le-au scris într-o carte. Ei au spus mai târziu că le-a fost foarte greu să audă tot ce spunea, pentru că hohotea atât de tare de râs la propriile lui descrieri ale necazurilor prin care trecuse. Dar e cât se poate de sigur că, dacă n-ar fi fost un om voios, n-ar fi putut niciodată să scape nici din jumătate dintre primejdiile cu care s-a confruntat în diferite momente ale carierei lui.

Iar și iar a fost luat prizonier de dușmanii lui — uneori dușmani sălbatici —, dar reușea întotdeauna să-i cucerească prin purtarea lui plăcută și să se împrietenească cu ei, așa că îi dădeau drumul sau nu se mai osteneau să-l prindă când evada.

Dacă-ți faci treaba cu voie bună, munca devine pentru tine mult mai mult o plăcere. Și, de asemenea, dacă ești voios, îi faci și pe ceilalți voioși, ceea ce face parte din datoria ta de cercetaș. Sir J. M. Barrie scrie: „Cei care aduc soare în viețile altora nu pot ține fericirea departe de ei înșiși”. Dacă-i faci pe alții fericiți, te faci fericit pe tine însuți.

Și o să-ți spun un secret despre cum să-ți faci munca ușoară, oricare ar fi ea. Dacă munca ta înseamnă lecțiile de la școală, sau treburi făcute pentru un patron, sau într-un atelier ori într-un birou, poți, dacă vrei, să te plictisești și să te saturi de ea de tot. Dacă te tot gândești la ce o să faci ca să te distrezi când ieși și la cât de bine o duc ceilalți băieți, care nu trebuie să muncească, atunci ajungi să-ți urăști munca — o să-ți atârne greu tot timpul, o s-o faci prost și n-o să ajungi nicăieri. Dar dacă o iei pe cealaltă cale și vezi unde o să te ducă munca ta până la urmă și binele pe care-l va aduce ție sau celor pentru care faci lucrurile, atunci te vei apuca de ea cu însuflețire și foarte curând vei descoperi că, în loc s-o urăști, o iubești, și că o faci tot mai bine și mai bine.

Dacă ai obiceiul de a lua lucrurile cu voie bună, foarte rar vei ajunge la necaz serios, pentru că, dacă o greutate, o neplăcere sau o primejdie pare mare, tu, dacă ești înțelept, te vei sili să râzi de ea — deși recunosc că la început e foarte greu s-o faci. Totuși, în clipa în care râzi, cea mai mare parte a greutății pare să dispară pe loc și poți s-o înfrunți destul de ușor.

Firea bună

Firea bună poate fi dobândită de orice băiat care vrea s-o aibă. Îl va ajuta în orice joc de sub soare, și mai ales la greu și în primejdie, și adesea îl va păstra într-un loc de unde un băiat irascibil e dat afară sau pleacă bosumflat.

Vorbele urâte și înjurăturile sunt folosite, ca și fumatul, de băieții care vor să se dea mari arătând cât sunt de bărbați, dar nu fac decât să-i facă să pară proști. În general, omul care înjură e un om care se tulbură ușor, care își pierde capul într-o situație grea.

Prin urmare, nu te poți bizui pe el.

Tu vrei să rămâi cu totul netulburat în cele mai mari greutăți; așa că, atunci când te simți deosebit de îngrijorat, sau agitat, sau mânios, nu înjura — silește-te să zâmbești, și asta te va pune pe loc la punct.

Căpitanul John Smith, care nici nu fuma, nici nu înjura, avea un fel de a se purta cu cei care înjurau, pe care l-au adoptat și cercetașii. Spune în jurnalul lui că, atunci când oamenii lui tăiau copaci, topoarele le făceau bășici la degetele neobișnuite cu munca, așa că la cam fiecare a treia lovitură o înjurătură zgomotoasă acoperea ecoul toporului.

Ca să îndrepte lucrurile, a născocit un plan: înjurăturile fiecărui om erau notate, iar seara, pentru fiecare înjurătură, punea să i se toarne vinovatului o cană de apă pe mânecă, „cu care un vinovat era atât de bine spălat, încât abia dacă mai auzeai o înjurătură într-o săptămână”.

Povestirea nr. 22 — Perfecționarea de sine

Religia · Chibzuința · Cum fac cercetașii bani · Cum să reușești în viață

Sfaturi pentru instructori

Această povestire la focul de tabără deschide în fața instructorilor un câmp larg pentru cea mai importantă muncă din tot acest program al cercetașilor și vă oferă prilejul de a face o treabă cu adevărat valoroasă pentru națiune.

Lipsa de religie care domnește astăzi ar trebui îndreptată, la început, mai degrabă printr-o religie practică, trăită, decât printr-una prea spirituală.

AUTOEDUCAȚIA, adică ceea ce băiatul învață singur, este ceea ce i se va întipări și îl va călăuzi mai târziu în viață mult mai mult decât orice i se impune prin „instruirea” unui profesor.

Lucrul acesta e valabil pentru religie la fel ca pentru materiile laice. Munca profesorului, sau a șefului de trupă, este doar să-l încurajeze în strădania lui și să-i sugereze direcția cea bună.

Băiatul este înclinat în mod firesc spre religie, dar a-l instrui asupra punctelor care îl pot atrage pe adult are adesea ca rezultat fie că îl plictisește și îl îndepărtează, fie că face din el un fariseu mic. O cale sigură de a-l face să-L simtă pe Dumnezeu cu toată inima este studiul naturii, iar îndatoririle lui creștine le înțelege prin practica cercetășească a faptelor bune, prin munca pentru insigna de misionar și așa mai departe.

Cercetășia de duminică. — În țările creștine, cercetașii trebuie să meargă negreșit duminica la biserică sau la capelă, ori la o slujbă a lor proprie. Plimbarea de după-amiază poate fi apoi dedicată unor practici cercetășești liniștite, cum ar fi „studiul naturii”, explorând după plante sau insecte, observând animale sau păsări; iar la oraș sau pe vreme rea, vizitând galerii de artă bune, muzee etc.; de asemenea „cavalerismului rătăcitor”, făcând fapte bune: culegând flori și ducându-le bolnavilor din spitale, citindu-le pacienților ziarul și așa mai departe. Duminica este o zi de odihnă; dar trândăvia nu e odihnă. Schimbarea ocupației, de la atelier la câmp, este odihnă; însă ziua Domnului este prea adesea o zi de trândăvie și, din punct de vedere moral, ajunge cea mai rea zi din toată săptămâna pentru băieții și fetele noastre. Îmbinați învățătura Bisericii voastre cu studiul lui Dumnezeu în natură și cu practica faptelor bune în ziua lui Dumnezeu.

Perfecționarea de sine. — Multă sărăcie și mult șomaj vin din faptul că băieții au fost lăsați să ajungă la vârsta bărbăției fără nicio meserie în mână. Au prea puțin cu care să-și câștige existența sau să-și facă timpul liber interesant. Aici șeful de trupă poate face o muncă neprețuită pentru băiat, ajutându-l să-și schițeze viitorul și încurajându-l să-și ia hobby-uri și meșteșuguri.

Din hobby-uri, deschise prin sistemul insignelor de pricepere, mulți băieți și-au găsit pasiunea vieții și munca de-o viață. În multe locuri este cu putință ca un băiat să facă teste de aptitudini, din care poate afla în ce fel de muncă ar avea cel mai mult succes.

Când încerci să aduci băieții sub influența ta bună, ești ca un pescar care vrea să prindă pește.

Dacă pui în cârlig momeala care îți place ție, probabil că n-ai să prinzi mulți — cu siguranță nu peștii sfioși, cei cu adevărat de preț. Așa că folosești drept momeală hrana care îi place peștelui.

La fel și cu băieții. Dacă încerci să le predici ce consideri tu material înălțător, n-ai să-i prinzi. Orice „cumințenie” prea bătătoare la ochi îi va speria pe cei mai vioi dintre ei, și tocmai pe aceștia vrei să-i câștigi.

Singura cale este să le întinzi ceva care îi atrage și îi interesează cu adevărat, și cred că vei descoperi că cercetășia face tocmai asta. Poți apoi s-o condimentezi cu ceea ce vrei ca ei să primească.

Cavalerii de odinioară erau foarte credincioși. Aveau întotdeauna grijă să ia parte la slujbele religioase, mai ales înainte de a merge la luptă sau de a porni la vreo încercare grea. Socoteau că e drept să fii mereu pregătit pentru moarte. Pe lângă faptul că Îl slăveau pe Dumnezeu în biserică, cavalerii Îi recunoșteau mereu lucrarea în lucrurile pe care le-a făcut, cum sunt animalele, plantele și toată natura.

Așa este și cu cercetașii păcii de astăzi. Oriunde ar merge, ei iubesc pădurile, munții și preriile și le place să urmărească și să cunoască animalele care le locuiesc, precum și minunile florilor și ale plantelor.

Niciun om nu valorează mare lucru dacă nu crede în Dumnezeu și nu ascultă de legile Lui. De aceea fiecare cercetaș trebuie să aibă o religie.

Religia pare un lucru foarte simplu:

Întâi: Iubește-L și slujește-L pe Dumnezeu.
Al doilea: Iubește-l și slujește-l pe aproapele tău.

Făcându-ți datoria față de Dumnezeu, fii-I întotdeauna recunoscător. Ori de câte ori te bucuri de o plăcere sau de un joc bun, ori reușești să faci un lucru bun, mulțumește-I pentru el, fie și numai cu un cuvânt sau două, așa cum spui rugăciunea la masă. Și este un lucru bun să-i binecuvântezi pe ceilalți. De pildă, dacă vezi un tren pornind, roagă-te pur și simplu pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor celor din tren.

Făcându-ți datoria față de oameni, fii săritor și generos, fii de asemenea întotdeauna recunoscător pentru orice bunătate care ți se face și ai grijă să arăți că ești recunoscător. Amintește-ți încă o dată că un dar pe care îl primești nu e al tău până nu i-ai mulțumit celui care ți l-a dat.

Cât trăiești pe acest pământ, încearcă să faci ceva bun care să rămână după tine.

Un scriitor spune: „Adesea mă gândesc că, atunci când apune soarele, lumea este acoperită de o pătură mare care o ascunde de lumina cerului, dar stelele sunt mici găuri străpunse în pătura aceea de cei care au făcut fapte bune în lumea asta. Stelele nu sunt toate de aceeași mărime; unele sunt mari, altele sunt mici; și unii oameni au făcut fapte mari, iar alții au făcut fapte mici, dar și-au făcut gaura lor în pătură făcând bine înainte de a merge în cer.”

Încearcă să-ți faci și tu gaura în pătură prin munca bună cât ești pe pământ.

Este ceva să fii bun, dar este cu mult mai bine să faci bine.

Un cercetaș este activ în A FACE BINE, nu pasiv în A FI BUN. Este datoria lui să fie săritor și generos cu ceilalți oameni.

Chibzuința

E un lucru ciudat că, dintre voi, băieții care citiți acum aceste rânduri, unii vor ajunge cu siguranță oameni bogați, iar alții s-ar putea să moară în sărăcie și mizerie. Depinde în mare măsură de voi înșivă care dintre acestea vă așteaptă.

Și poți să-ți dai seama foarte curând cum va fi viitorul tău.

Băiatul care începe să facă bani de mic va continua să facă bani și ca om mare. Poate că la început ți se va părea greu, dar mai târziu va veni mai ușor. Dacă începi și nu te lași, ține minte, aproape sigur vei reuși până la urmă — mai ales dacă îți câștigi banii prin muncă cinstită.

Dacă încerci să-i faci numai pe căi ușoare — adică prin pariuri, să zicem la cursele de cai — ești sortit să pierzi după o vreme. Nimeni dintre cei care pariază nu câștigă până la urmă; cel care câștigă este agentul de pariuri, omul care încasează mizele. Și totuși sunt mii de nerozi care continuă să-și pună banii la bătaie, fiindcă au câștigat o dată ceva sau speră să câștige într-o zi.

Nenumărați băieți săraci au ajuns oameni bogați. Dar aproape în fiecare caz a fost pentru că și-au pus asta în gând de la bun început. Au muncit pentru asta și, ca să înceapă, au pus la bancă fiecare bănuț pe care l-au putut câștiga.

Așa că fiecare dintre voi are această șansă, dacă vrea s-o apuce.

Cavalerilor de odinioară li se cerea prin regulile lor să fie chibzuiți, să nu cheltuiască sume mari pe propriile plăceri, ci să economisească pentru a se putea întreține singuri și a nu fi o povară pentru alții, și totodată pentru a avea mai mult de dat de pomană. Dacă nu aveau bani proprii, nu li se îngăduia să cerșească, ci trebuiau să muncească și să-i câștige într-un fel sau altul. Astfel, câștigarea banilor merge mână în mână cu bărbăția, cu munca grea și cu cumpătarea.

Cum fac cercetașii bani

Sunt multe căi prin care un cercetaș, sau o patrulă care lucrează împreună, poate face bani, de pildă:

Repararea și retapițarea mobilei vechi este o meserie foarte bănoasă. Rame de tablouri, căsuțe pentru păsări, jucării — toate se vând ușor. Creșterea canarilor, a găinilor sau a iepurilor aduce bani buni. La fel și apicultura.

Adună lăzi și cutii vechi de ambalaj și taie-le în legături de lemne de foc. Creșterea caprelor și vânzarea laptelui lor rentează în unele locuri.

O patrulă poate face bani adunând fier vechi și maculatură.

Împletitul coșurilor, olăritul, legătoria de cărți etc. — toate aduc bani.

Sau o patrulă care lucrează împreună poate alcătui un corp de curieri într-un orășel de provincie, ori poate deschide o grădină și o poate lucra ca să vândă legume și flori, ori poate forma o trupă de menestreli, ori poate da spectacole de cercetășie sau reprezentații istorice.

Acestea sunt doar câteva sugestii. Mai sunt o mulțime de alte moduri de a face bani, pe care le poți născoci singur, după locul în care te afli.

Dar ca să obții bani, trebuie să te aștepți la muncă.

Actorul Ted Payne obișnuia să spună într-una din piesele lui: „Nu știu ce e cu mine. Mănânc bine, beau bine și dorm bine; dar, nu știu cum, de câte ori îmi pomenește cineva cuvântul «muncă», mă trec fiorii din cap până-n picioare.” Sunt destui alți fricoși care, când dau de vreo treabă, „îi trec fiorii din cap până-n picioare”.

Fă-ți o pușculiță, pune în ea toți banii pe care îi poți câștiga, iar când ai adunat o sumă frumușică, du-o la o bancă și deschide-ți un cont al tău.

Cum să reușești în viață

Cu mulți ani în urmă, Statele Unite erau în război în insula Cuba.

Președintele american McKinley voia să trimită o scrisoare lui Garcia, conducătorul cubanez, dar nu știa cum s-o facă să ajungă la el, fiindcă rebelii se luptau cu americanii într-un ținut sălbatic și greu de străbătut.

Pe când discuta lucrul acesta cu sfetnicii lui, cineva a spus: „Este un tânăr pe nume Rowan care pare în stare să ducă la capăt orice i se cere. De ce nu-l încercați?”

Așa că Rowan a fost chemat, iar când a intrat, Președintele i-a explicat de ce trimisese după el și, punându-i scrisoarea în mână, i-a zis: „Ei bine, vreau ca scrisoarea aceasta să ajungă la Garcia.”

Rowan a zâmbit doar și a luat scrisoarea. A ieșit din încăpere și a pornit la drum.

Au trecut câteva săptămâni, și Rowan s-a înfățișat din nou înaintea Președintelui și a spus: „I-am dat scrisoarea dumneavoastră lui Garcia, domnule.” Bineînțeles că McKinley l-a pus să explice cum reușise.

S-a dovedit că Rowan luase o barcă, debarcase pe coasta Cubei și dispăruse în junglă. După trei săptămâni a reapărut de cealaltă parte a insulei, după ce trecuse prin liniile inamicului, îl găsise pe Garcia și îi dăduse scrisoarea.

Rowan a fost un adevărat cercetaș. Felul în care a acționat el este felul în care un cercetaș trebuie să îndeplinească un ordin atunci când îl primește. Oricât de greu ar părea, trebuie să-l ia în piept, cu zâmbetul pe buze. Cu cât e mai greu, cu atât va fi mai interesant de dus la capăt.

Cei mai mulți ar fi pus o grămadă de întrebări: cum să se apuce de treabă, cum pot ajunge la locul acela, de unde să-și ia mâncare și așa mai departe. Nu și Rowan. El a aflat doar ce datorie i se cere, iar restul l-a făcut fără un cuvânt, dând afară „IM”-ul din cuvântul IM-POSIBIL. Oricine acționează așa reușește cu siguranță în viață.

Mulți cercetași fac servicii speciale de curierat. Băieții aceștia, fiindcă li se dau des sarcini grele și se așteaptă de la ei să le ducă la bun sfârșit, le iau asupra lor cu cea mai mare încredere și, fără să pună o grămadă de întrebări prostești, pornesc la treabă ca niște oameni serioși și le fac.

Așa trebuie să te porți cu orice greutate din viață. Dacă primești o sarcină sau ai un necaz care ți se pare prea mare pentru tine, nu te eschiva. Zâmbește, gândește-te la o cale prin care ai putea răzbi cu bine și apoi apucă-te de el.

Ține minte că „o greutate nu mai e o greutate odată ce râzi de ea — și o iei în piept”.

Nu te teme să faci greșeli. Napoleon a spus: „Nimeni n-a făcut vreodată ceva fără să fi făcut vreo greșeală.”

Memoria

Apoi, exersează-ți memoria. Cel care are o memorie bună va reuși în viață, fiindcă atât de mulți alți oameni au o memorie slabă, pentru că nu și-o exersează.

O mare insulă de corali este clădită de niște animale marine minuscule, care se leagă unele de altele în blocuri. Tot așa, marea cunoaștere a unui om se clădește prin observarea a tot felul de amănunte mărunte și prin legarea lor laolaltă în minte, ținându-le minte.

Norocul

Dacă vrei să prinzi un autobuz, nu te așezi jos și-l lași să treacă pe lângă tine ca apoi să spui: „Ce ghinionist sunt!” Alergi după el și sari în el. Exact la fel este și cu ceea ce unii oameni numesc „noroc”; se plâng că norocul nu le surâde niciodată. Ei bine, norocul este de fapt ocazia de a obține ceva bun sau de a face ceva măreț. Important este să fii cu ochii în patru după fiecare ocazie și s-o apuci — aleargă după ea și sari — nu sta jos așteptând să treacă.

Ocazia este un autobuz care are foarte puține stații.

Alege-ți o carieră

„Fii pregătit” pentru ceea ce ți se va întâmpla în viitor. Dacă te afli într-o situație în care câștigi bani ca băiat, ce ai să faci când se termină slujba aceea? Ar trebui să înveți o meserie adevărată și, între timp, să-ți economisești leafa, ca să te țină până îți găsești de lucru în viitoarea ta meserie.

Și încearcă să înveți câte ceva și dintr-o a doua meserie, în caz că prima te lasă vreodată la greu, cum se întâmplă atât de des.

Un patron mi-a spus odată că nu angajează niciodată un băiat cu vârfurile degetelor îngălbenite (de la fumat) sau care umblă cu gura deschisă (băieții care respiră pe gură au o înfățișare tâmpă). Orice om care are bani la bancă, se ține departe de băutură și e voios e sigur că-și găsește de lucru.

O mulțime de pierde-vară și de slăbănogi au ieșit în lume și mulți dintre ei n-au reușit să se descurce, dar n-am întâlnit niciodată un eșec printre tinerii care au pornit cu o dorință adevărată de a munci și cu puterea de a rămâne la locul lor de muncă, de a se purta cinstit și de a rămâne cumpătați.

Capitolul VIII — Salvarea de vieți

Povestirea nr. 23 — Fii pregătit pentru accidente

Cavalerii Ospitalieri ai Sfântului Ioan · Accidentele · Băieți eroi · Medaliile pentru salvarea de vieți

Sfaturi pentru instructori

Subiectele din acest capitol nu trebuie doar explicate cercetașilor, ci, oriunde este posibil, trebuie și demonstrate practic și exersate de fiecare cercetaș pe rând.

Instruirea teoretică în aceste privințe nu valorează nimic fără practică.

Cavalerii din vremurile de demult erau numiți „Cavaleri Ospitalieri” pentru că aveau spitale pentru îngrijirea bolnavilor, a săracilor și a celor răniți în accidente sau în război. Ei își puneau banii deoparte ca să țină aceste spitale în funcțiune și, deși erau luptători viteji, lucrau ei înșiși și ca infirmieri și doctori.

Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim s-au dedicat în mod deosebit acestei munci, acum opt sute de ani. Corpul de Ambulanță St. John și Crucea Roșie îi reprezintă astăzi pe acei cavaleri.

Exploratorii, vânătorii și ceilalți cercetași din colțurile îndepărtate ale lumii trebuie să știe ce să facă în caz de accident sau de boală, fie că e vorba de ei înșiși, fie de însoțitorii lor, pentru că se află adesea la sute de mile (o milă = 1,6 km) depărtare de orice doctor. Din aceste motive, cercetașii trebuie, bineînțeles, să învețe tot ce pot despre îngrijirea bolnavilor și despre cum se procedează în caz de accident.

Fratele meu era odată în tabără cu un prieten, departe, în sălbăticia Australiei. Prietenul lui scotea un dop, ținând sticla între genunchi ca să aibă o priză mai bună. Sticla a plesnit, iar marginea ei zimțată i-a intrat adânc în coapsă, tăindu-i o arteră. Fratele meu a luat repede o piatră, a înfășurat-o într-o batistă ca să-i servească drept tampon și a legat batista în jurul piciorului, deasupra rănii, astfel încât piatra să apese pe arteră. Apoi a luat un băț, l-a trecut prin lațul batistei și l-a răsucit până când legătura s-a strâns atât de tare, încât a oprit curgerea sângelui. Dacă n-ar fi știut ce să facă, omul ar fi murit prin pierdere de sânge în câteva minute. Așa însă, i-a salvat viața, fiindcă a știut ce trebuie făcut și a făcut-o pe loc.

Accidentele se întâmplă fără încetare, iar cercetașii vor avea tot timpul prilejul să dea primul ajutor.

Tommy Novicele, nr. 10 — Tommy pe stradă
Tommy-i un „nerod al drumului”. Coboară din autobuz
fără să se uite-n jur — și-apoi e tărăboi, haos și haz.

Cu toții avem o părere foarte bună despre orice om care, riscându-și propria viață, o salvează pe a altuia. El este un erou.

Băieții mai ales îl văd așa, pentru că li se pare o ființă cu totul diferită de ei. Dar nu este. Orice băiat are exact aceeași șansă de a fi un erou salvator de vieți, dacă alege să se pregătească pentru asta.

Este aproape sigur că aproape fiecare dintre voi, cercetașii, va fi într-o bună zi de față la un accident în care, dacă știi ce să faci și o faci repede, poți câștiga pentru tine satisfacția, pe viață, de a fi salvat sau ajutat un semen.

Fii pregătit. Amintește-ți deviza ta, FII PREGĂTIT. Fii pregătit pentru accidente învățând dinainte ce ar trebui să faci în diferitele feluri de accidente care se pot întâmpla.

Fii pregătit să faci acel lucru în clipa în care accidentul chiar se produce.

Îți voi explica ce trebuie făcut în diferitele feluri de accidente, iar tu trebuie să le exersezi cât mai mult cu putință. Dar lucrul cel mai important pe care voi, cercetașii, trebuie să-l țineți minte este că, oriunde ai fi și orice ai face, trebuie să te gândești: „Ce accident s-ar putea întâmpla aici?” și „Care e datoria mea dacă se întâmplă?”

Atunci ești pregătit să acționezi.

Iar când un accident chiar se întâmplă, amintește-ți întotdeauna că, în calitate de cercetaș, treaba ta este să fii primul om care sare în ajutor. Nu lăsa pe un străin să ți-o ia înainte.

Gândește-te dinainte. Să presupunem, de pildă, că stai pe peronul aglomerat al unei gări, așteptând trenul.

Te gândești: „Ia să vedem, dacă cineva ar cădea de pe peron pe șine chiar când intră trenul, ce aș face? Ar trebui să sar jos și să-l smucesc de pe linie spre partea cealaltă — n-ar fi timp să-l urc înapoi pe peron. Sau, dacă trenul ar fi foarte aproape, singura cale ar fi să mă întind la pământ și să-l fac și pe el să stea întins, între șine, și să lăsăm trenul să treacă peste amândoi.”

Apoi, dacă acest accident s-ar întâmpla, ai sări jos pe loc și ți-ai pune ideea în aplicare, în timp ce toți ceilalți ar alerga de colo-colo țipând, agitați, fără să facă nimic, pentru că n-ar ști ce să facă.

Un asemenea caz s-a întâmplat cu adevărat. O doamnă a căzut de pe peron în stația Finsbury Park din Londra chiar când intra trenul. Un om pe nume Albert Hardwick a sărit jos, s-a întins la pământ și a ținut-o și pe ea întinsă, între șine, în timp ce trenul a trecut peste amândoi fără să-i atingă.

Pe de altă parte, a fost și scena aceea rușinoasă de la Hampstead, unde o femeie s-a înecat într-un iaz puțin adânc, în fața unei mulțimi întregi de oameni, și i-a luat o jumătate de oră ca s-o facă, fără ca vreunul dintre ei să aibă curajul să intre în apă și s-o scoată. Nimeni n-ar fi crezut că e cu putință ca o grămadă de bărbați să stea pur și simplu pe mal și să pălăvrăgească — dar așa a fost, spre rușinea lor veșnică. Primului om ajuns la fața locului nu i-a venit să intre. Au mai venit și alții, dar, văzând că cei aflați deja acolo nu intrau, n-au intrat nici ei, și astfel au lăsat-o pe biata femeie să se înece sub ochii lor.

Ce poate face un cercetaș. Dacă ar fi fost acolo un singur cercetaș, sper că povestea ar fi fost cu totul alta. Era tocmai prilejul ca un cercetaș să se distingă. Și-ar fi amintit pregătirea lui.

Fă-ți datoria.

Ajută-ți semenul, mai ales dacă este o femeie.

Nu-ți pese dacă alții se eschivează.

Aruncă-te cu îndrăzneală, ține-ți privirea pe țelul pe care vrei să-l atingi și nu te gândi mai întâi la propria ta siguranță.

Băieții au impresia că sunt prea tineri și prea mici ca să ia parte la salvarea de vieți. Dar aceasta este o mare greșeală.

De când am scris această carte, s-au întâmplat multe mii de cazuri în care cercetași s-au aruncat în apă ca să salveze oameni de la înec, acolo unde mulțimea se temea să ajute.

În rândul cercetașilor avem medalii pentru vitejie, care se acordă pentru fapte de eroism și de salvare de vieți.

Fiecare cercetaș să se pregătească pentru a câștiga una dintre ele. Într-o bună zi, un accident se poate întâmpla în fața ta și îți poate oferi șansa. Dacă ai învățat dinainte ce să faci, poți păși înainte pe loc, poți face lucrul potrivit și, poate, poți câștiga medalia. În orice caz, vei avea ceva cu mult mai mare decât o simplă medalie — vei avea satisfacția de a fi ajutat un semen cu riscul propriei tale vieți.

Povestirea nr. 24 — Accidentele și cum le faci față

Panica · Incendiul · Înecul · Calul scăpat de sub control · Câinele turbat · Diverse

În fiecare an se pierd numeroase vieți din cauza panicii, care foarte adesea pornește de la cele mai mărunte cauze și care ar putea fi oprită dacă măcar unul sau doi oameni și-ar păstra calmul.

Într-o seară, acum câțiva ani, pe un feribot din portul New York, un om care prinsese niște crabi s-a gândit că ar fi o glumă bună să dea drumul unuia dintre ei pe punte. Crabul s-a agățat de pisica vaporului și a făcut-o să țipe, iar pisica a sărit în mijlocul unui grup de eleve, care s-au împrăștiat pe loc, urlând. Asta a stârnit panică printre sutele de pasageri de la bord. S-au repezit în toate direcțiile și, într-o clipă, balustradele au cedat și opt oameni au căzut peste bord. Înainte să se poată face ceva, au fost luați de curent și s-au înecat.

Cu ani în urmă, un om dintr-un oraș din Rusia, deschizându-și prăvălia dimineața, a văzut pe tejghea o bombă mare și neagră. S-a năpustit în stradă ca să scape de ea, iar un polițist, văzându-l alergând, l-a luat drept hoț și, cum omul nu se oprea, a tras în el. Glonțul nu l-a nimerit, dar a lovit un alt om; a izbucnit panica și s-au pierdut multe vieți. După ce totul s-a terminat, omul s-a întors la prăvălie și a găsit bomba tot pe tejghea — numai că nu era o bombă, era doar un pepene negru!

Acum câțiva ani s-a petrecut un caz de îmbulzeală și panică printre copii, într-un teatru din Barnsley, fără nicio altă cauză decât aglomerația, și opt copii au murit striviți. S-ar fi pierdut cu siguranță mai multe vieți dacă doi oameni nu și-ar fi păstrat calmul și n-ar fi făcut ce trebuia. Unul dintre ei, pe nume Gray, i-a strigat pe un ton vesel unui grup de copii să vină pe alt drum, în timp ce omul care mânuia aparatul de proiecție a aruncat o imagine pe ecran și a abătut astfel atenția celorlalți, împiedicând panica. Dacă măcar unul sau doi oameni își păstrează calmul și fac ce trebuie pe moment, ei pot adesea să liniștească sute de oameni și să salveze astfel multe vieți.

Când izbucnește panica printre cei din jurul tău, s-ar putea să simți brusc dorința de a face ce fac ceilalți. Poate să fugi, poate să rămâi pe loc și să strigi „Vai!”. Ei bine, trebuie să te stăpânești când ai acest sentiment. Nu te lăsa molipsit de panică, cum vezi că fac alții — păstrează-ți calmul, gândește-te care e lucrul corect de făcut și fă-l pe loc.

Salvarea din incendiu. Cazurile de salvări curajoase ale unor oameni din case în flăcări sunt frecvente. Le vezi în fiecare zi în ziare. Ar trebui să studiezi fiecare dintre aceste cazuri pe măsură ce apar și să-ți închipui ce ai fi făcut tu în împrejurările acelea. În felul acesta începi să înveți cum să faci față diferitelor accidente.

Un asemenea caz s-a petrecut acum câțiva ani: un marinar tânăr, George Obeney, aflat la Chatham pe H.M.S. Andromeda, mergea pe Kingsland Road când a văzut deodată o casă în flăcări. O femeie, aflată cu câteva etaje mai sus, striga că are acolo niște copii care nu pot ieși. Marinarul s-a desprins de prietenii lui și s-a cățărat cumva pe fațada zidului până a ajuns la fereastra de sub cea a femeii și a spart geamul ca să-și facă loc să stea în picioare. Femeia de la fereastra de deasupra a putut atunci să coboare un copil, așa încât el să-l prindă și să-l dea mai departe, în jos, până la pământ. Copil după copil a fost dat astfel jos, până ce a trecut șase dintre ei la pământ și, în cele din urmă, două femei. Apoi marinarul, doborât el însuși de fum, a căzut fără cunoștință, dar a fost prins de oamenii de jos. A fost pentru tine un exemplu despre cum să-ți faci datoria PE LOC, fără să te gândești la primejdii sau greutăți.

O casă a luat foc la Shoreham Beach, iar trupa locală de cercetași a fost repede la fața locului. Și-au făcut treaba ca niște cercetași adevărați, nu numai lucrând ca pompieri și aducând focul sub control, ci și ca salvatori de vieți, scoțând din casă două doamne și un copil, iar apoi dându-le primul ajutor și pansându-le rănile.

Casa arde! Dacă descoperi o casă în flăcări, trebuie:

În primul rând — să dai alarma celor dinăuntru.
În al doilea rând — să anunți cel mai apropiat polițist sau cea mai apropiată unitate de pompieri.
În al treilea rând — să scoli vecinii, ca să aducă scări, saltele, covoare, pentru a-i prinde pe cei care sar.

După sosirea mașinilor de pompieri, cel mai bun lucru pe care îl pot face băieții este să ajute poliția să țină mulțimea la distanță, ca să nu-i încurce pe pompieri.

Dacă e nevoie să intri într-o casă ca să cauți oameni slăbiți sau leșinați, lucrul de făcut este să-ți pui o batistă sau o cârpă udă peste nas și gură și să mergi aplecat, sau să te târăști pe mâini și pe genunchi, cât mai aproape de podea, pentru că acolo e cel mai puțin fum sau gaz. De asemenea, pentru a trece prin foc și scântei, fă rost, dacă poți, de o pătură, ud-o și taie o gaură la mijloc prin care să-ți bagi capul; se formează un fel de mantie rezistentă la scântei, cu care poți răzbate prin flăcări și scântei.

Când izbucnește un incendiu undeva prin apropiere, cercetașii trebuie să-și adune patrulele cât mai repede cu putință și să pornească în pasul cercetașului, călăuziți de vâlvătaie sau de fum. Apoi șeful de patrulă trebuie să se prezinte la poliție sau la pompieri și să ofere ajutorul patrulei sale, fie pentru a forma un cordon care să țină mulțimea la distanță, fie pentru a duce mesaje, a păzi bunurile sau a ajuta în orice alt fel.

Dacă găsești o persoană cu hainele în flăcări, trebuie s-o trântești la podea, pentru că flăcările ard numai în sus, apoi s-o înfășori într-o carpetă sau într-un covor, într-o haină sau o pătură. Ai grijă, făcând asta, să nu iei și tu foc. Motivul pentru care procedezi așa este că focul nu poate continua să ardă acolo unde nu are aer.

Când găsești o persoană fără cunoștință (de spaimă, poate s-a ascuns sub un pat sau sub o masă), fie o scoți afară pe umăr, fie — ceea ce e adesea mai practic în caz de fum gros sau de gaze — te înhami la ea cu cearșafuri sau cu frânghii și o tragi afară din cameră pe podea, târându-te tu însuți în patru labe.

Pentru asta faci câte un nod de scaun la fiecare capăt al frânghiei; unul îl treci peste pieptul victimei și pe sub brațele ei, iar pe celălalt peste gâtul tău. Apoi, cu spatele la capul ei, pornești în patru labe și o tragi cu capul înainte. Dacă nodul are lungimea potrivită, îi va ține capul ridicat de la pământ.

Salvarea de la înec. Lista eroilor cercetași îți arată ce mare parte dintre accidente se datorează faptului că oamenii nu știu să înoate. De aceea este foarte important ca toată lumea să învețe să înoate și, după aceea, să învețe cum să-i salveze pe alții de la înec.

Un înotător mediocru poate salva un om care se îneacă, dacă știe cum și dacă a exersat de câteva ori cu prietenii lui.

Părerea răspândită că un om care se îneacă se ridică de trei ori la suprafață înainte de a se scufunda definitiv este o prostie. Se poate îneca pe loc, dacă nu-i sare cineva repede în ajutor.

Lucrul important este să nu-l lași pe cel care se îneacă să se agațe de tine când ajungi la el, fiindcă te poate îneca și pe tine. Stai întotdeauna în spatele lui.

Pune-i un braț peste piept și mâna sub subsuoară, spunându-i să stea liniștit și să nu se zbată. Dacă te ascultă, îl poți ține ușor la suprafață. Altfel, ai grijă ca, în spaima lui, să nu se întoarcă și să se agațe de tine. Dacă te apucă de gât, pune-i un braț în jurul taliei și cealaltă mână, cu palma în sus, sub bărbie, cu vârfurile degetelor sub nasul lui. Trage și împinge, și va trebui să-ți dea drumul. Dacă te trezești apucat de încheietura mâinii, răsucește-ți încheietura împotriva degetului lui mare și eliberează-te cu forța.

Dar n-o să-ți amintești niciodată toate acestea dacă nu le exersezi des, mai întâi cu alți băieți, fiecare pe rând făcând pe omul care se îneacă sau pe salvator.

Oricare dintre voi care nu știe încă să înoate și care cade în apă unde nu are fund, să țină minte că nu trebuie să se scufunde dacă are grijă să facă următoarele lucruri: În primul rând, ține-ți gura în sus, dând capul bine pe spate. În al doilea rând, ține-ți plămânii plini cu aer, trăgând aer adânc în piept, dar expirând foarte puțin. În al treilea rând, ține-ți brațele sub apă. Pentru asta nu trebuie să începi să strigi, ceea ce nu face decât să-ți golească plămânii, și nu trebuie să dai din brațe sau să faci semne după ajutor, pentru că asta te va face să te scufunzi.

Dacă vezi o persoană căzând în apă și începând să se înece, iar tu nu știi să înoți, aruncă-i o frânghie, o vâslă sau o scândură, chiar lângă ea, ca să se poată agăța și să se țină.

Dacă o persoană cade prin gheață și nu poate ieși înapoi pentru că marginile se rup, aruncă-i o frânghie și spune-i să nu se zbată. Asta îi poate da încredere până când reușești să pui o scară lungă sau o prăjină de-a curmezișul copcii, ceea ce îi va permite să iasă târâș, sau îți va permite ție să te târăști până la ea ca s-o apuci.

Aruncarea unei frânghii de salvare. Adesea e mult mai util să știi să arunci o frânghie în raza celui care se îneacă decât să sari după el și să fiți doi de scos din apă.

O lungime bună pentru o frânghie de aruncat este de 7 stânjeni marini (42 de picioare, adică vreo 12,8 m). Dacă îți pregătești o frânghie specială de aruncat, ea trebuie să fie dintr-o funie împletită sau răsucită, frumos mlădioasă, cu un diametru de cam un sfert de țol (6 mm). Pentru aruncări lungi, de obicei se face un nod greu la capătul care se aruncă; uneori se leagă la capăt un săculeț cu nisip, ca să zboare mai departe. Dar ai grijă să țintești astfel încât greutatea să cadă peste brațele întinse ale celui care o primește, nu în fața lui.

Acum hotărăște cu ce mână vei arunca. Cei mai mulți oameni folosesc în mod firesc dreapta. Pe mâna aceea încolăcește frânghia cu mare grijă, în sensul acelor de ceasornic, făcând colacii de, să zicem, 18 țoli (45 cm) de sus până jos. Când ai încolăcit cam jumătate, ridică un deget ca să desparți colacii aceia și încolăcește restul pe celelalte degete ale mâinii.

Când ajungi la capătul frânghiei, ține-l bine în mâna stângă cu ultimele trei degete sau, și mai bine, fă la capăt o buclă care să-ți intre pe încheietura mâinii, ca să nu pierzi capătul la aruncare. Apoi trece al doilea set de colaci din mâna dreaptă pe primele două degete ale mâinii stângi. Acum ai câte un colac în fiecare mână.

Colacul din mâna dreaptă e cel pe care îl arunci primul, și îl urmezi pe loc cu colacul din stânga, fără să dai drumul capătului. Aruncată astfel, frânghia nu se va încâlci și e posibil să arunci toată frânghia drept înainte, așa încât să ajungă cel mai departe. Dacă o trimiți într-un singur colac, aproape întotdeauna colacul nu se deschide cum trebuie și, prin urmare, ajunge aproape.

Aruncarea se poate face pe dedesubt sau pe deasupra. A doua e un exercițiu mai bun și aproape obligatorie dacă frânghia trebuie aruncată peste un obstacol, cum ar fi un parapet sau un zid, sau trebuie aruncată unor oameni de la un etaj superior, în caz de incendiu.

Salvarea de caii scăpați de sub control. Se întâmplă uneori accidente în care caii scăpați de sub control calcă oameni. E bine ca toată lumea să știe cum se oprește un cal scăpat de sub control și să prevină astfel rănirile.

Felul de a opri un cal scăpat de sub control nu este să-i ieși în față și să dai din brațe, cum fac atât de mulți oameni. În schimb, aleargă pe lângă el, apucă-te de hulubă ca să nu cazi, prinde hățurile cu cealaltă mână și trage-i capul calului spre tine, întorcându-l până când îl poți aduce lângă un zid sau o casă, sau îl silești altfel să se oprească. Dar, firește, pentru un băiat, cu greutatea lui mică, e un lucru foarte greu de făcut. Partea lui într-un asemenea accident ar fi probabil să se îngrijească de oamenii răniți de calul scăpat de sub control.

Accidente diverse. Nu se poate trece prin toată lista accidentelor care ți-ar putea ieși în cale, dar ideea este că un cercetaș trebuie să-și amintească întotdeauna să-și păstreze calmul, să se gândească ce e corect de făcut în clipa aceea și să fie el omul care o face, chiar și în împrejurările cele mai neașteptate.

Cercetașul J. C. Davel, din trupa 1 Bloemfontein (Africa de Sud), a văzut o fetiță încurcată în niște fire electrice pe acoperișul unei case. Deși a fost avertizat să nu se ducă la ea, pentru că ar putea muri și el, s-a cățărat și a dat-o jos. Din păcate, copila era moartă.

Cercetașul Lockley, din trupa 1 Atherstone, era la un bâlci și se uita la un carusel care era pus în mișcare cu electricitate de la o mașină cu aburi. Mecanicul mașinii, aplecându-se, și-a prins hainele în mecanism și era tras înăuntru când Lockley a sărit pe mașină și, știind câte ceva despre mecanică, a tras de manetă și a oprit-o tocmai la timp ca să salveze viața omului.

Iată un exemplu de băiat care a fost pregătit, a știut ce să facă și a făcut-o fără să aștepte nicio clipă.

Practici de patrulă în salvarea de vieți

Exersați formarea unui „gard” cu toiegele, pentru a ține mulțimea la distanță. Se poate face un joc din asta, împărțind trupa în „mulțime” și „cercetași”.

Învățați cercetașii să cunoască poziția hidranților și a gurilor de incendiu din cartier, a posturilor de poliție, a alarmelor de incendiu, a unităților de pompieri, a ambulanțelor, a spitalelor etc.

Exersați legarea nodului de scaun pe frânghie și tragerea unei persoane fără cunoștință.

Faceți tot ce se poate ca cercetașul să fie învățat să înoate. Într-un oraș cu bazin de înot, asta n-ar trebui să fie o problemă. La țară, cea mai bună șansă ca cercetașii să învețe să înoate este organizarea taberei de vară lângă mare sau lângă un lac ori un râu unde se poate înota în siguranță.

Exersați diferitele metode de salvare a unei persoane care se îneacă.

Jocuri de salvare din incendiu

Pregătiți un foc cu mult fum într-o cameră sau clădire învecinată, în timp ce voi sunteți în sala de club. Înțelegeți-vă în secret cu doi sau trei băieți ca, atunci când se dă alarma de incendiu, să alerge de colo-colo speriați și să încerce să stârnească panică.

Alarma se dă fie punând pe cineva să dea buzna înăuntru și să vă anunțe de foc, fie detonând niște petarde. Apoi lăsați o patrulă sau două patrule să se ocupe de foc sub conducerea șefilor lor de patrulă. Ei trebuie să închidă ferestrele și ușile și să trimită cercetași în diferite părți ale clădirii, ca să vadă dacă focul se întinde și ca să caute oameni care au nevoie să fie salvați.

Acești cercetași trebuie să aibă batiste ude peste gură și nas. Oamenii „leșinați” (sau manechine din saci) trebuie ascunși sub mese etc. Cercetașii îi salvează luându-i pe umăr sau trăgându-i afară și coborându-i la pământ. Folosiți cearșaful de salvare, toboganul etc.

Alte echipe întind și racordează furtunul sau formează lanțuri pentru a trece gălețile cu apă din mână în mână.

O altă echipă îi readuce în simțiri pe cei salvați. O altă echipă formează „gardul”, ca să ajute poliția și pompierii să țină mulțimea la distanță.

Povestirea nr. 25 — Ajutorarea celorlalți

Acordarea primului ajutor · Șocul · Hemoragia · Respirația artificială · Alte cazuri de prim ajutor · Cum transporți un rănit

Sfaturi pentru instructori

În predarea primului ajutor, greșeala obișnuită este că băieții sunt instruiți ca pentru a trece un examen, nu pentru a aplica cu inteligență ce știu într-o situație de urgență. Astfel, cercetașul care s-a ocupat în gară de un bebeluș cu convulsii, a alergat la locomotivă și l-a băgat într-o găleată cu apă fierbinte a făcut ce trebuia. O văzuse pe mama lui făcând asta. De aceea, folosiți demonstrații și întâmplări, în loc să predați denumirile latinești ale oaselor și altele asemenea. Este cu neputință, în spațiul scurt pe care îl avem la dispoziție, să dăm toate amănuntele primului ajutor.

Acordarea primului ajutor

Dacă dai peste un accident, ține minte: tu nu ești doctor. Ca persoană care acordă primul ajutor, trebuie să trimiți imediat după doctor, în afară de cazul rănilor ușoare. Treaba ta este să împiedici ca starea rănitului să se înrăutățească până la sosirea ajutorului medical, prevenind șocul, oprind hemoragia, făcând respirație artificială sau orice altceva este necesar.

În caz de accident, când ești singur cu un rănit care este fără cunoștință, așază-l pe spate, cu capul puțin ridicat și întors într-o parte, ca să nu se înece și ca eventuala vomă să-i poată curge din gură. Slăbește-i hainele la gât și la piept. Învelește-l, ca să-i fie cald. Vezi unde este rănit și îngrijește-l după cum ai învățat la primul ajutor.

Dacă ai găsit omul zăcând fără cunoștință, trebuie să cercetezi cu atenție pământul din jurul lui, căutând orice „semne”, și să le notezi, ca și poziția lui, în caz că s-ar dovedi mai târziu că fusese atacat de alții.

Dacă ești în ieșire cu patrula și se întâmplă un accident, sau găsiți un om rănit, șeful de patrulă trimite un cercetaș după doctor; el însuși se ocupă de rănit, cu un cercetaș care să-l ajute. Secundul îi folosește pe ceilalți cercetași ca să dea o mână de ajutor aducând apă sau pături, făcând o targă sau ținând la distanță mulțimea, dacă se adună una, formând un gard cu toiegele.

De regulă, cel mai bine este ca la început să-l ții pe rănit liniștit. Nu încerca să-l miști decât dacă este necesar și nu-l sâcâi cu întrebări până nu își revine puțin.

Șocul

Șocul este o stare periculoasă care însoțește aproape toate rănirile. Trebuie să fii mereu cu ochii pe el sau, mai bine, să iei de bun că este prezent și să faci ce poți ca să-l împiedici să devină grav.

Rănitul se simte slăbit, fața îi este palidă. Poate să-și piardă cunoștința. Nu lăsa să se întâmple asta. Întinde-l imediat, pe spate, cu capul într-o parte. Ține-l la căldură, învelindu-l cu pături sau haine.

Hemoragia

Când un om sângerează puternic dintr-o rană, apasă rana sau carnea chiar deasupra ei — adică între rană și inimă — apasă tare cu degetul mare, ca să oprești sângele care curge prin arteră. Apoi fă un tampon din ceva ca o pietricică plată și rotunjită și leagă-l peste rană.

Dacă sângerarea este violentă, leagă o batistă, nu prea strâns, în jurul membrului, deasupra rănii, și răsucește-o cu un băț până se oprește sângele. Aceasta se numește garou. Trebuie slăbit cel puțin o dată la cincisprezece minute, altfel pot urma vătămări grave și permanente. Ține partea rănită ridicată deasupra restului corpului, dacă se poate. Adu un doctor cât mai repede.

Pe o rană mică pune iod și acoper-o cu un pansament curat (steril). Ține-l la locul lui cu un bandaj.

Sângerarea din urechi și pierderea cunoștinței după o cădere arată o rănire a craniului. Rănitul nu trebuie mișcat deloc, dacă se poate. Cel mai bine este să-l lași culcat pe loc, să-i pui apă rece sau gheață la cap și să-l ții liniștit până vine doctorul.

Scuiparea sau vărsarea de sânge înseamnă o rănire internă sau spargerea unui mic vas de sânge înăuntrul rănitului. Dacă sângele este roșu-deschis și amestecat cu spumă, înseamnă o rănire a plămânilor. În ambele cazuri ține rănitul liniștit și dă-i gheață de supt sau apă rece de sorbit. Trimite după doctor.

Respirația artificială

Ca să readuci la viață pe cineva care pare înecat sau pe cineva care nu mai respiră fiindcă a fost doborât de fum sau de gaze, trebuie să-i faci respirație artificială. Ea constă pur și simplu în a așeza rănitul pe burtă și apoi a-i stoarce aerul din piept și a-l lăsa să intre din nou.

Imediat după scoaterea din apă, așază rănitul cu fața în jos, cu un braț întins și cu fața întoarsă într-o parte, sprijinită pe celălalt braț. Îngenunchează lângă el sau călare peste el, cu fața spre capul lui.
Pune-ți mâinile pe partea de jos a spatelui rănitului, câte una de fiecare parte, cu degetele lipite pe coastele cele mai de jos.
Apleacă-te în față cu brațele întinse și apasă ferm și constant în jos pe coastele rănitului, numărând rar, în mii — „o mie — două mii” —, ca să-l presezi pe pământ și să-i scoți aerul din piept.
Apoi lasă-ți corpul pe spate, ca să slăbești apăsarea, fără să ridici mâinile, numărând rar — „trei mii — patru mii”.

Continuă această mișcare înainte și înapoi, slăbind și apăsând pe rând rănitul pe pământ, ca să-i scoți aerul din piept și din gură și să-l lași să se tragă singur înapoi, până când, treptat, rănitul începe să o facă singur. Ritmul potrivit al mișcării este de aproximativ douăsprezece apăsări pe minut.

De îndată ce rănitul respiră, poți înceta apăsările — dar supraveghează-l, și dacă se oprește, trebuie să începi din nou, până poate respira singur. Poate fi nevoie de schimburi de ajutoare.

Apoi lasă-l să stea întins într-o poziție firească și apucă-te să-l încălzești, punându-i flanele fierbinți sau sticle cu apă fierbinte între coapse, sub brațe și la tălpi.

Hainele ude trebuie scoase, iar el înfășurat în pături calde. Rănitul trebuie deranjat cât mai puțin și încurajat să doarmă, dar supravegheat cu grijă cel puțin o oră după aceea.

Acum exersează asta de câteva ori cu un alt cercetaș, ca să înțelegi exact cum se face, și astfel să FII PREGĂTIT să o faci într-o zi pentru vreun biet om care are nevoie de ea.

Alte cazuri de prim ajutor

Arsurile cu acid. S-a întâmplat un caz în care o femeie a aruncat vitriol în fața unui bărbat. Acesta este un acid cumplit, care arde și roade carnea oriunde atinge. Din fericire, un polițist se afla întâmplător la fața locului și știa ce să facă. A turnat imediat multă apă, în care pusese puțină sodă, ca să spele acidul, apoi a îngrijit rana ca pe o arsură obișnuită.

Apendicita. Îi lovește pe unii oameni destul de brusc, deși de obicei este precedată de o stare de indispoziție. Dă o durere ascuțită în abdomen, la doi inci (5 cm) spre dreapta și mai jos de buric. Trimite după doctor.

Bandajele. Pentru a lega un membru rupt ai nevoie de un bandaj triunghiular bun și mare, cum este eșarfa ta de cercetaș. Cele două laturi ale lui trebuie să aibă fiecare cam patruzeci de inci (1 m).

Ca să faci o eșarfă de susținere pentru un braț rupt sau o claviculă ruptă, atârnă bandajul în jurul gâtului rănitului, legând cele două capete cu un nod drept (nod pătrat), cu vârful bandajului spre brațul vătămat. Așază brațul în această eșarfă de susținere, adu vârful pe după spatele brațului și prinde-l cu un ac de siguranță, ca să țină cotul în eșarfă.

Bandajul pentru cap se folosește pentru a ține un pansament pe o rană a pielii capului. Desfă bandajul triunghiular și îndoaie baza în sus cam doi inci. Pune mijlocul lui pe fruntea rănitului, chiar la sprâncene, așa încât vârful să-i atârne peste ceafă. Acum ia cele două capete, încrucișează-le strâns la baza craniului rănitului, adu-le înapoi pe după cap și leagă-le cu un nod drept pe frunte. Întoarce vârful în sus și prinde-l cu un ac în creștetul capului. Ai grijă ca pliurile să fie îngrijite pe părțile laterale ale capului și ca cele două capete să fie băgate înăuntru.

Sângerarea din nas. De obicei nu face mare rău și nu se dovedește periculoasă. Dar uneori sângerarea refuză să se oprească, ceea ce înseamnă că omul pierde mult sânge. Ca s-o oprești, așază-l pe un scaun și spune-i să-și lase capul bine pe spate și să respire numai pe gură. Poate fi de folos să-i pui ceva rece la ceafă.

Otrăvirea sângelui. Vine din murdăria lăsată să intre într-o rană. Apar umflătură, durere, vene roșii. Compresele cu apă fierbinte sunt cea mai bună alinare. Du-l pe bolnav la doctor.

Oasele rupte. De obicei îți dai seama că un braț sau un picior este rupt după umflătura și durerea din jurul locului rupturii. Uneori membrul este îndoit într-un fel nefiresc și rănitul nu-l poate folosi. Adu un doctor. Tratează pentru șoc.

Membrul rupt nu trebuie mișcat deloc. Dacă este absolut necesar să transporți rănitul, leagă membrul rupt de ceva țeapăn, o atelă care să-l țină țeapăn și drept cât timp rănitul este dus la spital.

O atelă poate fi o șipcă de lemn, un toiag de cercetaș, un ziar strâns rulat etc. Trebuie să fie destul de lungă încât să treacă dincolo de încheieturile de deasupra și de dedesubtul rupturii. Dacă se poate, pune câte o atelă de fiecare parte a membrului. Apoi leagă atelele bine, de la un capăt la altul, cu batiste, eșarfe sau fâșii de pânză ori de stofă, dar nu atât de strâns încât să oprești circulația sângelui sau să apese pe umflătură.

Clavicula se poate rupe uneori la o cădere. Nu este nevoie de atelă. Îndoaie antebrațul de pe partea rănită în sus, în diagonală peste piept, și pune-l într-o eșarfă de susținere. Leagă un bandaj îngust în jurul corpului, peste eșarfă.

Arsurile și opăririle. Când cineva se arde din întâmplare sau se opărește cu apă fierbinte și pielea se înroșește, ceea ce trebuie făcut este să pui imediat un fel de grăsime pe locul ars, cum ar fi vaselina, și apoi să bandajezi ușor. O pastă făcută din bicarbonat de sodiu și apă alină o arsură ușoară. ARSURA DE SOARE se tratează ca orice altă arsură.

Dacă o parte din pansament se lipește de arsură, nu o smulge, ci taie pânza din jurul ei cu un cuțit ascuțit sau cu foarfeca, apoi, cât mai repede cu putință, ferește părțile arse de aer.

În caz de arsuri grave (bășici sau chiar carbonizare), trimite după doctor și tratează rănitul pentru șoc. Nu sparge niciodată bășicile.

Înecarea cu ceva. Ca să deblochezi obstacolul, apleacă-l pe cel înecat în față și lovește-l tare cu palma în spate, între omoplați. Un copil poate fi întors cu capul în jos și lovit în spate. Dacă nu reușești, deschide-i gura, cu forța dacă e nevoie, treci două degete de-a lungul limbii până în fundul gâtului și încearcă să scoți corpul străin. Dacă îi vine să vomite, întoarce-i imediat capul într-o parte.

Înecarea vine uneori de la o umflare bruscă înăuntrul gâtului. În acest caz pune comprese fierbinți, aburinde, de flanel la gât și dă-i bolnavului gheață de supt sau apă rece de sorbit.

Comoția cerebrală sau amețirea prin lovitură. Este o urmare obișnuită a unei căderi sau a unei lovituri la cap. Ține rănitul cu totul nemișcat și la căldură. Adu un doctor cât mai repede. Cel mai rău lucru pe care îl poți face este să-i dai băuturi spirtoase sau stimulente și să-l miști.

Electrocutarea. Oamenii sunt adesea doborâți fără cunoștință atingând un cablu electric sau o șină electrică. Rănitul trebuie îndepărtat de șină, dar trebuie să ai grijă, făcând asta, să nu te electrocutezi și tu. Dacă se poate, întrerupe curentul electric. Altfel, izolează-te stând pe sticlă sau pe lemn uscat, dacă nu găsești sticlă, ori pune-ți cizme de cauciuc. Pune-ți și mănuși de cauciuc înainte de a atinge rănitul. Dacă nu ai, înfășoară-ți mâinile în mai multe straturi de pânză uscată și trage rănitul deoparte cu un băț uscat. Poate fi nevoie de respirație artificială; când respirația revine, tratează pentru șocul obișnuit.

Un băiat vâna fluturi la St. Ouen, în Franța, când a căzut pe șina „sub tensiune” a căii ferate electrice și a fost ucis pe loc. Un trecător, încercând să-l ridice de acolo, a căzut mort lângă el. Un cărămidar a alergat într-acolo, a încercat să-i salveze și a fost la rândul lui trăsnit în același fel. Cei doi care voiau să salveze au murit pentru că nu învățaseră dinainte ce trebuia făcut.

Leșinul. Dacă omul leșină și este palid — leșinul vine de la prea puțin sânge în cap — pune-l să stea jos și împinge-i capul în jos, între genunchi. Spală-i fața cu apă rece. Dacă fața îi este roșie, ridică-i capul — e prea mult sânge în el, ca la apoplexie sau la insolație.

Cârlig de undiță în piele. Mi-a intrat odată un cârlig de undiță în deget. Am luat un cuțit și am tăiat toată musca de pe cârlig, apoi am împins cârligul mai adânc în deget, până când vârful a început să împingă pielea dinăuntru. Cu un cuțit ascuțit am făcut o tăietură mică în piele, așa încât vârful să iasă ușor, și atunci am putut să-l apuc și să trag tot cârligul prin ea. Bineînțeles, un cârlig nu poate fi scos înapoi, fiindcă ghimpele lui se ține tot timpul strâns în carne.

Curăță rana.

Crizele. Un om strigă și cade, se zbate și își smucește membrele, face spume la gură: are o criză. Nu folosește la nimic să-i faci altceva decât să-i pui o bucată de lemn sau de plută între fălci, ca să nu-și muște limba. Lasă-l să doarmă bine după criză.

Fir de praf în ochi. Nu-l lăsa pe cel în cauză să se frece la ochi; nu va face decât să provoace inflamație și umflătură și astfel să îngreuneze și mai mult scoaterea firului.

Dacă firul este în pleoapa de jos, trage pleoapa în jos cât poți de mult și scoate-l ușor cu colțul unei batiste umezite.

Dacă este sub pleoapa de sus, trage pleoapa departe de globul ocular, în jos, peste pleoapa de jos. În felul acesta, genele pleoapei de jos vor curăța de obicei interiorul celei de sus.

Un alt fel, pe care fiecare cercetaș trebuie să-l exerseze, este să-l așezi pe cel cu necazul pe un scaun și să stai tu în spatele lui, cu ceafa lui sprijinită de pieptul tău. Pune un chibrit pe partea de sus a pleoapei superioare, apoi apucă marginea pleoapei și trage-o în sus peste chibrit, așa încât să se întoarcă pe dos. Scoate ușor firul cu colțul unei batiste ude și rulează pleoapa la loc.

Dacă ochiul este inflamat, spală-l cu apă călduță.

Dacă firul este bine înfipt în ochi, picură puțin ulei (de măsline sau de ricin) în pleoapa de jos. Închide ochiul, acoperă-l cu un tampon moale și ud și cu un bandaj și du-l la doctor să-l vadă.

Istericalele. Oamenii nervoși, mai ales femeile, fac uneori istericale când sunt agitați: plâng, râd și țipă. Cel mai bun tratament este să închizi persoana într-o cameră și să o lași cu totul singură până îi trece. Nu încerca s-o liniștești: nu faci decât să înrăutățești lucrurile.

Otrăvirea. Dacă o persoană se îmbolnăvește brusc și grav după ce a mâncat sau se știe că a luat otravă, primul lucru este să trimiți după doctor. Apoi, dacă gura nu este pătată sau arsă de otravă, fă-o să vomite dându-i sare cu apă caldă sau muștar cu apă caldă și încearcă să-i gâdili gâtul pe dinăuntru cu o pană. Dacă otrava este un acid care arde, bolnavul nu trebuie făcut să vomite, ci trebuie să i se dea magnezie sau bicarbonat de sodiu în apă, ca să distrugă acidul. Bolnavul trebuie ținut treaz, dacă îl ia somnul.

Fumul, gazele sau emanațiile. Se întâmplă într-una accidente din cauza scurgerilor de gaz în mine, în canale și în case.

Când încerci să salvezi pe cineva, ține-ți nasul și gura bine acoperite cu o batistă udă, ține-ți capul cât mai aproape de podea și trage afară persoana fără cunoștință, așa cum ți-am arătat pentru cazul unui incendiu. Trage-l pe cel salvat cât mai repede la aer curat — (spun cât mai repede, pentru că dacă zăbovești, este foarte probabil să fii doborât și tu de gazul otrăvitor) — apoi slăbește-i toate hainele la gât și la piept și stropește-i fața cu apă rece. Dacă vezi că nu mai respiră, tratează-l ca pe un înecat și încearcă să-i readuci suflarea în trup prin respirație artificială.

Mușcătura de șarpe. Ține minte că otrava dintr-o mușcătură de șarpe intră în sânge și străbate tot corpul în doar câteva bătăi ale pulsului. De aceea, orice faci trebuie făcut imediat. Lucrul cel mai important este să oprești otrava să urce prin vene în corp. Pentru asta, leagă imediat o sfoară sau o batistă în jurul membrului, deasupra locului unde a fost mușcat, ca să oprești sângele să se întoarcă spre inimă cu otrava din rană, și taie rana și mai mult, ca să sângereze și să scoată otrava afară. Otrava, când este suptă în gură, nu face rău, dacă nu ai o rană în gură.

Celui mușcat trebuie să i se dea și stimulente, cum ar fi cafea, și nu trebuie lăsat să ațipească, ci plimbat, înțepat și plesnit, ca să-i ții simțurile treze până îl preia un doctor.

Glezna scrântită. Pune un bandaj strâns. Nu-l lăsa pe rănit să încerce să meargă sau să lase vreo greutate pe picior. Adu ajutor și pune să fie dus acasă. Ține-i piciorul ridicat; scoate-i bocancul cu grijă. Pune rece, ca să alini durerea și să oprești umflarea. Asta se face storcând o bucată de material sau un prosop mic împăturit în mai multe straturi, înmuiat în apă foarte rece, și înfășurând glezna în el.

Dacă recele nu alină durerea, aplicațiile fierbinți pot fi o ușurare. Acestea se numesc comprese fierbinți și sunt câteva lucruri de ținut minte despre ele: toarnă apă clocotită peste materialul împăturit, care apoi trebuie înfășurat într-un prosop subțire sau într-o pânză, ca să-l poți stoarce. Ai grijă să-l storci cât mai bine, altfel îl poți opări pe rănit. Scutură compresa și aplic-o repede, cât este foarte fierbinte. Când durerea s-a alinat, încetează compresele. Ține piciorul bine bandajat și pune-l pe rănit să se odihnească câteva zile.

Înțepăturile. Cel mai bun antidot pentru toate înțepăturile este amoniacul. Poți ține minte asta după primele litere ale alfabetului, cum sună în engleză: (A)mmonia for (B)ee sting — amoniac pentru înțepătura de albină. Bicarbonatul de sodiu este și el bun. Scoate acul lăsat de albină cu un ac curat.

Sinuciderile. Când un om a ajuns atât de departe încât să încerce să se sinucidă, un cercetaș trebuie să știe ce să facă cu el.

În cazul unui om care și-a tăiat gâtul, important este să oprești sângerarea din arteră, dacă este tăiată. Artera merge de la locul unde se unesc clavicula și sternul până la colțul maxilarului, iar sângerarea se oprește apăsând tare cu degetul mare pe partea rănii cea mai apropiată de inimă și menținând apăsarea până sosește ajutorul.

În cazul în care cel care a vrut să se sinucidă a luat otravă, acordă-i primul ajutor pentru otrăvire (vezi mai sus).

În cazul spânzurării, taie imediat frânghia și dă-l jos, având grijă să-l sprijini cu un braț în timp ce tai. Taie lațul, slăbește toate hainele strâmte de la gât și de la piept. Lasă-l să aibă cât mai mult aer curat, aruncă-i apă rece pe față și pe piept, sau rece și fierbinte pe rând. Fă respirație artificială, ca în cazul celor care par înecați.

Un novice este uneori înclinat să se sfiască să umble cu un om fără cunoștință sau cu un mort, ori chiar să vadă sânge. Ei bine, nu va fi de mare folos până nu trece peste asemenea prostii. Bietul om fără cunoștință nu-i poate face nimic, iar el trebuie să se silească să se stăpânească. Odată ce a făcut asta, temerile îi vor trece.

Cum transporți un rănit

Un scaun din patru mâini se face astfel: doi cercetași își apucă fiecare încheietura mâinii stângi cu mâna dreaptă și, în același fel, apucă încheietura mâinii drepte a celuilalt cercetaș cu mâna stângă. Dacă e nevoie de spătar, se face un scaun din trei mâini cam în același fel, doar că un cercetaș face spătarul apucând umărul celuilalt.

Tărgile pot fi improvizate în unele din felurile următoare:

(a) O ușă sau o poartă, bine acoperită cu paie, fân, haine, pânză de sac.
(b) O bucată de covor, o pătură, pânză de sac sau o prelată, întinsă, cu doi pari zdraveni rulați în margini. Pune haine drept pernă.
(c) Două haine, cu mânecile întoarse pe dos. Trece doi pari prin mâneci; încheie hainele cu nasturii peste ei.
(d) Doi pari trecuți prin doi saci, prin găuri făcute în colțurile de jos ale fiecăruia.

Când duci un rănit pe targă, ai grijă să fie așezat cât se poate de comod înainte să porniți. Cei doi purtători se ridică deodată; trebuie să meargă fără să țină pasul unul cu altul și să facă pași mici. Datoria purtătorului din spate este să-l supravegheze cu grijă pe rănit.

Dacă parii sunt scurți, va fi nevoie de patru purtători, câte unul la fiecare colț al tărgii.

Practici

Instruirea în primul ajutor trebuie să fie foarte temeinică, fiindcă publicul așteaptă mult de la cercetași.

Organizați „accidente” surpriză în timpul întrunirilor de patrulă sau de trupă și lăsați diferiți cercetași să preia conducerea.

Introduceți, în momentele libere, practici precum: tărgi improvizate, scaunul din patru mâini, respirația artificială, confecționarea de atele pentru un membru rănit.

Jocuri

Misionarii. Fiecare cercetaș, pe rând, joacă rolul unui explorator sau al unui misionar, cu câteva leacuri simple. I se aduc, unul după altul, trei bolnavi de tratat, fiecare cu o altă boală sau rănire. El trebuie să spună sau să arate ce tratament trebuie aplicat.

Prizonierii răniți. Așezați în diferite puncte, fiecare la cincizeci de iarzi (45 m) de tabără, sunt prizonieri, câte unul pentru fiecare concurent din joc. Acești prizonieri au prinsă pe cămașă o etichetă care descrie o rănire.

La semnal, fiecare concurent trebuie să se îndrepte spre un prizonier, să-i acorde primul ajutor pentru rănirea lui și să-l aducă acasă. Cel care ajunge primul în tabără cu un prizonier îngrijit cum trebuie câștigă.

Spectacol

Spectacolele de salvare de vieți sunt foarte îndrăgite atât de cei care joacă, cât și de public.

Accident de bicicletă — Băieți care se întorc din tabără. Un biciclist nesăbuit. Nenorocire. Rănile sunt îngrijite și răniții sunt duși la spital pe tărgi improvizate.

Explozie de gaz — Doamna Coddles și familia ei fac o plimbare. În drum spre casă, doamna Coddles întâlnește o prietenă. Maria este trimisă înainte să aprindă aragazul și să pregătească ceaiul tatălui. Tata se întoarce de la lucru și găsește casa plină de gaz. Echipa de ambulanță sare în ajutor. Maria este trasă afară și i se face respirație artificială. Sosește la fața locului polițistul Ado. Cum nu se caută o scurgere de gaz. Sfârșitul trist al unui polițist viteaz, dar nechibzuit.

Spectacol cu incendiu — Seară la Vilele Suburbi nr. 5. Alarmă de incendiu. Locatarii sunt treziți. Se formează un gard ca să țină mulțimea la distanță. Sosirea secției de pompieri cu plasa de salvare. Frânghii de salvare și scări. Salvarea locatarilor rămași.

Incendiu la fabrică — Muncitorii sunt prinși cu treaba lor de zi cu zi când are loc o explozie, care provoacă un incendiu înăuntrul clădirii și prăbușirea unui zid exterior, care rănește un om ce trece întâmplător pe acolo în clipa aceea. Muncitorii teferi se ocupă de tovarășii lor nefericiți, în timp ce alții aleargă după ajutor și se întorc cu ambulanța și cu echipamentul de pompieri. Unii dintre oameni sunt salvați din clădirea în flăcări sărind din turn într-un covor.

Capitolul IX — Îndatoririle noastre de cetățeni

Povestirea nr. 26 — Cetățenia

Îndatoririle cercetașilor ca cetățeni · Cetățeni ai lumii

Fiecare cercetaș trebuie să se pregătească să fie un bun cetățean al țării sale și al lumii.

Pentru asta trebuie să începeți, încă de băieți, să-i priviți pe toți băieții ca pe prietenii voștri. Ține minte: bogați sau săraci, de la oraș sau de la țară, trebuie să stați umăr la umăr pentru țara voastră. Dacă sunteți dezbinați între voi, îi faceți rău țării voastre. Trebuie să lăsați deoparte deosebirile dintre voi.

Dacă îi disprețuiești pe alți băieți pentru că vin dintr-o casă mai săracă decât a ta, ești un snob. Dacă îi urăști pe alți băieți pentru că s-au născut, din întâmplare, mai bogați decât tine, ești un prost.

Fiecare dintre noi trebuie să-și ia locul așa cum îl găsește pe lumea asta, să scoată din el tot ce se poate mai bun și să tragă la aceeași căruță cu cei din jurul lui.

Semănăm foarte mult cu cărămizile dintr-un zid: fiecare avem locul nostru, chiar dacă pare mic într-un zid atât de mare. Dar dacă o cărămidă se fărâmă sau alunecă din loc, începe să arunce o apăsare nedreaptă pe celelalte, apar crăpături, și zidul se clatină.

Nu te grăbi prea tare să-ți faci loc cu coatele. Dacă începi așa, vei avea parte de dezamăgiri fără sfârșit.

Muncește pentru binele țării tale sau al întreprinderii la care lucrezi și vei vedea că, făcând asta, vei primi toate avansările și tot succesul pe care ți le dorești.

Încearcă să te pregătești pentru asta luând în serios materiile care ți se predau la școală — nu pentru că te amuză, ci pentru că e datoria ta față de țară să te perfecționezi. Apucă-te de matematică, de istorie și de învățarea limbilor în spiritul acesta, și vei răzbi.

Nu te gândi la tine, ci gândește-te la țara ta și la binele pe care munca ta îl va aduce altora.

Când vei fi mare. Apoi, când vei fi mare, vei deveni alegător și vei avea partea ta în guvernarea țării.

Și mulți dintre voi veți fi înclinați să intrați automat în partidul politic din care fac parte tatăl sau prietenii voștri. Eu, în locul vostru, n-aș face-o. Aș asculta ce are de spus fiecare partid. Dacă asculți un singur partid, vei fi cu siguranță de acord că acela e singurul care are dreptate și că toate celelalte trebuie să greșească. Dar dacă te duci să asculți și un altul, s-ar putea să descoperi că, la urma urmei, acela are dreptate, iar primul greșește.

Ideea e să le asculți pe toate și să nu te lași convins de niciunul anume. Și apoi fii bărbat, hotărăște-te și decide singur care crezi că e cel mai bun pentru întreaga țară — nu pentru vreo chestiune măruntă de pe plan local — și votează-l pe acela atâta vreme cât lucrează cum trebuie, adică pentru binele țării.

Mulți oameni se lasă duși de vreun politician nou, cu vreo idee nouă și extremă. Nu crede niciodată în ideea unui singur om până nu a fost cântărită bine din toate punctele de vedere. Ideile extreme sunt rareori de mare folos; dacă le cauți în istorie, vei vedea aproape întotdeauna că au mai fost încercate undeva, cândva, și au dat greș.

Strămoșii tăi au muncit din greu, au luptat din greu și au murit din greu ca să-ți facă țara pe care o ai. Nu-i lăsa să privească din cer și să te vadă tândălind cu mâinile în buzunare, fără să faci nimic ca s-o ții în picioare.

Hai, la joc! Fiecare la locul lui, și joacă cinstit!

„Prieten al întregii lumi”. Ține minte, de asemenea, că un cercetaș nu e doar prietenul celor din jurul lui, ci „prieten al întregii lumi”. Prietenii nu se bat între ei. Dacă ne împrietenim cu vecinii noștri de peste mare, din țări străine, și dacă ei rămân prieteni cu noi, nu vom avea chef să ne luptăm. Și acesta e de departe cel mai bun mod de a preveni războaiele viitoare și de a ne asigura o pace trainică.

Un lucru care duce la războaie este faptul că oamenii din diferite țări știu foarte puține unii despre alții, personal, dar guvernele lor le spun că lucrul corect e să se lupte. Așa că se luptă, și pe urmă le pare la toți tare rău.

Dacă ar fi fost buni prieteni pe timp de pace, s-ar fi înțeles mai bine unii pe alții și n-ar fi ajuns niciodată să se ia la bătaie.

În zilele noastre, călătoriile au devenit atât de ușoare și distanțele atât de mici, datorită automobilelor, avioanelor și radioului, încât oamenii din țări diferite au șanse mai bune să se cunoască mai îndeaproape.

Apoi, mișcările cercetașilor și ale ghidelor s-au răspândit printre națiuni. Ca cercetași, putem vizita vreo cincizeci de țări diferite de pe glob și putem găsi în fiecare dintre ele frați cercetași, care trăiesc toți după aceeași Lege și aceeași Promisiune și fac aceeași muncă cercetășească ca și noi. Deja mii de cercetași din diferite națiuni fac cu regularitate călătorii în țările celorlalți, pentru a-și întoarce vizitele. În felul acesta au bucuria de a vedea cum arată alte țări și, ceea ce e și mai important, ajung să se cunoască unii pe alții ca prieteni, nu ca simpli „străini”.

Frăția mondială a cercetășiei. Ca cercetaș, te alături unei mari oștiri de băieți de multe naționalități și vei avea prieteni pe fiecare continent.

Această frăție a cercetășiei seamănă în multe privințe cu o cruciadă. Cercetașii din toate colțurile lumii sunt ambasadori ai bunăvoinței: leagă prietenii și dărâmă barierele de culoare, de credință și de clasă. Aceasta e cu siguranță o mare cruciadă. Te sfătuiesc să-ți dai toată silința în munca aceasta, pentru că în curând vei fi bărbat, iar dacă se vor ivi certuri între națiuni, pe umerii tăi va cădea povara răspunderii.

Războaiele ne-au învățat că, dacă o națiune încearcă să-și impună voința asupra celorlalte, urmează negreșit o reacție crudă. O serie de jamboree-uri mondiale ale cercetașilor și alte întâlniri ale cercetașilor din multe țări ne-au învățat că, dacă dăm dovadă de îngăduință reciprocă și de spirit de compromis, atunci apar simpatia și armonia. Aceste jamboree-uri au arătat ce legătură trainică este Legea Cercetașului între băieții din toate națiunile. Putem campa împreună, putem merge în drumeție împreună și ne putem bucura de toate plăcerile vieții în aer liber, ajutând astfel la făurirea unui lanț al prieteniei.

Dacă suntem prieteni, nu vom dori să ne certăm, iar cultivând aceste prietenii, ca cele cimentate la marile noastre jamboree-uri, pregătim calea pentru rezolvarea problemelor internaționale prin discuții pașnice. Acest lucru va avea un efect vital și cu bătaie foarte lungă în întreaga lume, în slujba păcii. De aceea, să ne legăm să facem absolut tot ce ne stă în putință pentru a statornici prietenia între cercetașii tuturor națiunilor și pentru a ajuta la creșterea păcii și a fericirii în lume și a bunăvoinței între oameni.

În toate acestea, spiritul este cel care contează. Legea și Promisiunea Cercetașului, atunci când le punem cu adevărat în practică, înlătură orice prilej de războaie și vrajbă între națiuni.

Fă-ți partea. Așa că hai să ne facem cu toții partea. Cei care sunt deja cercetași ar trebui să se hotărască să fie cercetași mai buni, nu doar în meșteșugul omului pădurilor și în viața de tabără, ci și în a ține la Lege și a o împlini. Dacă nu ești cercetaș, vino și tu și alătură-te acestei frății vesele. Ne așteaptă vremuri mărețe și vom avea nevoie de tine!

Străduiește-te în mod deosebit să studiezi activitatea Organizației Națiunilor Unite: munca ei pentru pace, eforturile ei de a îmbunătăți soarta popoarelor defavorizate ale lumii, strădaniile ei de a forma o adevărată „frăție mondială”.

În încheiere. Sper că am reușit, în această carte, să-ți arăt câte ceva din farmecul pe care îl are cercetășia pentru noi toți.

Vreau să simțiți că sunteți cu adevărat cercetași în sălbăticie, în stare să vă descurcați singuri, și nu doar cercetași într-o trupă, păziți cu grijă de șefii de patrulă și de lideri.

Știu că vreți să fiți în picioare și să faceți lucrurile cu mâna voastră; că vechii exploratori și pionieri ai frontierei vă ating spiritul de aventură; că, în ciuda tuturor invențiilor moderne, vreți să ieșiți pe cont propriu, să vă descurcați singuri, bucurându-vă de libertatea aerului liber.

Eu n-am făcut decât să încerc să vă sugerez câteva căi de a face asta și de a vă ajuta să deveniți bărbați adevărați.

Cercetășia e un joc minunat, dacă punem umărul și îl luăm în serios, cu entuziasm adevărat. Ca și la alte jocuri, vom descoperi că, jucându-l, câștigăm putere de trup, de minte și de suflet. Dar ține minte! E un joc pentru aer liber, așa că, ori de câte ori ai prilejul, ieși afară, în larg — și Noroc bun și Tabără bună să fie cu tine!

Povestirea nr. 27 — Commonwealth-ul și Imperiul nostru

Cumpărăturile pentru mama pot părea uneori destul de plictisitoare, dar dacă ții ochii deschiși, ele pot deveni un adevărat tur romantic al Imperiului. Iată o listă cu câteva lucruri și cu locurile de unde vin ele: portocale din Africa de Sud, ananas din Malaya, banane din Jamaica, zahăr din Indiile de Vest sau din Mauritius, cacao din Trinidad sau din Africa de Vest, ceai din Ceylon, India sau Pakistan, cafea din Kenya, ori grepfrut din Hondurasul Britanic.

Știi unde se află toate aceste locuri? Caută-le pe hartă și vei vedea că toate sunt britanice și că sunt răspândite în toată lumea. Distanțele singure sunt de-a dreptul uimitoare.

Oricare dintre voi care a călătorit mult cu trenul prin țara aceasta, în vacanțe și așa mai departe, știe că două sau trei ore te duc o bucată bună de drum, iar șase sau opt ore te duc până la celălalt capăt al Angliei.

Ei bine, dacă în loc de ore ai călători tot atâtea zile, chiar și șase sau opt zile te-ar duce doar o foarte mică bucată din Commonwealth-ul și Imperiul nostru. Ai ajunge în Canada, dar ți-ar trebui încă multe zile — nu ore — ca să traversezi țara aceea. Optsprezece zile de călătorie grea, zi și noapte, te-ar duce în India sau în Africa de Sud, dar oricare dintre acestea e abia ceva mai mult de jumătatea drumului până în Australia. Și la toată distanța aceea, dincolo de mări, pe partea cealaltă a lumii, avem o țară britanică, Australia, în care ai putea încăpea treizeci și unu de Regate Unite.

Bineînțeles, cu avionul toate aceste durate pot fi scurtate considerabil.

Națiunile Commonwealth-ului. Țările britanice diferă ca întindere și ca populație. Astfel, India și Pakistanul împreună au o suprafață de 862.599 de mile pătrate (2.234.000 km²) și o populație de peste 250 de milioane (Anglia, Țara Galilor și Scoția împreună au o suprafață de vreo 89.000 de mile pătrate și o populație de 45 de milioane). Apoi, la cealaltă extremă, este Ascension, cu o suprafață de 38 de mile pătrate și 200 de locuitori!

Ele diferă și în felul în care sunt guvernate. Mai întâi vin marile Națiuni ale Commonwealth-ului, cu propriile lor Parlamente. Ele sunt atât de complet stăpâne pe treburile lor, încât fiecare a declarat pentru sine urcarea pe tron a Regelui George al VI-lea; și nici măcar n-au făcut-o toate în aceeași zi! Când a izbucnit războiul în 1939, fiecare Dominion a hotărât singur dacă declară război Germaniei. Și de data aceasta declarațiile nu au venit în aceeași zi — cea mai bună dovadă, dacă mai era nevoie de vreo dovadă, că aceste națiuni chiar se guvernează singure și nu li se spune ce să facă de către Parlamentul de la Westminster.

Națiunile Commonwealth-ului sunt următoarele:

Canada.
Australia.
Noua Zeelandă.
Uniunea Sud-Africană.
India.
Pakistan.
Ceylon.

Imperiul colonial. Pe lângă Națiunile Commonwealth-ului, mai sunt multe alte țări britanice care nu se guvernează în întregime singure; cât de mult o fac depinde de multe lucruri — de pildă, de nivelul de educație la care au ajuns locuitorii. Dar toate — și acesta e lucrul de ținut minte — sunt pe drumul spre autoguvernare. Unele sunt mai înaintate pe acest drum decât altele, dar toate, mai devreme sau mai târziu, își vor lua în mâini propriile treburi.

Nu ne mai gândim la colonii ca la niște locuri făcute pentru folosul sau profitul nostru special; în trecut s-au făcut multe greșeli, dar așa a trebuit să învățăm datoria de a avea în grijă aceste colonii. Întrebarea de căpătâi acum este: cum putem ajuta cel mai bine popoarele — indiferent de culoarea lor — care trăiesc în aceste locuri?

Un bun exemplu de felul în care s-au dezvoltat țările sub conducerea noastră este Ashanti, pe Coasta de Vest a Africii. Am fost acolo în 1895, când am intrat în marș în Ashanti și am pus capăt negoțului cu sclavi și sacrificiilor îngrozitoare care se practicau. Pe atunci era puțin mai mult decât o țară sălbatică. Și totuși, în 1924, la Jamboreea Imperiului de la Wembley, au fost cercetași din Ashanti care mi-au adus mesaje de la tații lor, care slujiseră sub comanda mea cu aproape treizeci de ani înainte. M-a interesat să aflu că mă țineau minte drept „Kantankye”, ceea ce înseamnă „Cel cu Pălăria Mare”, pentru că încă de pe atunci obișnuiam să port pălăria de cercetaș. Acum ashantii sunt educați pe propriul lor făgaș și au devenit un popor fericit și prosper. Un trib nu se mai teme de celălalt.

Poate că într-o zi vei avea și tu prilejul să ajuți la formarea unor astfel de oameni; atunci vei descoperi că cercetășia ta e de mare preț, fiindcă ai învățat să nu faci nicio deosebire între un cercetaș și altul, oricare i-ar fi credința sau culoarea. Dacă îți dorești o viață interesantă, dă-mi voie să-ți sugerez să afli ce posibilități există pentru tine în diferitele servicii coloniale; poate că va fi nevoie de muncă grea ca să obții o asemenea slujbă, dar sunt sigur că nu vei regreta niciodată, odată ce câștigi șansa de a face una dintre cele mai fascinante munci din lume.

John Smith. Aș vrea să am timp să-ți spun povestea felului în care am ajuns să avem acest Imperiu. E o poveste minunată de aventură și romantism, iar unele dintre cele mai frumoase caractere din istoria britanică și-au jucat rolul în ea. Gândește-te, de pildă, la oamenii care au traversat Atlanticul ca să colonizeze America.

Lui Sir Walter Raleigh, căpitanului John Smith și altor mari pionieri le-au trebuit patru sau cinci luni ca să ajungă acolo în corăbiile lor cât o coajă de nucă, unele de numai 30 de tone — nu mai mari decât un șlep de pe Tamisa. Astăzi poți ajunge acolo în cinci sau șase zile, în loc de luni, cu vapoare de 50.000 de tone. Gândește-te la curajul acelor oameni care s-au apucat de o asemenea călătorie, cu o rezervă foarte limitată de apă și cu hrană sărată. Iar când au ajuns la țărm cu mâna lor de oameni, au trebuit să-i înfrângă pe sălbatici și, în unele cazuri, pe alți europeni, cum ar fi olandezii, spaniolii și francezii; și apoi au avut de muncit din greu ca să are pământul, să ridice așezări și să pornească negoțul.

Marinărie grea, soldăție grea, colonizare grea, făcute de acei bătrâni lupi de mare britanici: Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh, Hawkins, Frobisher și, cel mai de seamă dintre toți după părerea mea, căpitanul John Smith.

El a plecat de la Louth Grammar School din Lincolnshire ca să devină funcționar într-un birou, dar curând a pornit la război. După doi ani de lupte s-a întors acasă.

A recunoscut că plecase ca un „novice” și că nu se pregătise cum trebuie în copilărie pentru o viață de aventură; așa că s-a apucat pe loc să învețe cercetășia. Și-a construit o colibă în pădure și a învățat să pândească vânatul, să-l ucidă și să și-l gătească singur; a învățat să citească hărți și să le deseneze, precum și mânuirea armelor; și apoi, când a ajuns cu adevărat bun la arta cercetășească, a pornit din nou la război.

Mai târziu s-a făcut marinar, a luptat în câteva bătălii navale grele și, în cele din urmă, în 1607, a plecat cu o expediție ca să colonizeze Virginia, în America. Au pornit din Londra cu trei corăbii, dintre care cea mai mare avea numai 100 de tone, iar cea mai mică 30 de tone. Dar au ajuns acolo după cinci luni și au întemeiat o așezare pe râul James.

Aici John Smith a fost prins într-o zi de pieile-roșii, pe când era la vânătoare, și tocmai se pregăteau să-l omoare când fiica regelui, Pocahontas, a cerut să fie cruțat. După aceasta, pieile-roșii și albii au ajuns în relații bune unii cu alții. Pocahontas s-a făcut creștină, s-a căsătorit cu locotenentul lui Smith, Rolfe, și a venit în Anglia. După multe aventuri ciudate și palpitante în America, John Smith a fost grav rănit de o explozie accidentală de praf de pușcă și s-a întors acasă bolnav. A murit, în cele din urmă, la Londra.

Chemarea fraților noștri de sânge. Parcă te aud spunând: „Da, pentru John Smith a fost bine. Pe vremea aceea erau țări de descoperit, dar nouă ce ne-a mai rămas?”

Răspunsul este că aceste pământuri uriașe cheamă oameni care sunt gata să renunțe la unele dintre lucrurile comode ale vieții și să se apuce de muncă adevărată. Ca cercetaș, înveți să preferi câmpul deschis în locul orașului; ai găsit jumătate din bucuria vieții în păduri, în taberele tale și în cercetășie. Imperiul te așteaptă! Te așteaptă o muncă de bărbat! Va însemna muncă grea — dar te vei păstra în formă cât poate fi un om; vei avea bucuria de a crea ceva — poate o fermă smulsă preriei; sau poate te atrage o muncă precum silvicultura. Imperiul, într-adevăr, este atât de întins și de variat în resursele sale, încât vei găsi undeva în el ceva care să se potrivească cu înzestrările și gusturile tale anume.

Mii de cercetași au plecat deja în țările Commonwealth-ului și în colonii și au reușit; unii au venit în forțele armate trimise să ajute în războiul din 1939–1945.

Aș vrea să poți vedea câteva dintre scrisorile pe care le-au scris cercetașii despre experiențele lor în Imperiu. Voi încheia această povestire cu un fragment sau două, doar ca să-ți arăt ce simțeau acești băieți față de noile lor case și de noua lor muncă.

„Doar câteva rânduri ca să te anunț că mă descurc de nota zece aici. Am debarcat la Sydney pe 1 august de pe S.S. Vedic și am fost trimis la Ferma de Instruire a Guvernului, unde am primit niște învățături foarte folositoare timp de vreo 10 săptămâni. Apoi am fost trimis la 310 mile (500 km) sud de Sydney, la adresa mea de mai sus. Până acum o duc foarte bine. Oamenii la care locuiesc sunt un cuplu tânăr, abia căsătorit, și mă tratează mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un angajat. Viața aceasta în aer liber e viața potrivită pentru mine și îmi pare rău că nu am venit aici cu trei ani în urmă. Un lucru mi-a arătat cât de largă este Mișcarea Cercetășească, și anume, pe când eram la Ferma de Instruire: dintre băieții veniți din toate țările Insulelor Britanice, 95 la sută fuseseră sau încă erau cercetași ori rutieri. Asta a făcut lucrurile mult mai plăcute pentru noi toți, pentru că aveam măcar un lucru în comun.

Al tău, cercetășește, [semnat] J. H. E. B.”

„Mă descurc de minune — Canada e o țară pe cinste — mă bucur că am venit aici. [Semnat] F. C. H. W.”

Uneori, în loc să mergi direct la o slujbă, poți merge la o școală de pregătire, ca să fii mai priceput înainte de a te apuca de lucru. Iată un bilet de la un băiat care a mers la o astfel de școală:

„Școala e ce trebuie, și e cam la 30 de mile (48 km) de oraș. Sunt o mulțime de antilope pe aici, niște șerpi etc. Facem tâmplărie, contabilitate, științe, fără latină, fără franceză, așa că mi se potrivește de minune. [Semnat] J. P.”

Sugestii pentru practică

Din când în când ar trebui spuse povestiri despre felul în care strămoșii noștri au descoperit pământuri noi și despre aventurile exploratorilor și ale coloniștilor.
În Cartierul General s-ar putea expune o hartă de perete de dimensiuni bune, deși hărți sumare, care să ilustreze anumite povestiri, pot fi desenate cu creta pe podea.
Luați în considerare posibilitățile de a folosi diapozitive și filme. Ajutor pentru acestea, ca și pentru broșuri ilustrate etc., se poate obține ușor de la diferitele birouri ale Dominioanelor din Londra, de la Canadian Pacific Railway etc.
Fiecare patrulă ar putea „adopta” un Dominion sau una dintre colonii. Ar putea face albume cu decupaje și poze din ziare și reviste despre țara aleasă.
Unii cercetași ar putea dori prieteni de corespondență de peste mări. Aranjamentele pentru aceștia se pot face prin Departamentul pentru Teritoriile de peste Mări de la Cartierul General Imperial.
Unele trupe se înfrățesc cu o trupă de peste mări — poate dintr-un oraș cu același nume — și fac schimb de noutăți și de idei.
Dacă dai peste cineva venit în vizită în țara aceasta de peste mări, convinge-l să vină și să le vorbească cercetașilor.
Țineți la zi informațiile despre stabilirea în teritoriile de peste mări și despre diferitele programe de pregătire.

Povestirea nr. 28 — Frăția noastră mondială

Mișcările cercetașilor și ale ghidelor s-au răspândit în toată lumea. În iulie 1939 erau peste trei milioane de cercetași în vreo cincizeci de țări. Așa că, dacă devii cercetaș, intri într-o mare oaste de băieți de multe naționalități și vei avea prieteni pe fiecare continent. Numărul nu e, din păcate, atât de mare pe cât ar putea fi, pentru că unele țări i-au interzis pe cercetași pur și simplu pentru că nu se potriveau cu planurile politice ale conducătorilor lor.

Sunt sigur că, atunci când va ajunge să fie spusă povestea întreagă a tot ce s-a petrecut în țările ocupate, va fi o poveste pe care veți fi cu toții mândri s-o citiți și s-o spuneți mai departe, căci am încredere că ea va arăta că cercetașii și ghidele s-au ridicat la înălțimea pregătirii lor și au pus în faptă principiile noastre.

Jamboreele. Putem privi însă în urmă la un progres însemnat în anii dinainte de 1939. Un șir de jamboree și alte întâlniri ale cercetașilor din multe țări arată ce legătură trainică este Legea Cercetașului între băieți de toate culorile, rasele și credințele. Putem să facem tabără împreună, să mergem în drumeție împreună și să ne bucurăm de toată veselia vieții în aer liber, ajutând astfel să făurim un lanț de prietenie, nu de robie.

La fiecare dintre aceste jamboree am avut privilegiul să încerc să rezum mesajul întâlnirii la o adunare de încheiere. Vreau să repet aici câteva dintre lucrurile pe care le-am spus.

În 1920, jamboreea a fost la Olympia, în Londra. Ca Șef al Cercetașilor din Lume, am spus:

„Frați cercetași, vă cer să faceți o alegere solemnă. Între popoarele lumii există deosebiri de gândire și de simțire, așa cum există și de limbă și de înfățișare. Războiul ne-a învățat că, dacă o națiune încearcă să-și impună voința ei asupra altora, urmează negreșit o reacție crudă. Jamboreea ne-a învățat că, dacă dăm dovadă de îngăduință unii față de alții și știm să cedăm și să primim, atunci se naște înțelegere și armonie. Dacă aceasta vă e voia, să plecăm de aici pe deplin hotărâți să dezvoltăm între noi și între băieții noștri această camaraderie, prin spiritul mondial al Frăției Cercetașilor, ca să putem ajuta la răspândirea păcii și a fericirii în lume și a bunăvoinței între oameni. Frați cercetași, răspundeți-mi. Vă alăturați acestei strădanii?”

În 1929 ne-am sărbătorit majoratul: trecuseră 21 de ani de la apariția primei ediții a acestei cărți; ceea ce fusese o ghindă crescuse și ajunsese un stejar falnic. Jamboreea s-a ținut la Arrowe Park, lângă Birkenhead. Numele locului sugera că un simbol potrivit pentru această întâlnire a cercetașilor din 41 de națiuni și din 31 de părți ale Imperiului ar fi o Săgeată de Aur. La adunarea de încheiere am înmânat, așadar, diferitelor contingente aceste simboluri și, făcând asta, am rostit aceste cuvinte:

„Din toate colțurile pământului ați călătorit până la această mare adunare a Prieteniei și Frăției Mondiale. Astăzi vă trimit de la Arrowe în lumea întreagă, purtând simbolul meu al Păcii și al Prieteniei, fiecare dintre voi ambasadorul meu, ducând mesajul meu de Iubire și Prietenie pe aripile Jertfei și ale Slujirii, până la marginile pământului. De acum înainte, simbolul cercetășesc al păcii este Săgeata de Aur. Purtați-o repede și departe, ca toți oamenii să cunoască Frăția dintre Oameni.”

Patru ani mai târziu ne-am întâlnit la Gödöllő, în Ungaria. Simbolul de data aceasta a fost un Cerb Alb. Mesajul meu a fost:

„Puteți privi Cerbul Alb ca pe spiritul curat al cercetășiei, care țâșnește înainte și în sus, călăuzindu-vă mereu mai departe și mai sus, ca să săriți peste greutăți, să înfruntați noi aventuri în urmărirea voastră neobosită a țelurilor înalte ale cercetășiei — țeluri care vă aduc fericirea.

Aceste țeluri sunt datoria voastră față de Dumnezeu, față de țara voastră și față de semenii voștri, prin împlinirea Legii Cercetașului. În felul acesta veți aduce, fiecare dintre voi, împărăția lui Dumnezeu pe pământ — domnia păcii și a bunăvoinței.

De aceea, înainte de a vă părăsi, vă pun vouă, cercetașilor, această întrebare: Veți face tot ce vă stă în putință ca să vă împrieteniți cu ceilalți și să aduceți pacea în lume?”

Apoi a venit jamboreea din Olanda, în 1937. Simbolul de atunci a fost Toiagul lui Iacob, pe care marinarii îl foloseau în vremurile de demult la navigație.

Puțin bănuiam atunci ce chinuri aveau să vină peste acea țară vitează și peste multe altele înainte să treacă prea mulți ani. La adunarea de încheiere am spus:

„Această Frăție a cercetășiei seamănă în multe privințe cu o cruciadă. Voi, cercetașii, v-ați adunat din toate părțile lumii ca ambasadori ai bunăvoinței și v-ați făcut prieteni, dărâmând orice bariere de rasă, de credință sau de clasă. Aceasta este, fără îndoială, o mare cruciadă. Vă îndemn acum să duceți mai departe această lucrare bună, căci în curând veți fi bărbați, iar dacă s-ar isca certuri între națiuni, asupra voastră va cădea povara răspunderii.

Dacă sunteți prieteni, nu veți vrea să fiți în vrajbă, iar cultivând aceste prietenii, așa cum s-au legat ele la această mare jamboree, pregătiți calea pentru rezolvarea problemelor internaționale prin discuții pașnice. Aceasta va avea un efect vital și cu bătaie foarte lungă în lumea întreagă, în slujba păcii; de aceea vă leg pe toți cei de aici, în această mare adunare a Tinereții, prin făgăduință, să faceți tot ce vă stă în putere ca să statorniciți prietenia între cercetașii tuturor națiunilor.”

Venirea războiului. Când a venit războiul, în septembrie 1939, a părut la început că dăduserăm greș. Dar tabloul avea și o altă față. Felul minunat în care toți membrii cercetașilor s-au oferit să-și slujească țările, curajul arătat chiar și de cei mai mici și eroismul de care au dat dovadă atâția băieți ne dau speranță. Dacă același spirit ne-ar putea însufleți și în vreme de pace, am putea privi viitorul cu încredere.

Spiritul este cel care contează. Legea și Promisiunea Cercetașului, atunci când le punem cu adevărat în practică, înlătură orice prilej de războaie și de vrajbă între națiuni.

Așa că, fiecare să-și facă partea lui. Cei care sunt cercetași acum ar trebui să se hotărască să fie cercetași mai buni, nu numai în arta omului pădurilor și în viața de tabără, ci și în a ține la Lege și a o împlini. Dacă nu ești cercetaș, vino și intră în această Frăție fericită; ne așteaptă vremuri mărețe și vom avea nevoie de tine!

În încheiere. Sper că am reușit, în această carte, să-ți arăt ceva din farmecul pe care îl are cercetășia pentru noi toți. Vreau să simți că ești cu adevărat cercetaș în sălbăticie, în stare să te descurci singur, și nu doar un cercetaș într-o trupă, păzit cu grijă de șefii de patrulă și de lideri. Știu că vrei să te pui pe treabă și să faci lucrurile singur; că acești vechi exploratori și pionieri ai frontierei vorbesc spiritului de aventură din tine; că, în ciuda tuturor invențiilor moderne — cinematograful, radioul, motocicletele și așa mai departe —, vrei să ieși pe cont propriu, să te descurci singur, să te măsori cu forțele naturii, să te călești prin jocuri, să te bucuri de libertatea aerului liber.

Eu doar am încercat să-ți sugerez câteva moduri în care poți face asta și în care te poți ajuta să devii un om adevărat.

Cercetășia este un joc minunat, dacă ne punem cu toată inima pe el și îl luăm în serios; și niciun joc nu-i de vreun folos nimănui dacă nu-și trezește măcar un pic de entuziasm pentru el. Ca și la alte jocuri, vom descoperi că din jucarea lui câștigăm putere de trup, de minte și de suflet. Dar ține minte! E un joc pentru aer liber, așa că, ori de câte ori ai prilejul, ieși afară în natură — și noroc bun și tabără bună să te însoțească.

Sugestii de practică

Unele dintre sugestiile făcute la sfârșitul povestirii anterioare pot fi aplicate și țărilor străine; de pildă, povestiri despre explorări, prieteni prin corespondență, trupe și patrule înfrățite.
Filme de la jamboree pot fi împrumutate de la Cartierul General Imperial.
Trebuie făcut tot ce se poate ca o parte din trupă să ajungă la jamboreele internaționale; țelul ar trebui să fie ca fiecare cercetaș să ajungă măcar o dată în viața lui de cercetaș la o jamboree. Asta înseamnă strângere de fonduri și economii, iar un fond al trupei în acest scop merită înființat.
Tabăra și drumeția în străinătate se pot face fără cheltuieli ieșite din comun, și amândouă activitățile trebuie încurajate cu tărie. Țelul ar trebui să fie nu atât vizitarea obiectivelor turistice, cât aducerea cercetașilor britanici în contact cu cercetașii din alte țări, în tabără sau la ei acasă. Vizitele de schimb între trupe sunt un alt mod de a ajunge la asta.